XI. POLUAREA ŞI PROTECŢIA MEDIULUI AMBIANT

XI. POLUAREA ŞI PROTECŢIA MEDIULUI AMBIANT Procesul de poluare s-a dezvăluit, cu claritate, odată cu intensificarea punerii în valoare a resurselor naturale, creşterea şi diversificarea industriei, agriculturii şi zootehniei, dezvoltarea rapidă a mijloacelor de transport şi aglomeraţiilor urbane etc. A devenit evident, totodată, că prin primejdiile grave pe care le creează pentru om, poluarea mediului înconjurător poate bloca dezvoltarea în continuare a civilizaţiei moderne şi că trebuie rezolvată neapărat contradicţia care a apărut astfel, între cerinţele creşterii economice şi cerinţele protejării mediului înconjurător, mediu a cărui calitate are o importanţă vitală pentru om. A produce fără a dăuna naturii şi omului aceasta este problema. XI.1. Echilibre ecologice Termenul de ecologie a fost introdus în anul 1866, de către biologul german Ernst Haeckel, termen compus din cuvintele greceşti oikoss (casă, locuinţă) şi logos (ştiinţă). Viaţa pe Terra se desfăşoară într-un complex de ecosisteme, care constituie biosfera. Aceasta este localizată în partea superioară a litosferei (dar se găseşte şi în pungile petroliere de până la 7000 m adâncime), în atmosferă (până la 25 km înălţime) şi în oceanul planetar (până la adâncimea de peste 11000 m). În cadrul biosferei există o anumită organizare a sistemelor ecologice (structura ecologică), în care indivizii de aceeaşi specie formează o populaţie. Într-o comunitate ecologică există diferite populaţii vegetale şi animale. Toate comunităţile de acelaşi tip, a căror existenţă este condiţionată de anumiţi factori de mediu, constituie un biom (marin, pădure ecuatorială, deşert, câmpii, păduri etc.). Populaţiile vegetale şi animale cuprind un mare număr de indivizi, care evoluează după legi statistice, astfel încât dispariţia unui individ este nesemnificativă pe plan ecologic. Când numărul total al indivizilor dintr-o

anumită specie (populaţie) variază, în mod semnificativ, fenomenul nu interesează numai specia (populaţia) respectivă, ci şi speciile învecinate din aceeaşi biocenoză, întrucât între comunităţile ecologice care sunt prezente întrun ecosistem există puternice relaţii de interdependenţă. Între comunităţile ecologice ale unui biom se stabilesc relaţii de echilibru ecologic; acesta poate fi însă modificat sub acţiunea unor factori perturbatori, ce pot fi naturali şi artificiali. Factorii artificiali sunt determinaţi de intervenţia omului asupra ecosistemelor. Factorii naturali sunt de natură fiziografică sau biotică, aceştia antrenând evoluţia comunităţilor ecologice cu formarea unor comunităţi succesive aşa numitele sere care conduc de obicei la o comunitate majoră de climax. Intervenţia omului are loc de regulă, prin modificarea factorilor edafici (locali), în mod special, prin schimbările aduse asupra aerului, solului şi apei. Principala acţiune cu caracter vătămător exercitată de om asupra mediului ambiant este poluarea, studiul acestui fenomen complex constituind obiectul unei discipline ştiinţifice molismologia. Această disciplină se ocupă cu acţiunea factorilor poluanţi asupra ecosistemelor. Prin ingerinţele omului în sistemele ecologice, în mod necontrolat şi iraţional se pot produce încălcări ale legilor fundamentale ale evoluţiei ecosistemelor, cu generarea contradicţiei om natură. Între dezvoltarea societăţii umane (respectiv creşterea economică) şi mediul înconjurător există o relaţie funcţională de tipul: Y f X (11.1.) i i unde: Y i - este solicitarea ecologică şi X i - creşterea economică. Solicitarea ecologică reprezintă presiunea care se exercită asupra ecosistemului. Când presiunea exercitată asupra ecosistemului este superioară mijloacelor sale de autoreglare, acesta se va prăbuşi inevitabil. Un rol hotărâtor în reducerea poluării şi în protecţia mediului, îl are perfecţionarea tehnologiilor, prin micşorarea emisiilor de agenţi de poluare, neutralizarea reziduurilor rezultate şi atragerea în circuitul economic a unor noi resurse mai eficiente şi mai puţin poluante. Un rol foarte important în perturbarea echilibrelor ecologice îl au discordanţele dintre evoluţia factorilor de mediu şi evoluţia comunităţilor ecologice. Factorii de mediu sunt factori fizici (aer, apă, lumină, temperatură etc.) şi biologici (hrana, densitatea populaţiei, boli etc.). Activitatea umană poate accelera sau dezactiva acţiunea factorilor de mediu. În unele cazuri, intervenţia omului poate determina consecinţe catastrofale în evoluţia ecosistemelor spre exemplu, acţiunea de defrişare a pădurilor.

XI.2. Surse de poluare şi natura agenţilor poluanţi Sursele de poluare pot fi surse naturale latente şi surse caracteristice nişei umane. XI.2.1. Surse naturale latente În stadiul actual există o serie de surse naturale de poluare (vulcani, fumarole, furtuni de praf etc.), care se pot înmulţi, pe măsură ce omul îşi extinde habitatul, nu numai pe Pământ, ci şi în spaţiul cosmic. Dintre agenţii poluanţi naturali se pot cita: ozonul, aerul, apa. Ozonul este o substanţă nocivă pentru om chiar în concentraţii mici. În stratosferă, moleculele de oxigen sunt supuse acţiunii radiaţiei ultraviolete solare, având ca rezultat reacţia fotochimică: h 3O2 2O3 (11.2.) Concentraţia maximă de ozon admisă în aerul respirabil este de 0,1 ppm. Ozonul constituie un protector biologic, întrucât are rolul de ecran împotriva radiaţiilor solare ultraviolete vătămătoare. Distrugerea stratului de ozon ar avea ca efect nu numai creşterea globală a fluxului de radiaţii ultraviolete solare, ci şi deplasarea spectrului lor spre lungimi de undă mai mici, cu acţiune cancerigenă mai pronunţată. Totodată, pierderea stratului protector de ozon ar avea efecte distructive deosebite şi asupra fitoplanctonului şi zooplanctonului din oceanul planetar cu urmări foarte grave asupra echilibrului ecologic global, în mod special asupra distrugerii rezervelor de peşte. Aerul. Trebuie de avut în vedere faptul că însuşi aerul ca principal vector al agenţilor poluanţi poate avea efecte nocive, prin deplasarea unor mari cantităţi de praf, gaze reziduale, produşi radioactivi, care produc poluarea a întinse regiuni geografice, inclusiv contaminarea şi degradarea solurilor. Apa. O altă sursă latentă de poluare sunt şi apele subterane, care în contact prelungit cu masive de sare sau alte substanţe minerale (de exemplu minereuri radioactive) pot deveni surse intense de poluare, cu efecte nocive asupra comunităţilor ecologice. Un caz particular, în acest sens, este contaminarea apei freatice cu ţiţei, în zonele cu exploatări petroliere. În afară de aceşti agenţi poluanţi naturali mai există şi alţii, de pildă variaţiile presiunii atmosferice sau starea de ionizare a atmosferei. Aceşti factori pot genera accidente ale aparatului cardiovascular uman (infarcte, hemoragii cerebrale etc.). În perturbarea echilibrului electric al atmosferei, poate interveni, în mod sensibil, şi omul prin crearea de linii de înaltă tensiune, generatoare de radiaţii

ionizante, instalaţii şi materiale radioactive, care pot produce ionizarea suplimentară a atmosferei. XI.2.2. Surse de poluare caracteristice nişei umane Nişa umană ca sursă de poluare produce efecte în continuă creştere datorită diversificării produşilor reziduali, creşterii cantitative a acestora şi, mai ales, aglomerării acestor reziduuri în marile metropole şi megalopolisuri, unde procesele naturale de autopurificare sunt limitate. Reziduurile datorate nişei umane au un caracter deosebit de complex, ele generând practic o multitudine de agenţi poluanţi şi forme de poluare. Există, ca atare, diverse criterii de clasificare a surselor de poluare. În funcţie de provenienţa acestora se disting următoarele tipuri de surse de poluare: prin reziduuri propriii activităţii fiziologice a nişei umane ca reziduurile menajere, dejecţiile naturale, cadavre etc.; prin reziduuri şi activităţi specifice condiţiilor de confort ca îmbrăcăminte, mobilă, aparataj casnic, săpun, detergenţi, medicamente, produse cosmetice, chimicale de uz domestic, ambalaje etc.; prin reziduurile rezultate din activitatea social-economică a societăţii umane, respectiv activităţile din industrie, agricultură, transporturi, comerţ, activităţi social-culturale etc. În stadiul actual de dezvoltare a societăţii umane, industria a devenit cea mai importantă sursă de poluare. De exemplu, se poate vorbi de poluarea în industriile chimică şi petrochimică, metalurgică, minieră, în transporturile terestre, fluviale şi maritime, aeriene etc. XI.2.3. Forme de poluare Formele de poluare se pot clasifica atât după natura agenţilor poluanţi cât şi după natura vectorului ce asigură migrarea agenţilor poluanţi (noxe). În primul caz se poate lua în consideraţie o serie de forme de poluare ca: poluarea chimică, poluarea termică, cu radiaţii penetrante (radioactivă), sonoră s.a.m.d. În cazul al doilea se poate vorbi de poluarea aerului atmosferic, a solului, a apelor naturale şi reziduale. În cele ce urmează vom face scurte referiri la anumite forme de poluare. XI.3. Poluarea aerului atmosferic

Aerul atmosferic este un amestec de aer curat, vapori de apă şi diverse impurităţi. Impurităţile din aerul atmosferic prezintă o diversitate de forme, din punctul de vedere al compoziţiei chimice, al structurii, originii şi dimensiunilor. Natura impurităţilor este influenţată, în mare măsură, de structura zonelor industriale. Impurităţile se constituie ca particule dispersate (solide sau lichide), sau sub formă de molecule (gaze sau vapori), în aerul atmosferic, fiind mai grele sau mai puţin grele decât aerul. Complexul de impurităţi solide, lichide şi gazoase dintr-o zonă poluată constituie smogul, care poate fi transportat la distanţe mai mici sau mai mari de vânt. Aceste impurităţi se depun ulterior în zonele învecinate surselor care le-am generat, determinând poluarea intensă a aşezărilor urbane şi rurale, a solului şi a apei. Particulele dispersate în atmosferă au în general dimensiuni de la 100 până la 0,01 μm şi chiar mai mici, în timp de incluziunile gazoase au dimensiuni sub 0,01 μm. Compoziţia şi structura impurităţilor dispersate în aerul atmosferic sunt influenţate în mare măsură de o serie de factori meteorologici ca: temperatura, presiunea şi umiditatea aerului, intensitatea vântului, precum şi turbulenţa aerului. Pentru purificarea atmosferei se utilizează diverse aparate şi instalaţii bazate pe: principiul detentei; principiile de impact, şoc şi inerţie; principiul de separare prin centrifugare; principiul separării electrostatice; mijloace filtrante. Alegerea epuratorului necesar se face ţinând cont de un complex de factori ca: dimensiunea şi compoziţia aerosolilor; gradul de epurare; volumul cheltuielilor de investiţii, reparaţii şi de întreţinere; siguranţa în exploatare etc. De regulă, când se urmăreşte o epurare foarte avansată, se recurge la sisteme de purificare în trepte, pornind de la sistemele de epurare grosieră, prin mijloace mecanice (camere de depunere, cicloane, filtre cu saci), continuând apoi cu o epurare intermediară (semifină), realizabilă în turnuri de pulverizare (scrubere) şi în final cu o epurare fină, de obicei cu ajutorul filtrelor electrice. XI.4. Poluarea apelor Efluenţii de ape uzate sau calde reprezintă masele de apă impurificate în diferite cicluri ale activităţii umane. Impurităţile din apele uzate se prezintă sub formă solidă, lichidă sau gazoasă şi sunt dispersate în trei stări, cu grad de fineţe crescător: stare de

suspensie, stare coloidală şi stare dizolvată. În funcţie de aceste metode se aleg metodele de îndepărtare a impurităţilor. Apele uzate conţin gaze dizolvate (de exemplu, H 2 S, rezultat din descompunerea anaerobă a materiilor organice, metanul CH 4 din apele de spălare de la minele de cărbuni, mercaptanii: CH 3 SH, CH 3 CH 2 SH), substanţe minerale dizolvate (carbonaţi, cloruri, nitraţi) şi impurităţi organice care intră într-un proces de descompunere bacteriană în care se consumă oxigenul conţinut în apă. Apele calde provin de la evacuarea apei de răcire din ciclurile termice de producere a energiei electrice, caracterul lor de impurificare constând în excesul de temperatură asociat debitului evacuat. Deosebit de poluante şi agresive sunt apele reziduale evacuate din industria chimică care conţin practic întreaga gamă de compuşi reziduali anorganici şi organici, specifici pentru unităţile de producţie respective. Substanţele care impurifică apele reziduale se pot grupa astfel: Substanţe care plutesc la suprafaţa apei: uleiuri, grăsimi, spume, reziduuri petroliere etc. Substanţe în suspensie: reziduuri minerale şi diferite substanţe organice; Substanţe dizolvate: acizi, baze, săruri, insecticide, detergenţi, coloranţi, substanţe toxice etc. Proprietăţile nedorite pe care le imprimă aceste substanţe apelor reziduale sunt: temperatura, culoarea, gustul, mirosul, toxicitatea, radioactivitatea etc. Epurarea apelor reziduale depinde de natura impurităţilor conţinute, fiecare apă reziduală constituind o problemă aparte. Pentru epurarea apelor reziduale se folosesc: procedee fizice (sedimentarea, coagularea, filtrarea etc.); procedee fizico-chimice (aerarea, adsorbţia, schimbul ionic etc.); procedee chimice (neutralizarea, precipitarea, oxido-reducerea etc.); procedee biologice (filtrarea biologică, metoda cu nămol activ etc.). În ultimul timp, o extindere deosebită o cunosc procedeele biologice de epurare a apei reziduale, care se bazează pe utilizarea microorganismelor. XI.5. Poluarea solului Solul este locul de întâlnire al tuturor poluanţilor. Pulberile din aer şi gazele toxice dizolvate de ploaie în atmosferă se întorc pe sol; apele de infiltraţie impregnează solul cu poluanţi antrenându-i spre adâncime; râurile poluate infectează suprafeţe inundate sau irigate; aproape toate reziduurile solide sunt depozitate prin aglomerare sau numai aruncate la întâmplare pe sol. Totodată, solul este supus unor acţiuni care duc la degradarea sa prin eroziuni. Nocivităţile care nu sunt suficient de concentrate ca să distrugă total vegetaţia pustiind locul, pot provoca totuşi consecinţe indirecte, fiind absorbite

de plante care servesc apoi ca alimente oamenilor sau animalelor domestice. Bolile contagioase intestinale şi paraziţii din apele fecaloide parcurg un drum similar. Straturile superficiale, chiar primii milimetri ai solului, au o mare capacitate de mineralizare a substanţelor organice şi o energică acţiune de distrugere a germenilor patogeni. Desigur, în cantităţi limitate şi numai dacă asimilarea este posibilă. Apa este şi de data aceasta mijlocul de dizolvare şi antrenare. Aşa se explică epurarea apelor uzate orăşăneşti prin utilizarea lor pentru irigaţii. Microorganismele furnizează plantelor substanţe nutritive degradând poluanţii organici. Reziduurile minerale şi substanţele organice toxice nu intră în discuţie, căci solul, spre deosebire de atmosferă şi ape, nu are putere de dispersare, degradarea lui producându-se imediat şi ireversibil. Orice suprafaţă astfel compromisă trebuie să ne reamintească faptul că pentru a se forma trei centimetri de sol pe cale naturală sunt necesari 300-1000 ani de desfăşurare a proceselor fizico-chimice şi biologice, iar un strat arabil de 20 cm se formează în 7000 ani. XI.6. Poluarea cu radiaţii termice (vizibile şi invizibile) În funcţie de spectrul emis, radiaţiile termice se împart în radiaţii 2 4 infraroşii ( 10...10 cm), radiaţii luminoase (vizibile) ( 4 5 5 7 10...10 cm) şi radiaţii ultraviolete ( 10...10 cm). Din studiile ergonomice s-a constatat că, asupra capacităţii de muncă, respectiv a productivităţii muncii, exercită o influenţă deosebită condiţiile de microclimat, care asigură reglarea termică a organismului uman, cum ar fi: temperatura şi presiunea aerului, umiditatea, curenţii de aer, volumul de aer. Între organismul uman şi mediul înconjurător se produc schimburi permanente de căldură, care practic se pot produce prin patru modalităţi: conducţie, convecţie, evaporare şi radiaţie. În corpul uman, se stabileşte un bilanţ termic ca rezultat al schimburilor de căldură cu mediul exterior şi al aportului energetic al alimentelor ingerate. Centrul termoregulator localizat în creier, prin căile nervoase şi prin intermediul nervilor cutanţi, primeşte informaţii asupra temperaturii corpului şi declanşează, totodată, prin intermediul sistemului nervos mecanismele de compensare care permit menţinerea temperaturii interne la o valoare constantă (+37 0 C), asigurându-se astfel reglarea fiziologică a schimbului termic al organismului uman.

Procesele biologice cele mai importante reglate şi adaptate cerinţelor de obţinere a bilanţului termic sunt convecţia căldurii prin sânge şi transpiraţie. În funcţie de termoreglare, convecţia căldurii prin sânge este procesul cel mai important. În acest sens, vasele sangvine, îndeosebi capilarele, joacă în organismul uman rolul unor serpentine de răcire sau încălzire. Ele preiau căldura şi o restituie la o temperatură mai scăzută. În acest fel sângele poate să aducă căldură din interiorul corpului spre pielea răcită de către aerul înconjurător sau, invers, poate transporta căldură spre interiorul corpului, dacă pielea este supusă unui flux caloric. Rezultă că, reglarea irigării sangvine a pielii este factorul cel mai important dintre mecanismele de comandă ale sistemului de reglare termică; ea este baza schimburilor termice între organismul uman şi mediul ambiant. Cel de-al doilea sistem de reglare comandat prin impulsuri nervoase de la centrul termoregulator este transpiraţia declanşată în cadrul creşterii temperaturii mediului ambiant peste anumite limite. În condiţiile normale, cantitatea zilnică de apă eliminată prin transpiraţie este de circa 1 litru, ceea ce corespunde la o pierdere termică de căldură de aproximativ 600 kcal (1/4 din pierderea totală de căldură). Dacă temperatură mediului devine excesiv de ridicată, apar reflexe care provoacă o transpiraţie abundentă, ceea ce măreşte pierderea de căldură prin evaporare. În muncile efectuate la temperaturi ridicate, secreţia şi evaporarea transpiraţiei joacă un rol fundamental în menţinerea echilibrului termic. În literatura de specialitate există referinţe largi asupra toleranţelor termice ale organismului uman, în funcţie de diverşi factori de mediu şi biologici. XI.7. Poluarea sonoră Mişcarea particulelor unui mediu elastic de o parte şi de alta a unei poziţii de echilibru generează vibraţii acustice. O vibraţie acustică capabilă să producă o senzaţie auditivă constituie un sunet. Frecvenţa sunetelor (percepute de urechea umană) este cuprinsă în gama 16..16000 Hz (sunete audibile). Regiunea unui mediu elastic care se găseşte în stare de vibraţie, fiind sediul unor unde acustice se numeşte câmp acustic (sonor). Corpurile care radiază unde sonore constituie surse sonore. În ceea ce priveşte zgomotul, acesta se defineşte ca fiind o suprapunere dezordonată a sunetelor de frecvenţă şi intensitate diferite. Limita maximă admisă pentru zgomotele la locurile de muncă obişnuite care necesită o solicitare redusă a atenţiei este de 90 db (A), nivel acustic echivalent continuu săptămânal. Prin nivel acustic echivalent continuu săptămânal se înţelege nivelul acustic în db (A) al unui zgomot constant şi care, acţionând continuu pe toată

durata săptămânii de lucru, are un efect auditiv similar cu efectul zgomotului variabil real măsurat la locurile de muncă. Măsurarea nivelului acustic (n.a.) al zgomotului se face cu ajutorul unui sonometru (fonometru), prevăzut cu un circuit de ponderare A şi răspuns lent sau rapid, pentru a obţine nivelul global exprimat în db (A). Expunerea la un zgomot intens, chiar pentru un timp foarte scurt, poate crea un traumatism sonor, care poate culmina cu ruperea timpanului, aşa cum se întâmplă în cazul unor explozii sau erupţii intense de gaze, din recipienţi de presiune. În cazul producerii unor leziuni, după vindecarea acestora poate persista mult timp o surditate pentru sunetele cu frecvenţele peste 9000 Hz. Expunerea îndelungată la zgomot reprezintă cauza cea mai frecventă a surdităţii profesionale. Spre deosebire de oboseala auditivă care este un fenomen tranzitoriu şi reversibil, surditatea datorată zgomotului se caracterizează printr-o pierdere definitivă şi ireversibilă a audiţiei. Surditatea profesională este specifică pentru locurile de muncă cu zgomote intense pe durate de timp îndelungate, de exemplu: cazangerie, ateliere de forjă, de motocompresoare, aeroporturi, cuptoare electrice cu arc etc. XI.8. Poluarea cu radiaţii penetrante Prin radiaţii se înţelege fenomenul de emisie şi propagare în spaţiu a unor unde sau particule însoţite de un transport de energie. Radiaţiile produc numeroase efecte de natură fizică, chimică sau biologică şi exercită o anumită presiune asupra corpurilor pe care cad. Radiaţiile X sunt radiaţii electromagnetice penetrante cu 0,01...100 Å. Radiaţiile α şi β reprezintă fluxuri de particule care posedă energie şi sarcină electrică, în timp ce radiaţiile γ sunt numai energie, ele fiind de natură electromagnetică. Radiaţiile α şi β au putere de pătrundere mai mică, pe când radiaţiile X şi γ au putere de pătrundere mai mare. Radiaţiile X şi γ produc efecte biologice putând distruge celulele vii. Efectul vătămător al radiaţiilor depinde de tipul radiaţiilor şi de energia lor. Astfel, la radiaţiile β, formate din fluxuri de electroni, transferul liniar de energie este mai mare decât la radiaţiile γ, dar mai mic decât la radiaţiile α, care la rândul lor sunt întrecute de fragmentele de fisiune sau de ionii grei. Măsura acţiunii radiaţiilor asupra organismului este dată de doza de radiaţii, care poate fi exprimată în doză de expunere (în röntgen) sau ca doză absorbită (în rad.). Doza de expunere se determină prin măsurarea ionizării totale produse de fluxul de radiaţii în unităţi de volum pe aer.

Doza absorbită se determină prin măsurarea ionizării totale produse de fluxul de radiaţii pe unitatea de masă de ţesut. Cantitatea de energie absorbită nu reprezintă destul de fidel gradul de vătămare biologică, deoarece acesta depinde şi de natura radiaţiilor (de exemplu, radiaţiile α la energie absorbită egală dau efecte biologice mai grave decât radiaţiile β sau γ). Din această cauză în radiologie, s-a introdus termenul de factor de calitate. Factorul de calitate înmulţit cu doza absorbită dă naştere la doza echivalentă biologică, conformă cu gravitatea efectului biologic. Doza echivalentă biologică se exprimă în rem (röntgen equivalent man). S-au stabilit doze biologice maxim admise/an, de exemplu: - expunere profesională: 5 rem/an; - expunere neprofesională: 1,5 rem/an. Efectele vătămătoare ale radiaţiilor ionizante sunt efecte somatice, care la rândul lor pot fi: imediate, cronice şi întârziate. Efectele somatice dau boala de iradiere sau boala actinică. XI.9. Reciclarea materialelor Dezvoltarea în ritmuri înalte a tuturor ramurilor economice impune, ca o necesitate de prim ordin, lărgirea bazei de materii prime şi valorificare superioară a tuturor materiilor prime şi a materialelor. În acest context, ideea recuperării şi refolosirii tuturor materiilor prime şi a materialelor a devenit esenţială în lumea contemporană. Reciclarea, problemă născută în contextul aspectelor poluării mediului ambiant, este în acelaşi timp o soluţie pentru combaterea poluării mediului precum şi o sursă de importante economii. Reciclarea cuprinde etapa colectării şi sortării deşeurilor, precum şi etapa transformării lor în produse ce pot servi în scopuri economice. In prezent, economia noastră dispune de mari şi importante resurse metalice feroase şi neferoase, produse chimice, materiale lemnoase, textile şi din piele, substanţe agroalimentare, halde de steril, iazuri de decantare, nămoluri, pulberi, zgure etc., reziduuri cu conţinut de substanţe utile care sunt numai parţial valorificate. La acestea se mai adaugă şi resursele materiale conţinute în resturi menajere, stradale etc. Dacă, până nu demult, specialiştii acceptau deşeurile, zgurele, şlamurile etc. ca un efect firesc şi un factor obiectiv al procesului de producţie, care trebuiau aruncate, în prezent pe plan mondial se tinde la valorificarea completă de 100 % a materiei prime prin recuperarea şi reutilizarea tuturor componentelor utile, căutându-se să se creeze produse utile chiar din partea sterilă a materiei prime, din nonvaloarea ei. Savantul atomist Glenn T. Seaborg, laureat al premiului Nobel şi fost preşedinte al Comisiei Americane pentru Energia Atomică, consideră reciclarea deşeurilor ca singura soluţie pentru

menţinerea actualului nivel al civilizaţiei omeneşti şi de ridicare a ei spre noi orizonturi de dezvoltare. Seaborg prevede că în majoritatea cazurilor va fi posibilă o recuperare nelimitată a materiilor prime din deşeuri şi astfel însăşi concepţia aprovizionării industriei cu materii prime îşi va schimba coordonatele, trecând în parte de la resursele naturale, la resursele din deşeuri. Aspectele negative ale poluării mediului se cunosc destul de bine în prezent şi, de asemenea, perspectivele lor în viitorul apropiat sunt sesizate. Soluţiile de apărare se conturează însă, din ce în ce mai precis şi putem spune că reacţia geniului omenesc se manifestă deja în această problemă foarte importantă pentru viitorul civilizaţiei umane. Este vorba atât despre colaborarea internaţională axată pe problemele de poluare la scară planetară, cât şi despre realizările practice deja puse în aplicare în anumite cazuri particulare. Aşa de exemplu, ne gândim atât la utilizarea sateliţilor pentru supravegherea poluării globale a Terrei, după cum şi la cristalele de cuarţ piezoelectric care pot servi pentru determinarea încărcării atmosferice cu diferiţi agenţi precipitabili. În această viziune optimistă, poluarea mediului ambiant, atacată pe toate fronturile, prin colaborare internaţională, trebuie să cedeze în faţa potenţialului tehnologic modern, rămânând în continuare ca o servitute a progresului civilizaţiei, dar nu ca un obstacol în calea dezvoltării sale.

BIBLIOGRAFIE 1. Neniţescu, C.D., Chimie generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972. 2. Constantinescu, G.C., Roşca, I., Jitaru, I., Constantinescu, C., Chimie anorganică şi analitică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983. 3. Pauling, L., Chimie generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972. 4. Marcu, G., Brezeanu, M., Bâtcă, A., Bejan, C., Cătuneanu, R., Chimie Anorganică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981. 5. Gheorghiu, C., Antonescu, L., Zălaru, F., Chimie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982. 6. Luca C., Note de curs pentru studenţii facultăţilor de Mecanică şi Construcţii de maşini, Universitatea Tehnică Gh. Asachi Iaşi, 2002. 7. Oniciu, L., Constantinescu, E., Electrochimie şi coroziune, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982. 8. Stoica, L., Constantinescu, I., Mărculeţiu, V.T., Chimie pentru metalurgi, Editura Tehnică, Bucureşti, 1987. 9. Simionescu, Cr., Vasiliu-Oprea, Cl., Tratat de chimia compuşilor macromoleculari, Editura Didactică şi Pedagogică, 1973. 10. Simionescu, Cr., Bulacovschi, V., Tratat de chimia compuşilor macromoleculari, Editura Didactică şi Pedagogică, 1976. 11. Hubca, Gh., Iovu, H., Tomescu, M., Roşca, I.D., Novac, O.A., Ivănuş, Gh., Materiale compozite, Editura Tehnică, Bucureşti, 1999. 12. Schwartz, M.M., Composite Materials Handbook, McGraw Hill, 1984. 13. Hadecock, R.N., Status and viability of Composite Materials in structure of heigh performance aircraft. Monterey C.A., Feb. 1986. 14. Cecal, Al., Implicaţii ale fisiunii nucleare, Editura Tehnică, Bucureşti, 1989. 15. Nica, Gh., Duca, Gh., Poluarea în industria metalurgică şi chimică, Editura Performantica, Iaşi, 1997. 16. Pumnea, C., Grigoriu, G., Protecţia mediului ambiant, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1994. 17. Mercea, V., Groşanu, L., Mircioiu, Cr., Văsaru, Gh., Investigaţii în domeniul energiei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982. 18. Mandravel, Cr., Guţul-Văluţă, M., Pământenii duşmanii Terrei?, Editura Albatros, Bucureşti