De la problemă la algoritm

Save this PDF as:

Μέγεθος: px
Εμφάνιση ξεκινά από τη σελίδα:

Download "De la problemă la algoritm"

Transcript

1 De la problemă la algoritm Procesul dezvoltării unui algoritm, pornind de la specificaţia unei probleme, impune atât verificarea corectitudinii şi analiza detaliată a complexităţii algoritmului, cât şi analiza problemei din perspectivă computaţională, în scopul determinării "durităţii" procesului de rezolvare. Etapele menţionate, esenţiale pentru garantarea calităţii şi performanţelor soluţiei, constituie obiectivul întregului curs şi sunt prezentate succint în acest curs introductiv. Aspecte ale construcţiei unui algoritm Rutina profesională ne îndeamnă, uneori, să considerăm algoritmii ca punct de plecare pe drumul rezolvării unei probleme şi să uităm calea ce trebuie străbătută de la formularea problemei până la construcţia unui algoritm de rezolvare corect şi performant. În cazurile nebanale, drumul este dificil şi impune utilizarea unei baze logistice impresionante din domenii cum ar fi calculabilitatea, complexitatea şi, nu în ultimul rând, specificarea problemelor. Dificultatea transpare şi dacă ne gândim că descrierea unei probleme este declarativă, în timp ce, în marea majoritate a cazurilor, algoritmul corespunzător are un caracter imperativ. Descrierea defineşte proprietăţile soluţiei problemei, în timp ce algoritmul o construieşte (o calculează). Etapele drumului de la problemă la algoritm şi principalele elemente ce trebuie clarificate în cursul acestor etape sunt enumerate succint mai jos. a) Problema este rezolvabilă mecanic? Altfel spus, există o procedură efectivă care calculează soluţia problemei? b) Există o formulare suficient de clară, completă şi neambiguă a problemei? Eventual, în afara unei descrieri efectuate în limbaj natural, poate fi utilă o specificaţie formală folosind un limbaj de specificare sau de modelare. c) Problema acceptă algoritmi tractabili, anume algoritmi care pot fi executaţi în timp polinomial în raport cu volumul datelor? Altfel spus, din ce clasă de complexitate face parte problema? d) Algoritmul construit corespunde specificaţiei problemei (este corect)? Care sunt diferenţele în raport cu specificaţia, dacă există. e) Ce cantitate de resurse de calcul, în special spaţiu de memorie şi timp de calcul, este consumată de algoritm. Care algoritm este mai performant pentru problema dată, în eventualitatea existenţei mai multor algoritmi de rezolvare?

2 2 Cristian Giumale/Note de curs În afara aspectelor menţionate, drumul de la problemă la algoritm este dificil şi datorită deciziei delicate a alegerii tipului de limbaj de programare adecvat rezolvării problemei şi aplicaţiei în care este integrată problema, alegere care influenţează procesul de dezvoltare a algoritmului. Ultima etapă, anume cea a codificării algoritmului într-un limbaj de programare particular, pare simplă pe lângă celelalte etape premergătoare în drumul de la problemă la algoritm. Exemplele următoare ilustrează câţiva din paşii transformării unei probleme, specificată formal, într-un algoritm. Ca preambul, detalierea acestor paşi impune precizarea sensului termenilor: problemă, procedură efectivă, algoritm, rezolvare mecanică şi complexitate. Probleme Prin problemă înţelegem o mulţime de nedeterminări (întrebări) referitoare la proprietăţile dinamice sau structurale ale unor entităţi procese sau obiecte nedeterminări care acceptă variante de înlăturare (răspunsuri) precise, finite şi a căror corectitudine poate fi riguros demonstrată. Entităţile formează universul problemei. Acea parte a universului problemei cunoscută apriori reprezintă datele problemei, iar variantele de înlăturare a nedeterminărilor sunt soluţiile problemei. Se observă că excludem "problemele" ale căror soluţii sunt incerte, în sensul că soluţiile sunt credibile pe baza bunului simţ, intuiţiei, unor convingeri sociale sau etice, etc., deşi acestea sunt problemele cu care ne confruntăm adesea 1. Mai mult, deliberat, pentru a evita speculaţiile, limităm problemele investigate la mulţimea celor reductibile la următoarele tipuri de abstractizări: 1. calculul efectiv al unei funcţii şi 2. deciderea unei mulţimi. În primul caz, problema este formulată ca o relaţie funcţională între date şi soluţii. A rezolva problema însemnă a calcula efectiv funcţia, unde termenul efectiv subliniază folosirea unei maşini de calcul. Chestiunea "problema este rezolvabilă mecanic?" este transformată în "funcţia este efectiv calculabilă?". De exemplu problema simplă "fiind dat un număr natural x să se calculeze rădăcina pătrată întreagă" poate fi rezolvată folosind funcţia isqr:ν Ν, unde Ν reprezintă mulţimea numerelor naturale (inclusiv 0). Intuitiv, funcţia isqr poate fi calculată, deci problema este rezolvabilă. Dacă notăm cu n/4 câtul împărţirii n/4, un calcul posibil este: 0, dacă n=0 isqr(n) = 2 isqr( n/4 ), dacă n < (2 n/4 +1) 2 2 isqr( n/4 )+1, dacă n (2 n/4 +1) 2 În cel de al doilea caz, problema este formulată ca proces de decizie a apartenenţei unui element la o mulţime dată. A rezolva problema însemnă a decide 1 În schimb acceptăm probleme ale căror soluţii sunt incerte în limitele unor probabilităţi riguros controlate sau probleme cu soluţii aproximative în limite impuse.

3 Cristian Giumale/Note de curs 3 dacă valoare cu rol de presupusă soluţie este într-adevăr o soluţie a problemei. Întrebarea "problema este rezolvabilă?" este transformată în "se poate decide dacă o valoare face parte din mulţimea soluţiilor problemei?". De exemplu, fiind dat un număr natural x să se testeze dacă x este prim sau, altfel spus, fiind dat un număr natural x să se decidă dacă x aparţine mulţimii numerelor prime, mulţime definită: Prime = def {x Ν x > 1 ( d 2..x-1 x modulo d 0)} Calculabilitate Ambele tipuri de probleme ilustrate mai sus se bazează pe posibilitatea de a calcula efectiv o funcţie. În cazul (1) funcţia este explicită, în cazul (2) deciderea apartenenţei x M implică existenţa unei funcţii, de exemplu test M (x), care reîntoarce 1 dacă x M şi 0 altfel. O funcţie f:i O este efectiv calculabilă dacă există o procedură efectivă capabilă să calculeze rezultatul funcţiei pentru fiecare valoare x I. O procedură efectivă este o mulţime finită de instrucţiuni, finite ca dimensiune a reprezentării, a căror execuţie se termină în timp finit şi implică o cantitate finită de date, cu reprezentare finită, pentru a obţine un rezultat, mereu acelaşi pentru date identice. O procedură efectivă nu corespunde unui anumit model teoretic al calculabilităţii şi, deci, unui anumit tip de maşină de calcul. Conceptul este general, descriind intuitiv ce înseamnă a executa mecanic un proces de calcul, indiferent de natura maşinii folosite. În consecinţă, calculabilitatea efectivă a unei funcţii se referă la existenţa unei maşini de calcul, oricare ar fi ea, şi, implicit, a unui program care, prin execuţie pe maşina aleasă, să calculeze valoarea funcţiei în orice punct din domeniul de definiţie al acesteia. Este interesant de investigat posibilitatea de a dezvolta un formalism astfel încât orice procedură efectivă intuitiv să poată fi executată conform formalismului şi, reciproc, orice calcul reprezentabil în formalism să corespundă unei proceduri efective intuitive. Acest exerciţiu a fost efectuat în 1936 de către matematicianul englez Alan Turing, maşina teoretică construită fiind astăzi acceptată ca model al procedurii efective sau, echivalent, ca model de bază al calculabilităţii. Dar maşina Turing (care calculează funcţii parţial recursive) nu este singurul model posibil al calculabilităţii. Alte modele sunt: Funcţiile recursive, definite de Kleene în 1936 Calculul Lambda, dezvoltat de Church în 1936 Algoritmii normali, dezvoltaţi de Markov în 1954 Modelele de mai sus sunt echivalente computaţional maşinii Turing; orice calcul efectuat conform unui model poate fi efectuat în toate celelalte modele. De aici, derivă teza importantă a lui Church-Turing care susţine, fără a demonstra, că orice funcţie este efectiv calculabilă dacă este Turing calculabilă. Implicit, teza afirmă că funcţiile

4 4 Cristian Giumale/Note de curs efectiv calculabile sunt exact cele parţial recursive şi că orice procedură efectivă corespunde unei funcţii parţial recursive. Aspectele prezentate intuitiv mai sus sunt proprii teoriei calculabilităţii. Aici, obiectivul central constă în investigarea rezolvabilităţii mecanice a problemelor indiferent de particularităţile maşinii de calcul folosite, în particular maşini ce au resurse finite, dar oricât de mari de calcul. Câteva probleme elementare de calculabilitate sunt prezentate în capitolul 3. Algoritmi Specificarea unei proceduri efective, folosind o notaţie convenţională, conform particularităţilor computaţionale ale unui tip de maşină de calcul este un algoritm. Un algoritm acceptat de o maşină de calcul este o mulţime finită de instrucţiuni cu semnificaţie precisă, care pot fi executate de către maşina de calcul în timp finit pentru a calcula soluţia unei probleme reprezentate în mod finit. Altfel spus, un algoritm este o particularizare a unei proceduri efective în raport cu un model dat al calculabilităţii. Definiţia algoritmului arată diferenţa esenţială ce există între o funcţie şi un algoritm, de fapt între un model funcţional al unei probleme şi rezolvarea efectivă a acesteia. O funcţie matematică f:i O este o mulţime de perechi {(x,f(x)) x I f(x) O} ce asociază un rezultat fiecărei valori a parametrului funcţiei, dar care nu arată în nici un fel modul în care rezultatul poate fi calculat. Un algoritm este un şir de simboluri, practic un text, care indică precis modul şi ordinea în care trebuie transformate datele de intrare pentru a obţine rezultatul corespunzător. Astfel, putem avea algoritmi care primesc ca intrare reprezentarea unui număr şi produc drept rezultat reprezentarea altui număr, relaţia dintre cele două numere fiind descrisă de o funcţie. Cu alte cuvinte, putem construi algoritmi care să calculeze funcţii. Dar, nu orice funcţie este calculabilă, deci nu orice funcţie acceptă algoritmi care să o calculeze. Prin urmare, nu este suficient ca o problemă să accepte un model funcţional pentru ca, automat, să fie rezolvabilă mecanic, deci să existe un algoritm de rezolvare. Este necesar să se demonstreze că un astfel de algoritm chiar există. Orice funcţie calculabilă poate fi reprezentată indirect printr-un algoritm care o calculează. Astfel funcţia test Prime :Ν Ν de test al apartenenţei unui număr x Ν la mulţimea numerelor prime poate fi reprezentată prin următorul algoritm, destinat unei maşini de calcul imperative: testprime (x){ if(x 1) return 0; // x are divizori nebanali?

5 Cristian Giumale/Note de curs 5 for(d=2; d isqr(x); d++) if(x modulo d = 0) return 0; // x este divizibil prin d return 1; // x nu acceptă divizori diferiţi de 1 şi x } Complexitate Opus teoriei computabilităţii, teoria complexităţii algoritmilor se ocupă de problemele rezolvabile mecanic, chestiunea principală fiind legată de performanţele dinamice ale algoritmilor de rezolvare. Performanţele statice, precum claritatea algoritmului evaluat, numărul de linii sau de operaţii folosite în textul algoritmului, nivelul de abstractizare al operaţiilor, originalitatea, etc. sunt de mai mică importanţă, cu atât mai mult cu cât unele dintre aceste caracteristici nu au o măsură clară. Performanţele dinamice ale unui algoritm se referă la cantitatea de resurse de calcul (mai ales timp şi spaţiu de memorie) necesare execuţiei algoritmului şi, teoretic, pot fi măsurate exact sau, cel puţin practic, pot fi aproximate în limite acceptabile. Vom spune că un algoritm are o complexitate temporală (respectiv spaţială) cu atât mai mare, cu cât timpul (respectiv spaţiul de memorie) cerut de algoritm este mai mare. Complexitatea este un criteriu esenţial în selecţia unui algoritm. Astfel, din perspectiva teoriei complexităţii, elaborarea unui algoritm aduce în prim plan chestiuni precum: Ce probleme pot fi rezolvate cu limite impuse de timp şi spaţiu de memorie şi care sunt caracteristicile acestor probleme? Există limite ale resurselor de calcul pentru care o anumită problemă nu poate fi rezolvată? În ce limite de aproximare a soluţiei exacte poate fi rezolvată o problemă astfel încât resursele de calcul consumate să fie acceptabile? Există probleme sau algoritmi care cer, inerent, mai multe resurse de calcul? Care este complexitatea algoritmului dezvoltat pentru rezolvarea unei probleme? Ce fel de complexitate măsurăm: în cazul cel mai defavorabil sau în medie, pentru o secvenţă de operaţii care includ cazurile cele mai defavorabile (complexitate amortizată)? Mai multe convenţii stau la baza demersului teoretic implicat de întrebările de mai sus. Una dintre convenţii se referă la metrica folosită pentru a măsura resursele de calcul consumate de un algoritm; alta precizează cum se măsoară complexitatea unui algoritm: exact sau aproximativ, folosind notaţii de complexitate care ajută la compararea algoritmilor chiar atunci când complexitatea lor exactă diferă. De asemenea, este important de precizat ce se înţelege prin complexitate acceptabilă sau, altfel spus, calcul tractabil.

6 6 Cristian Giumale/Note de curs Metrica măsurării resurselor de calcul folosite de un algoritm stabileşte cantitatea resurselor consumate de operaţiile elementare ale algoritmului şi modul în care aceste cantităţi sunt combinate pentru a calcula complexitatea de ansamblu a algoritmului. Metrica depinde în mare măsură de natura maşinii de calcul care execută algoritmul. De exemplu, pentru un algoritm destinat unei maşini imperative, gen C/C++ sau Java, se poate accepta modelul costului unitar pe operaţie, considerând că timpul sau spaţiul consumat de fiecare operaţie elementară este o unitate de timp sau spaţiu, iar costul unui algoritm se calculează ca sumă a costurilor paşilor săi. Este important ca metrica aleasă să conducă la o complexitate cât mai apropiată de cea reală. Complexitatea exactă a unui algoritm este caracterizată de o funcţie (de complexitate) f:ν R +, unde Ν este mulţimea numerelor naturale, iar R + este mulţimea realilor pozitivi. Valoarea f(n) desemnează cantitatea de resurse consumate de algoritm pentru dimensiunea n a datelor (a problemei rezolvate). Dimensiunea unei probleme desemnează o măsură compusă a acelor date care influenţează major performanţele dinamice ale algoritmului. Dimensiunea este definită ca lungime a şirului de simboluri ce reprezintă datele respective, simbolurile fiind considerate atomice din punctul de vedere al prelucrărilor efectuate de algoritm. De exemplu, dimensiunea dim(g) a unei probleme de prelucrare a unui graf G=(V,E) este lungimea unui şir de simboluri care reprezintă nodurile V şi arcele E ale grafului. Dacă graful are n noduri şi m arce atunci lungimea şirului este proporţională cu n+m. În cazul în care simbolurile sunt considerate atomice, este puţin important cum sunt reprezentate. De exemplu, un nod poate fi reprezentat printr-un întreg ce identifică nodul, iar un arc poate fi reprezentat printr-o pereche de întregi ce corespund nodurilor de la capetele arcului. În acest caz, şirul care codifică graful are lungime n+2m, fiind format cu n simboluri (numere întregi) distincte. Într-adevăr, aceste simboluri pot fi considerate atomice, deoarece algoritmul de prelucrare a grafului nu le modifică. Dimensiunea grafului este dim(g) = n+2m. Dacă problema este cea a verificării "n este prim", unde n este un întreg pozitiv, atunci lungimea şirului de simboluri necesare reprezentării valorii n poate fi dim(n)= lg(n) +1, dacă reprezentăm numărul în binar, sau dim(n)= log 10 (n) +1, dacă numărul este reprezentat în zecimal. Cele două valori ale dimensiunii diferă doar printr-o constantă şi reprezintă numărul cifrelor binare sau zecimale necesare reprezentării numărului. Simbolul ce corespunde codului lui n nu este atomic, algoritmul aferent problemei lucrând cu părţi ale simbolului. În schimb, cifrele reprezentării numărului pot fi considerate simboluri atomice. În acest caz, afirmaţia "dimensiunea problemei este n" devine discutabilă. Bunăoară, exceptând calculul isqr(n), algoritmul test Prime execută un număr de operaţii elementare proporţional cu valoarea n. Dacă timpul necesar oricărei operaţii elementare cu numere pe k biţi durează cel mult t(k), t:ν R +, atunci rezultă că timpul de calcul efectiv este proporţional cu t(k) k 2. Pentru n relativ mic, putem accepta t(k) c, cu c o constantă, iar timpul consumat de algoritm devine proporţional cu 2 k, adică cu n, unde n desemnează valoarea numărului testat. În schimb, pentru n mare, test Prime

7 Cristian Giumale/Note de curs 7 are complexitatea temporală exponenţială t(k) 2 k în funcţie de dimensiunea k a reprezentării lui n. Aşa se explică de ce problema factorizării unui număr mare care nu este prim este dificilă şi stă la baza unor algoritmi de criptare. În carte, considerăm că operaţiile elementare ale unui algoritm au cost unitar. Implicit, considerăm că problemele analizate satisfac această convenţie. Cele două exemple de mai sus arată că dimensiunea unei probleme trebuie stabilită cu atenţie atunci când algoritmul este numeric. Aici trebuie făcută diferenţa dintre valoarea datelor prelucrate şi dimensiunea reprezentării lor. În schimb, pentru algoritmii care prelucrează structuri de date reprezentate prin simboluri atomice, numărul de elemente din structură desemnează chiar dimensiunea problemei. În ceea ce priveşte cantitatea de resurse consumate, aceasta depinde de operaţiile critice ale algoritmului, cele care costă cel mai mult sau sunt executate intensiv. Deseori, în analiza unui algoritm sunt contabilizate doar aceste operaţii critice, costul celorlalte fiind fie ignorat, fie absorbit în costul operaţiilor critice. Determinarea funcţiei exacte de complexitate, notată f, este dificilă chiar şi pentru probleme simple, aşa cum sunt isqr şi test Prime. Soluţia care permite evitarea acestor complicaţii, deseori inutile, constă în aproximarea funcţiei f printr-o altă funcţie mai simplă, dar suficient de apropiată de complexitatea exactă pentru valori mari ale dimensiunii problemei. Într-adevăr, performanţele algoritmilor se degradează atunci când dimensiunea creşte foarte mult. Aşadar, este important ca aproximarea să fie suficient de bună mai ales în aceste cazuri, motiv pentru care complexitatea aproximată este numită asimptotică. Aproximarea asimptotică se bazează pe notaţii de complexitate dintre care cele mai frecvent folosite sunt Ο, Θ şi Ω. Spunem că un algoritm are complexitatea Ο(g(n)) dacă funcţia exactă de complexitate este mărginită asimptotic superior de funcţia g(n), proporţional în raport cu o constantă, deci f(n) c g(n) pentru valori mari ale lui n. Algoritmul are complexitatea Ω(g(n)) dacă funcţia exactă de complexitate este mărginită asimptotic inferior de funcţia g(n), proporţional în raport cu o constantă, deci f(n) c g(n) pentru valori mari ale lui n. Algoritmul are complexitatea Θ(g(n)) dacă funcţia exactă de complexitate este mărginită asimptotic, inferior şi superior, de funcţia g(n), proporţional în raport cu două constante, anume c g(n) f(n) c' g(n) pentru valori mari ale lui n. De exemplu, pentru numere relativ mici, problema isqr(x) poate fi rezolvată cu complexitate temporală Θ(log 4 (x)), deci timpul consumat de calculul funcţiei isqr(x) este proporţional cu log 4 (x). În privinţa complexităţii acceptabile, se consideră că un algoritm este tractabil dacă are complexitate polinomială Ο(n k ), cu k o constantă. Altfel, algoritmul este catalogat drept intractabil. Se spune că o problemă rezolvabilă cu un algoritm tractabil este tractabilă, altfel problema este intractabilă. Convenţia este discutabilă, deoarece pentru valori mari ale lui k complexitatea devine impracticabilă chiar şi pentru maşinile de calcul foarte puternice.

8 8 Cristian Giumale/Note de curs Măsurarea complexităţii asimptotice permite compararea algoritmilor şi, implicit, a problemelor. Astfel, un algoritm cu complexitate Ο(n) este mai "bun" decât unul cu complexitate Ο(n 2 ), iar o problemă rezolvabilă în Ο(n) este mai puţin dificilă decât una rezolvabilă în Ο(n 2 ). Totuşi, din perspectiva tractabilităţii ne interesează o împărţire mai netă a problemelor în raport cu dificultatea relativă a rezolvării. Se obţin astfel clase de complexitate, fiecare clasă fiind populată de probleme care sunt rezolvabile prin algoritmi a căror complexitate asimptotică corespunde unor tipuri de funcţii. Considerând n dimensiunea problemei, există clasele: LOGSPACE: probleme rezolvabile determinist în spaţiu de memorie Ο(log(n)) NLOGSPACE: probleme rezolvabile nedeterminist în spaţiu Ο(log(n)) PTIME (sau P) - probleme rezolvabile determinist în timp Ο(n k ) NPTIME (sau NP): probleme rezolvabile nedeterminist în timp Ο(n k ) PSPACE: probleme rezolvabile determinist în spaţiu Ο(n k ) NPSPACE: probleme rezolvabile nedeterminist în spaţiu Ο(n k ) Rezolvarea deterministă impune determinarea exactă a instrucţiunii (sau instrucţiunilor) algoritmului executate la un anumit pas al rezolvării, în raport cu instrucţiunile de la pasul anterior. Rezolvarea nedeterministă implică ghicirea simultană a tuturor soluţiilor potenţiale, urmată de verificarea deterministă, dar simultană, a eligibilităţii fiecărei soluţii potenţiale ca soluţie a problemei. Există ierarhia de clase de complexitate: LOGSPACE NLOGSPACE PTIME NPTIME PSPACE = NPSPACE O problemă dintr-o clasă inferioară în ierarhie este rezolvabilă cu complexitatea caracteristică oricărei superclase. Este interesant de menţionat că ierarhia de mai sus este robustă pentru majoritatea tipurilor de maşini de calcul secvenţiale de interes practic. Robusteţea este înţeleasă ca invarianţă a complexităţii asimptotice a rezolvării problemei în raport cu maşina de calcul folosită, în limitele unor factori de proporţionalitate polinomiali şi cu unele decizii realiste privind metrica de complexitate folosită. Astfel, similar tezei Church-Turing, se presupune că o problemă tractabilă cu o anumită maşină de calcul este tractabilă pentru orice altă maşină de calcul sau, echivalent, clasa PTIME este aceeaşi pentru orice model al calculabilităţii (teza invarianţei, atribuită lui Stephen Cook, un pionier al teoriei complexităţii). Cele mai dure probleme din clasa NP formează o clasă de echivalenţă numită clasa problemelor NP-complete, fiind intractabile determinist. Aceste probleme sunt reductibile reciproc, în sensul că pentru oricare pereche de probleme există un algoritm determinist polinomial care transformă una dintre probleme în cealaltă problemă. Din acest motiv, dacă o problemă din clasa NP are un algoritm tractabil de rezolvare, atunci P=NP. Chestiunea P=NP? este deschisă. Ierarhia de mai sus este utilă din considerente practice. Clasificarea teoretică a unei probleme evită căutarea unui algoritm cu performanţe a căror realizare este cel puţin incertă. De exemplu, dacă o problemă este în clasa problemelor NP-complete, atunci nu are rost căutarea unui algoritm tractabil de rezolvare care ar exista doar

9 Cristian Giumale/Note de curs 9 dacă P=NP. Problema trebuie rezolvată folosind algoritmi tractabili euristici, probabilistici sau de aproximare. Corectitudine O etapă esenţială a procesului de dezvoltare a unui algoritm este verificarea corectitudinii acestuia: rezultatele calculate corespund soluţiilor problemei rezolvate de algoritm? Conceptual verificarea corectitudinii este un obiectiv precis şi pare că se poate efectua lesne având la îndemână o specificare a proprietăţilor soluţiei în raport cu proprietăţile datelor problemei. Dar simplitatea este doar aparentă, corectitudinea implicând două aspecte delicate: terminarea algoritmului şi validitatea logică a acestuia. Terminarea algoritmilor este o problemă nerezolvabilă mecanic, deci nu ne putem aştepta la o tehnică generală de demonstrare, fiecare caz trebuind tratat aparte. Verificarea validităţii logice constă în a cerceta dacă soluţia calculată de algoritm îndeplineşte proprietăţile cerute. În acest caz, există tehnici generale de demonstrare, dar aplicarea lor este, de asemenea, dependentă de problemă. Algoritmi şi paradigme de programare Procesul de dezvoltare al unui algoritm este influenţat de paradigma de programare folosită la implementarea acestuia. Într-adevăr, există maşini de calcul abstracte caracteristice diverselor modele de calculabilitate şi care susţin teoretic diverse paradigme de programare, cum ar fi programarea logică, funcţională, imperativă, asociativă. Deşi aceste maşini sunt echivalente din punct de vedere computaţional, deci pot rezolva aceeaşi clasă de probleme, totuşi modul de a gândi rezolvarea unei probleme poartă amprenta caracteristicilor maşinii utilizate. Problema rezolvată în cele ce urmează susţine această observaţie şi merită atenţie mai ales din punctul de vedere al caracterului declarativ al rezolvării. Rezolvarea este bazată pe afirmaţii, care descriu o stare de fapt relativă la universul problemei, şi pe comenzi, care descriu acţiuni ce au ca suport astfel de afirmaţii. Afirmaţiile şi comenzile formează baza de cunoştinţe necesară rezolvării problemei. Condiţiile în care o afirmaţie poate fi generată sau o comandă poate fi executată sunt descrise prin reguli, aşa cum facem de multe ori noi înşine. Programul de calcul rezultat este asemănător unui compendiu de reguli care arată ce trebuie făcut în anumite situaţii. Aplicarea regulilor este secvenţială. O regulă este aplicată imediat ce în baza de cunoştinţe a problemei apar afirmaţii conforme precondiţiilor regulii. Numim şabloane de identificare aceste precondiţii, iar procesul de testare a conformităţii unei afirmaţii în raport cu un şablon îl numim proces de identificare. Interpretarea unei reguli CLIPS este: regulă CLIPS (defrule r fapt 1... interpretare regula r dacă există fapt l...

10 10 Cristian Giumale/Note de curs => fapt n acţiune 1... acţiune m ) şi există fapt n atunci execută acţiune 1... execută acţiune m Cunoştinţele faptice fapt k şi acţiunile acţiune k pot fi parametrizate, adică pot conţine variabile ce vor fi particularizate în funcţie de cunoştinţele faptice existente în baza de cunoştinţe a rezolvării problemei. De asemenea, o regulă se aplică o singură dată pentru un grup de afirmaţii care îi satisfac premisele. Problemă Fie S o secvenţă de întregi (elemente din Z). Să se determine suma maximă a subsecvenţelor de întregi conţinute în S. Pentru a construi o specificaţie a problemei, numim T Seq mulţimea secvenţelor cu elemente de tip T şi convenim asupra următoarelor notaţii: este secvenţa vidă; s 1 s 2... s n desemnează o secvenţă nevidă cu elementele s i, i=1,n; #s desemnează lungimea secvenţei s; De asemenea, fie operatorul seq : T Seq T Seq {0,1}, astfel încât a seq s reîntoarce 1 dacă a este o subsecvenţă în s şi 0 altfel. Secvenţa a este subsecvenţă în s dacă şi numai dacă a este vidă sau există un indice i>0 astfel încât numărul elementelor de indice j i din s să fie cel puţin egal cu lungimea secvenţei a şi a j = s i+j-1, pentru j=1,2,...,#a. Spus formal: a seq s a = ( i Ν 1 i+#a-1 #s ( j 1..#a a j = s i+j-1 )) este: Specificaţia problemei sumei maxime a subsecvenţelor unei secvenţe s T Seq smax(s) = def max {a Z Seq a seq s sum(a)}, #a unde sum(a)= a i. Specificaţia arată că soluţia problemei este maximul dintre i= 1 sumele elementelor tuturor sub-secvenţelor din s, inclusiv secvenţa vidă. Funcţia C corespunzătoare specificaţiei smax(s) este ilustrată în figura 1(a). Corectitudinea este evidentă, din moment ce sunt parcurse toate subsecvenţele posibile ale secvenţei s, reprezentată ca un vector. Complexitatea rezultă Θ(n 2 ), unde n este lungimea secvenţei 2. a) Complexitate Θ(n 2 ) b) Complexitate Θ(n) int summax(int s[], int n) { int summax(int s[], int n) { 2 Există şi o variantă naivă cu complexitate Θ(n 3 ), care are un ciclu suplimentar pentru lungimea subsecveţelor parcurse.

11 Cristian Giumale/Note de curs 11 } int smax=0; for(i=0; i<n; i++) { int sum=0; for(j=i; j<n; j++) { sum+=s[j]; if(sum>smax) smax=sum; } return smax; } int i,sum,smax; if(n == 0) return 0; smax = sum = s[0]; for(i=1; i< n; i++) { sum = sum < 0? s[i]:sum+s[i]; if(sum > smax) smax = sum; } return smax; Figura 1 Funcţii C pentru summax O observaţie simplă conduce însă la o rezolvare în timp liniar. Doar o parte din subsecvenţele din s contribuie la soluţie. Într-adevăr, în momentul în care suma subsecvenţei curent prelucrate devine negativă, prelucrarea subsecvenţei poate fi abandonată pentru că suma ei nu va putea depăşi suma oricărei alte subsecvenţe ce începe cu un număr pozitiv. Figura 2 ilustrează acest fenomen. Dintr-un total de 120 de subsecvenţe nevide, doar 5 trebuie prelucrate, anume: , -4, , -3 şi Figura 2 Variaţia sumei maxime a subsecvenţelor Rezolvarea imperativă, în timp liniar, a problemei corespunde funcţiei C din figura 1(b) şi are un avantaj suplimentar: este eficientă pentru secvenţe foarte lungi. Deoarece fiecare număr din secvenţa s este parcurs o singură dată, nu este necesară memorarea întregii secvenţe. Secvenţa poate fi citită incremental, doar numărul curent fiind păstrat pe durata adăugării lui la suma curent calculată. Deşi, intuitiv, funcţiile - specificate imperativ - din figura 1(b) sunt uşor de înţeles, drumul de la specificaţia formală smax(s) la codul respectiv nu este de loc uşoară. Evităm aceste complicaţii şi ne concentrăm atenţia asupra unei rezolvări care să fie cât mai apropiată de specificaţia problemei. Rezolvarea declarativă de mai jos, în CLIPS, urmăreşte ad litteram specificaţia problemei, descriind de fapt ce se înţelege prin secvenţă de sumă maximă. Varianta declarativă are două particularităţi notabile: (a) în afara sumei maxime, sunt determinate, fără cod suplimentar, toate subsecvenţele de sumă maximă; (b) o singură regulă esenţială de rezolvare, anume summax, poate prelucra "simultan" mai multe secvenţe pentru a le determina suma maximă.

12 12 Cristian Giumale/Note de curs (deffunction sum (?subsecventa) (bind?s 0) (progn$ (?n?subsecventa) (bind?s (+?n?s)))?s) (defrule summax (secventa?id $? $?x $?) (not (summax?id?)) (not (secventa?id $? $?y&:(> (sum $?y) (sum $?x)) $?)) => (assert (summax?id (sum $?x))) (printout t?id ": sum" $?x "=" (sum $?x) crlf)) (defrule date => (printout t "file: ") (load-facts (readline))) O secvenţă este reprezentată de afirmaţia (secvenţă nume numere). Numele este necesar pentru a putea calcula "simultan", cu aceeaşi regulă, suma maximă a fiecărei secvenţe date. Rezultatul este tipărit şi înregistrat în baza de cunoştinţe a programului sub forma afirmaţiei (summax nume valoare). Un exemplu de rulare a programului este în tabelul 1. Tabelul 1. Suma maximă a elementelor subsecvenţelor unei secvenţe fişier sumclp.dat (secventa a ) (secventa b ) (secventa c ) (secventa d ) (secventa e) rezultate CLIPS> (reset) CLIPS> (run) file: sumclp.dat e: sum()=0 d: sum(8-1 8)=15 c: sum(1 15)=16 b: sum( )=12 a: sum(4-1 8)=11 Programul de mai sus este concis şi uşor de construit. În contrapartidă, preţul plătit este complexitatea semnificativă a rezolvării. Ignorând timpul necesar identificării şabloanelor, complexitatea programului declarativ rezultă Θ(n 5 ) fată de complexitatea Θ(n) a variantei scrise în C.

Metode iterative pentru probleme neliniare - contractii

Metode iterative pentru probleme neliniare - contractii Metode iterative pentru probleme neliniare - contractii Problemele neliniare sunt in general rezolvate prin metode iterative si analiza convergentei acestor metode este o problema importanta. 1 Contractii

Διαβάστε περισσότερα

Curs 10 Funcţii reale de mai multe variabile reale. Limite şi continuitate.

Curs 10 Funcţii reale de mai multe variabile reale. Limite şi continuitate. Curs 10 Funcţii reale de mai multe variabile reale. Limite şi continuitate. Facultatea de Hidrotehnică Universitatea Tehnică "Gh. Asachi" Iaşi 2014 Fie p, q N. Fie funcţia f : D R p R q. Avem următoarele

Διαβάστε περισσότερα

III. Serii absolut convergente. Serii semiconvergente. ii) semiconvergentă dacă este convergentă iar seria modulelor divergentă.

III. Serii absolut convergente. Serii semiconvergente. ii) semiconvergentă dacă este convergentă iar seria modulelor divergentă. III. Serii absolut convergente. Serii semiconvergente. Definiţie. O serie a n se numeşte: i) absolut convergentă dacă seria modulelor a n este convergentă; ii) semiconvergentă dacă este convergentă iar

Διαβάστε περισσότερα

(a) se numeşte derivata parţială a funcţiei f în raport cu variabila x i în punctul a.

(a) se numeşte derivata parţială a funcţiei f în raport cu variabila x i în punctul a. Definiţie Spunem că: i) funcţia f are derivată parţială în punctul a în raport cu variabila i dacă funcţia de o variabilă ( ) are derivată în punctul a în sens obişnuit (ca funcţie reală de o variabilă

Διαβάστε περισσότερα

Curs 1 Şiruri de numere reale

Curs 1 Şiruri de numere reale Bibliografie G. Chiorescu, Analiză matematică. Teorie şi probleme. Calcul diferenţial, Editura PIM, Iaşi, 2006. R. Luca-Tudorache, Analiză matematică, Editura Tehnopress, Iaşi, 2005. M. Nicolescu, N. Roşculeţ,

Διαβάστε περισσότερα

Curs 14 Funcţii implicite. Facultatea de Hidrotehnică Universitatea Tehnică "Gh. Asachi"

Curs 14 Funcţii implicite. Facultatea de Hidrotehnică Universitatea Tehnică Gh. Asachi Curs 14 Funcţii implicite Facultatea de Hidrotehnică Universitatea Tehnică "Gh. Asachi" Iaşi 2014 Fie F : D R 2 R o funcţie de două variabile şi fie ecuaţia F (x, y) = 0. (1) Problemă În ce condiţii ecuaţia

Διαβάστε περισσότερα

V.7. Condiţii necesare de optimalitate cazul funcţiilor diferenţiabile

V.7. Condiţii necesare de optimalitate cazul funcţiilor diferenţiabile Metode de Optimizare Curs V.7. Condiţii necesare de optimalitate cazul funcţiilor diferenţiabile Propoziţie 7. (Fritz-John). Fie X o submulţime deschisă a lui R n, f:x R o funcţie de clasă C şi ϕ = (ϕ,ϕ

Διαβάστε περισσότερα

Functii definitie, proprietati, grafic, functii elementare A. Definitii, proprietatile functiilor X) functia f 1

Functii definitie, proprietati, grafic, functii elementare A. Definitii, proprietatile functiilor X) functia f 1 Functii definitie proprietati grafic functii elementare A. Definitii proprietatile functiilor. Fiind date doua multimi X si Y spunem ca am definit o functie (aplicatie) pe X cu valori in Y daca fiecarui

Διαβάστε περισσότερα

Functii definitie, proprietati, grafic, functii elementare A. Definitii, proprietatile functiilor

Functii definitie, proprietati, grafic, functii elementare A. Definitii, proprietatile functiilor Functii definitie, proprietati, grafic, functii elementare A. Definitii, proprietatile functiilor. Fiind date doua multimi si spunem ca am definit o functie (aplicatie) pe cu valori in daca fiecarui element

Διαβάστε περισσότερα

Criptosisteme cu cheie publică III

Criptosisteme cu cheie publică III Criptosisteme cu cheie publică III Anul II Aprilie 2017 Problema rucsacului ( knapsack problem ) Considerăm un număr natural V > 0 şi o mulţime finită de numere naturale pozitive {v 0, v 1,..., v k 1 }.

Διαβάστε περισσότερα

Curs 4 Serii de numere reale

Curs 4 Serii de numere reale Curs 4 Serii de numere reale Facultatea de Hidrotehnică Universitatea Tehnică "Gh. Asachi" Iaşi 2014 Criteriul rădăcinii sau Criteriul lui Cauchy Teoremă (Criteriul rădăcinii) Fie x n o serie cu termeni

Διαβάστε περισσότερα

SEMINAR 14. Funcţii de mai multe variabile (continuare) ( = 1 z(x,y) x = 0. x = f. x + f. y = f. = x. = 1 y. y = x ( y = = 0

SEMINAR 14. Funcţii de mai multe variabile (continuare) ( = 1 z(x,y) x = 0. x = f. x + f. y = f. = x. = 1 y. y = x ( y = = 0 Facultatea de Hidrotehnică, Geodezie şi Ingineria Mediului Matematici Superioare, Semestrul I, Lector dr. Lucian MATICIUC SEMINAR 4 Funcţii de mai multe variabile continuare). Să se arate că funcţia z,

Διαβάστε περισσότερα

DISTANŢA DINTRE DOUĂ DREPTE NECOPLANARE

DISTANŢA DINTRE DOUĂ DREPTE NECOPLANARE DISTANŢA DINTRE DOUĂ DREPTE NECOPLANARE ABSTRACT. Materialul prezintă o modalitate de a afla distanţa dintre două drepte necoplanare folosind volumul tetraedrului. Lecţia se adresează clasei a VIII-a Data:

Διαβάστε περισσότερα

Analiza în curent continuu a schemelor electronice Eugenie Posdărăscu - DCE SEM 1 electronica.geniu.ro

Analiza în curent continuu a schemelor electronice Eugenie Posdărăscu - DCE SEM 1 electronica.geniu.ro Analiza în curent continuu a schemelor electronice Eugenie Posdărăscu - DCE SEM Seminar S ANALA ÎN CUENT CONTNUU A SCHEMELO ELECTONCE S. ntroducere Pentru a analiza în curent continuu o schemă electronică,

Διαβάστε περισσότερα

5. FUNCŢII IMPLICITE. EXTREME CONDIŢIONATE.

5. FUNCŢII IMPLICITE. EXTREME CONDIŢIONATE. 5 Eerciţii reolvate 5 UNCŢII IMPLICITE EXTREME CONDIŢIONATE Eerciţiul 5 Să se determine şi dacă () este o funcţie definită implicit de ecuaţia ( + ) ( + ) + Soluţie ie ( ) ( + ) ( + ) + ( )R Evident este

Διαβάστε περισσότερα

Metode de interpolare bazate pe diferenţe divizate

Metode de interpolare bazate pe diferenţe divizate Metode de interpolare bazate pe diferenţe divizate Radu Trîmbiţaş 4 octombrie 2005 1 Forma Newton a polinomului de interpolare Lagrange Algoritmul nostru se bazează pe forma Newton a polinomului de interpolare

Διαβάστε περισσότερα

a n (ζ z 0 ) n. n=1 se numeste partea principala iar seria a n (z z 0 ) n se numeste partea

a n (ζ z 0 ) n. n=1 se numeste partea principala iar seria a n (z z 0 ) n se numeste partea Serii Laurent Definitie. Se numeste serie Laurent o serie de forma Seria n= (z z 0 ) n regulata (tayloriana) = (z z n= 0 ) + n se numeste partea principala iar seria se numeste partea Sa presupunem ca,

Διαβάστε περισσότερα

MARCAREA REZISTOARELOR

MARCAREA REZISTOARELOR 1.2. MARCAREA REZISTOARELOR 1.2.1 MARCARE DIRECTĂ PRIN COD ALFANUMERIC. Acest cod este format din una sau mai multe cifre şi o literă. Litera poate fi plasată după grupul de cifre (situaţie în care valoarea

Διαβάστε περισσότερα

Examen AG. Student:... Grupa:... ianuarie 2011

Examen AG. Student:... Grupa:... ianuarie 2011 Problema 1. Pentru ce valori ale lui n,m N (n,m 1) graful K n,m este eulerian? Problema 2. Să se construiască o funcţie care să recunoască un graf P 3 -free. La intrare aceasta va primi un graf G = ({1,...,n},E)

Διαβάστε περισσότερα

Curs 2 Şiruri de numere reale

Curs 2 Şiruri de numere reale Curs 2 Şiruri de numere reale Facultatea de Hidrotehnică Universitatea Tehnică "Gh. Asachi" Iaşi 2014 Convergenţă şi mărginire Teoremă Orice şir convergent este mărginit. Demonstraţie Fie (x n ) n 0 un

Διαβάστε περισσότερα

Sisteme diferenţiale liniare de ordinul 1

Sisteme diferenţiale liniare de ordinul 1 1 Metoda eliminării 2 Cazul valorilor proprii reale Cazul valorilor proprii nereale 3 Catedra de Matematică 2011 Forma generală a unui sistem liniar Considerăm sistemul y 1 (x) = a 11y 1 (x) + a 12 y 2

Διαβάστε περισσότερα

Planul determinat de normală şi un punct Ecuaţia generală Plane paralele Unghi diedru Planul determinat de 3 puncte necoliniare

Planul determinat de normală şi un punct Ecuaţia generală Plane paralele Unghi diedru Planul determinat de 3 puncte necoliniare 1 Planul în spaţiu Ecuaţia generală Plane paralele Unghi diedru 2 Ecuaţia generală Plane paralele Unghi diedru Fie reperul R(O, i, j, k ) în spaţiu. Numim normala a unui plan, un vector perpendicular pe

Διαβάστε περισσότερα

Subiecte Clasa a VIII-a

Subiecte Clasa a VIII-a Subiecte lasa a VIII-a (40 de intrebari) Puteti folosi spatiile goale ca ciorna. Nu este de ajuns sa alegeti raspunsul corect pe brosura de subiecte, ele trebuie completate pe foaia de raspuns in dreptul

Διαβάστε περισσότερα

Integrala nedefinită (primitive)

Integrala nedefinită (primitive) nedefinita nedefinită (primitive) nedefinita 2 nedefinita februarie 20 nedefinita.tabelul primitivelor Definiţia Fie f : J R, J R un interval. Funcţia F : J R se numeşte primitivă sau antiderivată a funcţiei

Διαβάστε περισσότερα

5.4. MULTIPLEXOARE A 0 A 1 A 2

5.4. MULTIPLEXOARE A 0 A 1 A 2 5.4. MULTIPLEXOARE Multiplexoarele (MUX) sunt circuite logice combinaţionale cu m intrări şi o singură ieşire, care permit transferul datelor de la una din intrări spre ieşirea unică. Selecţia intrării

Διαβάστε περισσότερα

Esalonul Redus pe Linii (ERL). Subspatii.

Esalonul Redus pe Linii (ERL). Subspatii. Seminarul 1 Esalonul Redus pe Linii (ERL). Subspatii. 1.1 Breviar teoretic 1.1.1 Esalonul Redus pe Linii (ERL) Definitia 1. O matrice A L R mxn este in forma de Esalon Redus pe Linii (ERL), daca indeplineste

Διαβάστε περισσότερα

Asupra unei inegalităţi date la barajul OBMJ 2006

Asupra unei inegalităţi date la barajul OBMJ 2006 Asupra unei inegalităţi date la barajul OBMJ 006 Mircea Lascu şi Cezar Lupu La cel de-al cincilea baraj de Juniori din data de 0 mai 006 a fost dată următoarea inegalitate: Fie x, y, z trei numere reale

Διαβάστε περισσότερα

Aplicaţii ale principiului I al termodinamicii la gazul ideal

Aplicaţii ale principiului I al termodinamicii la gazul ideal Aplicaţii ale principiului I al termodinamicii la gazul ideal Principiul I al termodinamicii exprimă legea conservării şi energiei dintr-o formă în alta şi se exprimă prin relaţia: ΔUQ-L, unde: ΔU-variaţia

Διαβάστε περισσότερα

riptografie şi Securitate

riptografie şi Securitate riptografie şi Securitate - Prelegerea 12 - Scheme de criptare CCA sigure Adela Georgescu, Ruxandra F. Olimid Facultatea de Matematică şi Informatică Universitatea din Bucureşti Cuprins 1. Schemă de criptare

Διαβάστε περισσότερα

Capitolul 4 PROPRIETĂŢI TOPOLOGICE ŞI DE NUMĂRARE ALE LUI R. 4.1 Proprietăţi topologice ale lui R Puncte de acumulare

Capitolul 4 PROPRIETĂŢI TOPOLOGICE ŞI DE NUMĂRARE ALE LUI R. 4.1 Proprietăţi topologice ale lui R Puncte de acumulare Capitolul 4 PROPRIETĂŢI TOPOLOGICE ŞI DE NUMĂRARE ALE LUI R În cele ce urmează, vom studia unele proprietăţi ale mulţimilor din R. Astfel, vom caracteriza locul" unui punct în cadrul unei mulţimi (în limba

Διαβάστε περισσότερα

COLEGIUL NATIONAL CONSTANTIN CARABELLA TARGOVISTE. CONCURSUL JUDETEAN DE MATEMATICA CEZAR IVANESCU Editia a VI-a 26 februarie 2005.

COLEGIUL NATIONAL CONSTANTIN CARABELLA TARGOVISTE. CONCURSUL JUDETEAN DE MATEMATICA CEZAR IVANESCU Editia a VI-a 26 februarie 2005. SUBIECTUL Editia a VI-a 6 februarie 005 CLASA a V-a Fie A = x N 005 x 007 si B = y N y 003 005 3 3 a) Specificati cel mai mic element al multimii A si cel mai mare element al multimii B. b)stabiliti care

Διαβάστε περισσότερα

R R, f ( x) = x 7x+ 6. Determinați distanța dintre punctele de. B=, unde x și y sunt numere reale.

R R, f ( x) = x 7x+ 6. Determinați distanța dintre punctele de. B=, unde x și y sunt numere reale. 5p Determinați primul termen al progresiei geometrice ( b n ) n, știind că b 5 = 48 și b 8 = 84 5p Se consideră funcția f : intersecție a graficului funcției f cu aa O R R, f ( ) = 7+ 6 Determinați distanța

Διαβάστε περισσότερα

Orice izometrie f : (X, d 1 ) (Y, d 2 ) este un homeomorfism. (Y = f(x)).

Orice izometrie f : (X, d 1 ) (Y, d 2 ) este un homeomorfism. (Y = f(x)). Teoremă. (Y = f(x)). Orice izometrie f : (X, d 1 ) (Y, d 2 ) este un homeomorfism Demonstraţie. f este continuă pe X: x 0 X, S Y (f(x 0 ), ε), S X (x 0, ε) aşa ca f(s X (x 0, ε)) = S Y (f(x 0 ), ε) : y

Διαβάστε περισσότερα

Seminar 5 Analiza stabilității sistemelor liniare

Seminar 5 Analiza stabilității sistemelor liniare Seminar 5 Analiza stabilității sistemelor liniare Noțiuni teoretice Criteriul Hurwitz de analiză a stabilității sistemelor liniare În cazul sistemelor liniare, stabilitatea este o condiție de localizare

Διαβάστε περισσότερα

a. 11 % b. 12 % c. 13 % d. 14 %

a. 11 % b. 12 % c. 13 % d. 14 % 1. Un motor termic funcţionează după ciclul termodinamic reprezentat în sistemul de coordonate V-T în figura alăturată. Motorul termic utilizează ca substanţă de lucru un mol de gaz ideal având exponentul

Διαβάστε περισσότερα

Ecuatii exponentiale. Ecuatia ce contine variabila necunoscuta la exponentul puterii se numeste ecuatie exponentiala. a x = b, (1)

Ecuatii exponentiale. Ecuatia ce contine variabila necunoscuta la exponentul puterii se numeste ecuatie exponentiala. a x = b, (1) Ecuatii exponentiale Ecuatia ce contine variabila necunoscuta la exponentul puterii se numeste ecuatie exponentiala. Cea mai simpla ecuatie exponentiala este de forma a x = b, () unde a >, a. Afirmatia.

Διαβάστε περισσότερα

Lucrare. Varianta aprilie I 1 Definiţi noţiunile de număr prim şi număr ireductibil. Soluţie. Vezi Curs 6 Definiţiile 1 şi 2. sau p b.

Lucrare. Varianta aprilie I 1 Definiţi noţiunile de număr prim şi număr ireductibil. Soluţie. Vezi Curs 6 Definiţiile 1 şi 2. sau p b. Lucrare Soluţii 28 aprilie 2015 Varianta 1 I 1 Definiţi noţiunile de număr prim şi număr ireductibil. Soluţie. Vezi Curs 6 Definiţiile 1 şi 2 Definiţie. Numărul întreg p se numeşte număr prim dacă p 0,

Διαβάστε περισσότερα

SERII NUMERICE. Definiţia 3.1. Fie (a n ) n n0 (n 0 IN) un şir de numere reale şi (s n ) n n0

SERII NUMERICE. Definiţia 3.1. Fie (a n ) n n0 (n 0 IN) un şir de numere reale şi (s n ) n n0 SERII NUMERICE Definiţia 3.1. Fie ( ) n n0 (n 0 IN) un şir de numere reale şi (s n ) n n0 şirul definit prin: s n0 = 0, s n0 +1 = 0 + 0 +1, s n0 +2 = 0 + 0 +1 + 0 +2,.......................................

Διαβάστε περισσότερα

Examen AG. Student:... Grupa: ianuarie 2016

Examen AG. Student:... Grupa: ianuarie 2016 16-17 ianuarie 2016 Problema 1. Se consideră graful G = pk n (p, n N, p 2, n 3). Unul din vârfurile lui G se uneşte cu câte un vârf din fiecare graf complet care nu-l conţine, obţinându-se un graf conex

Διαβάστε περισσότερα

Noţiuni introductive

Noţiuni introductive Metode Numerice Noţiuni introductive Erori. Condiţionare numerică. Stabilitatea algoritmilor. Complexitatea algoritmilor. Metodele numerice reprezintă tehnici prin care problemele matematice sunt reformulate

Διαβάστε περισσότερα

Capitolul 4. Integrale improprii Integrale cu limite de integrare infinite

Capitolul 4. Integrale improprii Integrale cu limite de integrare infinite Capitolul 4 Integrale improprii 7-8 În cadrul studiului integrabilităţii iemann a unei funcţii s-au evidenţiat douăcondiţii esenţiale:. funcţia :[ ] este definită peintervalînchis şi mărginit (interval

Διαβάστε περισσότερα

EDITURA PARALELA 45 MATEMATICĂ DE EXCELENŢĂ. Clasa a X-a Ediţia a II-a, revizuită. pentru concursuri, olimpiade şi centre de excelenţă

EDITURA PARALELA 45 MATEMATICĂ DE EXCELENŢĂ. Clasa a X-a Ediţia a II-a, revizuită. pentru concursuri, olimpiade şi centre de excelenţă Coordonatori DANA HEUBERGER NICOLAE MUŞUROIA Nicolae Muşuroia Gheorghe Boroica Vasile Pop Dana Heuberger Florin Bojor MATEMATICĂ DE EXCELENŢĂ pentru concursuri, olimpiade şi centre de excelenţă Clasa a

Διαβάστε περισσότερα

4. CIRCUITE LOGICE ELEMENTRE 4.. CIRCUITE LOGICE CU COMPONENTE DISCRETE 4.. PORŢI LOGICE ELEMENTRE CU COMPONENTE PSIVE Componente electronice pasive sunt componente care nu au capacitatea de a amplifica

Διαβάστε περισσότερα

Cursul Măsuri reale. D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 15

Cursul Măsuri reale. D.Rusu, Teoria măsurii şi integrala Lebesgue 15 MĂSURI RELE Cursul 13 15 Măsuri reale Fie (,, µ) un spaţiu cu măsură completă şi f : R o funcţie -măsurabilă. Cum am văzut în Teorema 11.29, dacă f are integrală pe, atunci funcţia de mulţime ν : R, ν()

Διαβάστε περισσότερα

Subiecte Clasa a VII-a

Subiecte Clasa a VII-a lasa a VII Lumina Math Intrebari Subiecte lasa a VII-a (40 de intrebari) Puteti folosi spatiile goale ca ciorna. Nu este de ajuns sa alegeti raspunsul corect pe brosura de subiecte, ele trebuie completate

Διαβάστε περισσότερα

FLUXURI MAXIME ÎN REŢELE DE TRANSPORT. x 4

FLUXURI MAXIME ÎN REŢELE DE TRANSPORT. x 4 FLUXURI MAXIME ÎN REŢELE DE TRANSPORT Se numeşte reţea de transport un graf în care fiecărui arc îi este asociat capacitatea arcului şi în care eistă un singur punct de intrare şi un singur punct de ieşire.

Διαβάστε περισσότερα

5.5. REZOLVAREA CIRCUITELOR CU TRANZISTOARE BIPOLARE

5.5. REZOLVAREA CIRCUITELOR CU TRANZISTOARE BIPOLARE 5.5. A CIRCUITELOR CU TRANZISTOARE BIPOLARE PROBLEMA 1. În circuitul din figura 5.54 se cunosc valorile: μa a. Valoarea intensității curentului de colector I C. b. Valoarea tensiunii bază-emitor U BE.

Διαβάστε περισσότερα

Laborator 1: INTRODUCERE ÎN ALGORITMI. Întocmit de: Claudia Pârloagă. Îndrumător: Asist. Drd. Gabriel Danciu

Laborator 1: INTRODUCERE ÎN ALGORITMI. Întocmit de: Claudia Pârloagă. Îndrumător: Asist. Drd. Gabriel Danciu INTRODUCERE Laborator 1: ÎN ALGORITMI Întocmit de: Claudia Pârloagă Îndrumător: Asist. Drd. Gabriel Danciu I. NOŢIUNI TEORETICE A. Sortarea prin selecţie Date de intrare: un şir A, de date Date de ieşire:

Διαβάστε περισσότερα

Definiţia generală Cazul 1. Elipsa şi hiperbola Cercul Cazul 2. Parabola Reprezentari parametrice ale conicelor Tangente la conice

Definiţia generală Cazul 1. Elipsa şi hiperbola Cercul Cazul 2. Parabola Reprezentari parametrice ale conicelor Tangente la conice 1 Conice pe ecuaţii reduse 2 Conice pe ecuaţii reduse Definiţie Numim conica locul geometric al punctelor din plan pentru care raportul distantelor la un punct fix F şi la o dreaptă fixă (D) este o constantă

Διαβάστε περισσότερα

Principiul incluziunii si excluziunii. Generarea şi ordonarea permutărilor. Principiul porumbeilor. Pri

Principiul incluziunii si excluziunii. Generarea şi ordonarea permutărilor. Principiul porumbeilor. Pri Generarea şi ordonarea permutărilor. Principiul porumbeilor. Principiul incluziunii si excluziunii Recapitulare din cursul trecut Presupunem că A este o mulţime cu n elemente. Recapitulare din cursul trecut

Διαβάστε περισσότερα

Proiectarea Algoritmilor 2. Scheme de algoritmi Divide & Impera

Proiectarea Algoritmilor 2. Scheme de algoritmi Divide & Impera Platformă de e-learning și curriculă e-content pentru învățământul superior tehnic Proiectarea Algoritmilor 2. Scheme de algoritmi Divide & Impera Cuprins Scheme de algoritmi Divide et impera Exemplificare

Διαβάστε περισσότερα

Seminariile Capitolul X. Integrale Curbilinii: Serii Laurent şi Teorema Reziduurilor

Seminariile Capitolul X. Integrale Curbilinii: Serii Laurent şi Teorema Reziduurilor Facultatea de Matematică Calcul Integral şi Elemente de Analiă Complexă, Semestrul I Lector dr. Lucian MATICIUC Seminariile 9 20 Capitolul X. Integrale Curbilinii: Serii Laurent şi Teorema Reiduurilor.

Διαβάστε περισσότερα

Functii Breviar teoretic 8 ianuarie ianuarie 2011

Functii Breviar teoretic 8 ianuarie ianuarie 2011 Functii Breviar teoretic 8 ianuarie 011 15 ianuarie 011 I Fie I, interval si f : I 1) a) functia f este (strict) crescatoare pe I daca x, y I, x< y ( f( x) < f( y)), f( x) f( y) b) functia f este (strict)

Διαβάστε περισσότερα

f(x) = l 0. Atunci f are local semnul lui l, adică, U 0 V(x 0 ) astfel încât sgnf(x) = sgnl, x U 0 D\{x 0 }. < f(x) < l +

f(x) = l 0. Atunci f are local semnul lui l, adică, U 0 V(x 0 ) astfel încât sgnf(x) = sgnl, x U 0 D\{x 0 }. < f(x) < l + Semnul local al unei funcţii care are limită. Propoziţie. Fie f : D (, d) R, x 0 D. Presupunem că lim x x 0 f(x) = l 0. Atunci f are local semnul lui l, adică, U 0 V(x 0 ) astfel încât sgnf(x) = sgnl,

Διαβάστε περισσότερα

Principiul Inductiei Matematice.

Principiul Inductiei Matematice. Principiul Inductiei Matematice. Principiul inductiei matematice constituie un mijloc important de demonstratie in matematica a propozitiilor (afirmatiilor) ce depind de argument natural. Metoda inductiei

Διαβάστε περισσότερα

2. Sisteme de forţe concurente...1 Cuprins...1 Introducere Aspecte teoretice Aplicaţii rezolvate...3

2. Sisteme de forţe concurente...1 Cuprins...1 Introducere Aspecte teoretice Aplicaţii rezolvate...3 SEMINAR 2 SISTEME DE FRŢE CNCURENTE CUPRINS 2. Sisteme de forţe concurente...1 Cuprins...1 Introducere...1 2.1. Aspecte teoretice...2 2.2. Aplicaţii rezolvate...3 2. Sisteme de forţe concurente În acest

Διαβάστε περισσότερα

Curs 4. RPA (2017) Curs 4 1 / 45

Curs 4. RPA (2017) Curs 4 1 / 45 Reţele Petri şi Aplicaţii Curs 4 RPA (2017) Curs 4 1 / 45 Cuprins 1 Analiza structurală a reţelelor Petri Sifoane Capcane Proprietăţi 2 Modelarea fluxurilor de lucru: reţele workflow Reţele workflow 3

Διαβάστε περισσότερα

III. Reprezentarea informaţiei în sistemele de calcul

III. Reprezentarea informaţiei în sistemele de calcul Metode Numerice Curs 3 III. Reprezentarea informaţiei în sistemele de calcul III.1. Reprezentarea internă a numerelor întregi III. 1.1. Reprezentarea internă a numerelor întregi fără semn (pozitive) Reprezentarea

Διαβάστε περισσότερα

2 Transformări liniare între spaţii finit dimensionale

2 Transformări liniare între spaţii finit dimensionale Transformări 1 Noţiunea de transformare liniară Proprietăţi. Operaţii Nucleul şi imagine Rangul şi defectul unei transformări 2 Matricea unei transformări Relaţia dintre rang şi defect Schimbarea matricei

Διαβάστε περισσότερα

Fig Impedanţa condensatoarelor electrolitice SMD cu Al cu electrolit semiuscat în funcţie de frecvenţă [36].

Fig Impedanţa condensatoarelor electrolitice SMD cu Al cu electrolit semiuscat în funcţie de frecvenţă [36]. Componente şi circuite pasive Fig.3.85. Impedanţa condensatoarelor electrolitice SMD cu Al cu electrolit semiuscat în funcţie de frecvenţă [36]. Fig.3.86. Rezistenţa serie echivalentă pierderilor în funcţie

Διαβάστε περισσότερα

VII.2. PROBLEME REZOLVATE

VII.2. PROBLEME REZOLVATE Teoria Circuitelor Electrice Aplicaţii V PROBEME REOVATE R7 În circuitul din fiura 7R se cunosc: R e t 0 sint [V] C C t 0 sint [A] Se cer: a rezolvarea circuitului cu metoda teoremelor Kirchhoff; rezolvarea

Διαβάστε περισσότερα

Componente şi Circuite Electronice Pasive. Laborator 3. Divizorul de tensiune. Divizorul de curent

Componente şi Circuite Electronice Pasive. Laborator 3. Divizorul de tensiune. Divizorul de curent Laborator 3 Divizorul de tensiune. Divizorul de curent Obiective: o Conexiuni serie şi paralel, o Legea lui Ohm, o Divizorul de tensiune, o Divizorul de curent, o Implementarea experimentală a divizorului

Διαβάστε περισσότερα

RĂSPUNS Modulul de rezistenţă este o caracteristică geometrică a secţiunii transversale, scrisă faţă de una dintre axele de inerţie principale:,

RĂSPUNS Modulul de rezistenţă este o caracteristică geometrică a secţiunii transversale, scrisă faţă de una dintre axele de inerţie principale:, REZISTENTA MATERIALELOR 1. Ce este modulul de rezistenţă? Exemplificaţi pentru o secţiune dreptunghiulară, respectiv dublu T. RĂSPUNS Modulul de rezistenţă este o caracteristică geometrică a secţiunii

Διαβάστε περισσότερα

1.7. AMPLIFICATOARE DE PUTERE ÎN CLASA A ŞI AB

1.7. AMPLIFICATOARE DE PUTERE ÎN CLASA A ŞI AB 1.7. AMLFCATOARE DE UTERE ÎN CLASA A Ş AB 1.7.1 Amplificatoare în clasa A La amplificatoarele din clasa A, forma de undă a tensiunii de ieşire este aceeaşi ca a tensiunii de intrare, deci întreg semnalul

Διαβάστε περισσότερα

CONCURS DE ADMITERE, 17 iulie 2017 Proba scrisă la MATEMATICĂ

CONCURS DE ADMITERE, 17 iulie 2017 Proba scrisă la MATEMATICĂ UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA FACULTATEA DE MATEMATICĂ ŞI INFORMATICĂ CONCURS DE ADMITERE, 7 iulie 207 Proba scrisă la MATEMATICĂ SUBIECTUL I (30 puncte) ) (0 puncte) Să se arate că oricare ar

Διαβάστε περισσότερα

I. Noţiuni introductive

I. Noţiuni introductive Metode Numerice Curs 1 I. Noţiuni introductive Metodele numerice reprezintă tehnici prin care problemele matematice sunt reformulate astfel încât să fie rezolvate numai prin operaţii aritmetice. Prin trecerea

Διαβάστε περισσότερα

Laborator 11. Mulţimi Julia. Temă

Laborator 11. Mulţimi Julia. Temă Laborator 11 Mulţimi Julia. Temă 1. Clasa JuliaGreen. Să considerăm clasa JuliaGreen dată de exemplu la curs pentru metoda locului final şi să schimbăm numărul de iteraţii nriter = 100 în nriter = 101.

Διαβάστε περισσότερα

V O. = v I v stabilizator

V O. = v I v stabilizator Stabilizatoare de tensiune continuă Un stabilizator de tensiune este un circuit electronic care păstrează (aproape) constantă tensiunea de ieșire la variaţia între anumite limite a tensiunii de intrare,

Διαβάστε περισσότερα

Geometrie computationala 2. Preliminarii geometrice

Geometrie computationala 2. Preliminarii geometrice Platformă de e-learning și curriculă e-content pentru învățământul superior tehnic Geometrie computationala 2. Preliminarii geometrice Preliminarii geometrice Spatiu Euclidean: E d Spatiu de d-tupluri,

Διαβάστε περισσότερα

CURS 11: ALGEBRĂ Spaţii liniare euclidiene. Produs scalar real. Spaţiu euclidian. Produs scalar complex. Spaţiu unitar. Noţiunea de normă.

CURS 11: ALGEBRĂ Spaţii liniare euclidiene. Produs scalar real. Spaţiu euclidian. Produs scalar complex. Spaţiu unitar. Noţiunea de normă. Sala: 2103 Decembrie 2014 Conf. univ. dr.: Dragoş-Pătru Covei CURS 11: ALGEBRĂ Specializarea: C.E., I.E., S.P.E. Nota: Acest curs nu a fost supus unui proces riguros de recenzare pentru a fi oficial publicat.

Διαβάστε περισσότερα

prin egalizarea histogramei

prin egalizarea histogramei Lucrarea 4 Îmbunătăţirea imaginilor prin egalizarea histogramei BREVIAR TEORETIC Tehnicile de îmbunătăţire a imaginilor bazate pe calculul histogramei modifică histograma astfel încât aceasta să aibă o

Διαβάστε περισσότερα

Valori limită privind SO2, NOx şi emisiile de praf rezultate din operarea LPC în funcţie de diferite tipuri de combustibili

Valori limită privind SO2, NOx şi emisiile de praf rezultate din operarea LPC în funcţie de diferite tipuri de combustibili Anexa 2.6.2-1 SO2, NOx şi de praf rezultate din operarea LPC în funcţie de diferite tipuri de combustibili de bioxid de sulf combustibil solid (mg/nm 3 ), conţinut de O 2 de 6% în gazele de ardere, pentru

Διαβάστε περισσότερα

Conice. Lect. dr. Constantin-Cosmin Todea. U.T. Cluj-Napoca

Conice. Lect. dr. Constantin-Cosmin Todea. U.T. Cluj-Napoca Conice Lect. dr. Constantin-Cosmin Todea U.T. Cluj-Napoca Definiţie: Se numeşte curbă algebrică plană mulţimea punctelor din plan de ecuaţie implicită de forma (C) : F (x, y) = 0 în care funcţia F este

Διαβάστε περισσότερα

4. Măsurarea tensiunilor şi a curenţilor electrici. Voltmetre electronice analogice

4. Măsurarea tensiunilor şi a curenţilor electrici. Voltmetre electronice analogice 4. Măsurarea tensiunilor şi a curenţilor electrici oltmetre electronice analogice oltmetre de curent continuu Ampl.c.c. x FTJ Protectie Atenuator calibrat Atenuatorul calibrat divizor rezistiv R in const.

Διαβάστε περισσότερα

Spatii liniare. Exemple Subspaţiu liniar Acoperire (înfăşurătoare) liniară. Mulţime infinită liniar independentă

Spatii liniare. Exemple Subspaţiu liniar Acoperire (înfăşurătoare) liniară. Mulţime infinită liniar independentă Noţiunea de spaţiu liniar 1 Noţiunea de spaţiu liniar Exemple Subspaţiu liniar Acoperire (înfăşurătoare) liniară 2 Mulţime infinită liniar independentă 3 Schimbarea coordonatelor unui vector la o schimbare

Διαβάστε περισσότερα

Teme de implementare in Matlab pentru Laboratorul de Metode Numerice

Teme de implementare in Matlab pentru Laboratorul de Metode Numerice Teme de implementare in Matlab pentru Laboratorul de Metode Numerice As. Ruxandra Barbulescu Septembrie 2017 Orice nelamurire asupra enunturilor/implementarilor se rezolva in cadrul laboratorului de MN,

Διαβάστε περισσότερα

Progresii aritmetice si geometrice. Progresia aritmetica.

Progresii aritmetice si geometrice. Progresia aritmetica. Progresii aritmetice si geometrice Progresia aritmetica. Definitia 1. Sirul numeric (a n ) n N se numeste progresie aritmetica, daca exista un numar real d, numit ratia progresia, astfel incat a n+1 a

Διαβάστε περισσότερα

Laborator 6. Integrarea ecuaţiilor diferenţiale

Laborator 6. Integrarea ecuaţiilor diferenţiale Laborator 6 Integrarea ecuaţiilor diferenţiale Responsabili: 1. Surdu Cristina(anacristinasurdu@gmail.com) 2. Ştirbăţ Bogdan(bogdanstirbat@yahoo.com) Obiective În urma parcurgerii acestui laborator elevul

Διαβάστε περισσότερα

Componente şi Circuite Electronice Pasive. Laborator 4. Măsurarea parametrilor mărimilor electrice

Componente şi Circuite Electronice Pasive. Laborator 4. Măsurarea parametrilor mărimilor electrice Laborator 4 Măsurarea parametrilor mărimilor electrice Obiective: o Semnalul sinusoidal, o Semnalul dreptunghiular, o Semnalul triunghiular, o Generarea diferitelor semnale folosind placa multifuncţională

Διαβάστε περισσότερα

Lectia VI Structura de spatiu an E 3. Dreapta si planul ca subspatii ane

Lectia VI Structura de spatiu an E 3. Dreapta si planul ca subspatii ane Subspatii ane Lectia VI Structura de spatiu an E 3. Dreapta si planul ca subspatii ane Oana Constantinescu Oana Constantinescu Lectia VI Subspatii ane Table of Contents 1 Structura de spatiu an E 3 2 Subspatii

Διαβάστε περισσότερα

Problema a II - a (10 puncte) Diferite circuite electrice

Problema a II - a (10 puncte) Diferite circuite electrice Olimpiada de Fizică - Etapa pe judeţ 15 ianuarie 211 XI Problema a II - a (1 puncte) Diferite circuite electrice A. Un elev utilizează o sursă de tensiune (1), o cutie cu rezistenţe (2), un întrerupător

Διαβάστε περισσότερα

10. STABILIZATOAE DE TENSIUNE 10.1 STABILIZATOAE DE TENSIUNE CU TANZISTOAE BIPOLAE Stabilizatorul de tensiune cu tranzistor compară în permanenţă valoare tensiunii de ieşire (stabilizate) cu tensiunea

Διαβάστε περισσότερα

Să se arate că n este număr par. Dan Nedeianu

Să se arate că n este număr par. Dan Nedeianu Primul test de selecție pentru juniori I. Să se determine numerele prime p, q, r cu proprietatea că 1 p + 1 q + 1 r 1. Fie ABCD un patrulater convex cu m( BCD) = 10, m( CBA) = 45, m( CBD) = 15 și m( CAB)

Διαβάστε περισσότερα

Ecuatii trigonometrice

Ecuatii trigonometrice Ecuatii trigonometrice Ecuatiile ce contin necunoscute sub semnul functiilor trigonometrice se numesc ecuatii trigonometrice. Cele mai simple ecuatii trigonometrice sunt ecuatiile de tipul sin x = a, cos

Διαβάστε περισσότερα

CIRCUITE LOGICE CU TB

CIRCUITE LOGICE CU TB CIRCUITE LOGICE CU T I. OIECTIVE a) Determinarea experimentală a unor funcţii logice pentru circuite din familiile RTL, DTL. b) Determinarea dependenţei caracteristicilor statice de transfer în tensiune

Διαβάστε περισσότερα

Vectori liberi Produs scalar Produs vectorial Produsul mixt. 1 Vectori liberi. 2 Produs scalar. 3 Produs vectorial. 4 Produsul mixt.

Vectori liberi Produs scalar Produs vectorial Produsul mixt. 1 Vectori liberi. 2 Produs scalar. 3 Produs vectorial. 4 Produsul mixt. liberi 1 liberi 2 3 4 Segment orientat liberi Fie S spaţiul geometric tridimensional cu axiomele lui Euclid. Orice pereche de puncte din S, notată (A, B) se numeşte segment orientat. Dacă A B, atunci direcţia

Διαβάστε περισσότερα

2. Circuite logice 2.4. Decodoare. Multiplexoare. Copyright Paul GASNER

2. Circuite logice 2.4. Decodoare. Multiplexoare. Copyright Paul GASNER 2. Circuite logice 2.4. Decodoare. Multiplexoare Copyright Paul GASNER Definiţii Un decodor pe n bits are n intrări şi 2 n ieşiri; cele n intrări reprezintă un număr binar care determină în mod unic care

Διαβάστε περισσότερα

8 Intervale de încredere

8 Intervale de încredere 8 Intervale de încredere În cursul anterior am determinat diverse estimări ˆ ale parametrului necunoscut al densităţii unei populaţii, folosind o selecţie 1 a acestei populaţii. În practică, valoarea calculată

Διαβάστε περισσότερα

riptografie şi Securitate

riptografie şi Securitate riptografie şi Securitate - Prelegerea 21.2 - Sistemul de criptare ElGamal Adela Georgescu, Ruxandra F. Olimid Facultatea de Matematică şi Informatică Universitatea din Bucureşti Cuprins 1. Scurt istoric

Διαβάστε περισσότερα

Metode Runge-Kutta. 18 ianuarie Probleme scalare, pas constant. Dorim să aproximăm soluţia problemei Cauchy

Metode Runge-Kutta. 18 ianuarie Probleme scalare, pas constant. Dorim să aproximăm soluţia problemei Cauchy Metode Runge-Kutta Radu T. Trîmbiţaş 8 ianuarie 7 Probleme scalare, pas constant Dorim să aproximăm soluţia problemei Cauchy y (t) = f(t, y), a t b, y(a) = α. pe o grilă uniformă de (N + )-puncte din [a,

Διαβάστε περισσότερα

Sortare. 29 martie Utilizarea şi programarea calculatoarelor. Curs 16

Sortare. 29 martie Utilizarea şi programarea calculatoarelor. Curs 16 Sortare 29 martie 2005 Sortare 2 Sortarea. Generalitǎţi Sortarea = aranjarea unei liste de obiecte dupǎ o relaţie de ordine datǎ (ex.: pentru numere, ordine lexicograficǎ pt. şiruri, etc.) una din clasele

Διαβάστε περισσότερα

Aparate de măsurat. Măsurări electronice Rezumatul cursului 2. MEE - prof. dr. ing. Ioan D. Oltean 1

Aparate de măsurat. Măsurări electronice Rezumatul cursului 2. MEE - prof. dr. ing. Ioan D. Oltean 1 Aparate de măsurat Măsurări electronice Rezumatul cursului 2 MEE - prof. dr. ing. Ioan D. Oltean 1 1. Aparate cu instrument magnetoelectric 2. Ampermetre şi voltmetre 3. Ohmetre cu instrument magnetoelectric

Διαβάστε περισσότερα

1.3 Baza a unui spaţiu vectorial. Dimensiune

1.3 Baza a unui spaţiu vectorial. Dimensiune .3 Baza a unui spaţiu vectorial. Dimensiune Definiţia.3. Se numeşte bază a spaţiului vectorial V o familie de vectori B care îndeplineşte condiţiile de mai jos: a) B este liniar independentă; b) B este

Διαβάστε περισσότερα

5.1. Noţiuni introductive

5.1. Noţiuni introductive ursul 13 aitolul 5. Soluţii 5.1. oţiuni introductive Soluţiile = aestecuri oogene de două sau ai ulte substanţe / coonente, ale căror articule nu se ot seara rin filtrare sau centrifugare. oonente: - Mediul

Διαβάστε περισσότερα

z a + c 0 + c 1 (z a)

z a + c 0 + c 1 (z a) 1 Serii Laurent (continuare) Teorema 1.1 Fie D C un domeniu, a D şi f : D \ {a} C o funcţie olomorfă. Punctul a este pol multiplu de ordin p al lui f dacă şi numai dacă dezvoltarea în serie Laurent a funcţiei

Διαβάστε περισσότερα

Ovidiu Gabriel Avădănei, Florin Mihai Tufescu,

Ovidiu Gabriel Avădănei, Florin Mihai Tufescu, vidiu Gabriel Avădănei, Florin Mihai Tufescu, Capitolul 6 Amplificatoare operaţionale 58. Să se calculeze coeficientul de amplificare în tensiune pentru amplficatorul inversor din fig.58, pentru care se

Διαβάστε περισσότερα

Proiectarea algoritmilor: Programare dinamică

Proiectarea algoritmilor: Programare dinamică Proiectarea algoritmilor: Programare dinamică Dorel Lucanu Faculty of Computer Science Alexandru Ioan Cuza University, Iaşi, Romania dlucanu@info.uaic.ro PA 2014/2015 D. Lucanu (FII - UAIC) Programare

Διαβάστε περισσότερα

O generalizare a unei probleme de algebră dată la Olimpiada de Matematică, faza judeţeană, 2013

O generalizare a unei probleme de algebră dată la Olimpiada de Matematică, faza judeţeană, 2013 O generalizare a unei probleme de algebră dată la Olimpiada de Matematică, faza judeţeană, 2013 Marius Tărnăuceanu 1 Aprilie 2013 Abstract În această lucrare vom prezenta un rezultat ce extinde Problema

Διαβάστε περισσότερα

Sisteme liniare - metode directe

Sisteme liniare - metode directe Sisteme liniare - metode directe Radu T. Trîmbiţaş 27 martie 2016 1 Eliminare gaussiană Să considerăm sistemul liniar cu n ecuaţii şi n necunoscute Ax = b, (1) unde A K n n, b K n 1 sunt date, iar x K

Διαβάστε περισσότερα

a. Caracteristicile mecanice a motorului de c.c. cu excitaţie independentă (sau derivaţie)

a. Caracteristicile mecanice a motorului de c.c. cu excitaţie independentă (sau derivaţie) Caracteristica mecanică defineşte dependenţa n=f(m) în condiţiile I e =ct., U=ct. Pentru determinarea ei vom defini, mai întâi caracteristicile: 1. de sarcină, numită şi caracteristica externă a motorului

Διαβάστε περισσότερα