UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU FACULTATEA DE ASISTENŢĂ MEDICALĂ DISCIPLINELOR CLINICE, MEDICALE ŞI PROFILACTICE Prof. univ. Dr. Dan-Ioan Mănăstireanu IGIENA CURS UNIVERSITAR PARTEA I-A BUCUREŞTI 2009
UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU FACULTATEA DE ASISTENŢĂ MEDICALĂ CATEDRA DISCIPLINELOR CLINICE, MEDICALE ŞI PROFILACTICE Prof. univ. Dr. Dan-Ioan Mănăstireanu IGIENA Curs Universitar PARTEA I-A BUCUREŞTI 2009
CUPRINS:
Partea I I. NOTIUNI INTRODUCTIVE Cuvântul igienă derivă de la Hygeia, care în mitologia greacă era zeiţa sănătăţii, fiica lui Asklepios (Esculap la romani), zeul vindecă tor al bolilor. Asklepios a rămas simbolul medicinei curative, iar Hygeia emblema sănătăţii, a medicinii preventive. 1.1 Definiţia igienei Igiena este ştiinţa sau ramura ştiinţelor medicale care se ocupă cu păstrarea şi promovarea sănătăţii oamenilor, a colectivităţilor umane; ea este o disciplină de importantă a medicinii preventive, profilactice şi în acelaşi timp o disciplina de bază a medicinii colectivităţii. 1.2 Notiunea de sănătate şi conţinutul igienei Pentru a aprecia importanţa teoretică şi practică a igienei, este necesar să cunoaştem şi să delimităm mai intâi noţiunea de sănătate. După OMS prin sănătate se înţelege o bună stare fizică, psihică şi socială a oamenilor (a individului şi a colectivităţilor). Există o condiţionare strânsă între aceste atribute, astfel încât nu se concepe o dezvoltare sănătoasă fizică şi neuropsihică fără a se asigura conditii sociale corespunzătoare. Prin sănătate înţelegem şi capacitatea dinamică de adaptare a omului la mediul înconjurător în continuă modificare. Sănătatea, ca şi boala, recunoaşte o serie de factori care o determină, care pot fi denumiti factori etiologici ai sănătăţii (aşa cum vorbim de factori etiologici ai bolilor). Aceştia pot fi grupaţi în: Factorii interni care au influenţă decisivă în producerea anumitor boli sau afectiuni (boli genetice sau ereditare), de exemplu: hemoglobinopatiile ereditare în care rolul defectului genetic este hotărâtor.factorii interni au rol important în determinarea anumitor
predispoziţii faţă de actiunea factorilor externi în producerea unor boli, şi acţionează ca factori predispozanţi, de exemplu diabetul zaharat care este considerat a avea o componentă genetică, apare la persoane cu alimentaţie dezechilibrată, cu suprasolicitare pancreatică. Factorii externi sau factorii de mediu. Ei au influenţă mult mai mare şi mai bine cunoscută asupra sănătăţii. Pot fi: - factori fizici (temperatura, radiaţiile ionizante); - factori chimici (elemente şi substanţe chimice existente în natură sau sintetizate de om); - factori biologici (bacterii, virusuri, paraziti, fungi); - factori sociali (factori rezultaţi din actiunea omului asupra mediului sau din interrelaţiile dintre oameni). - Factorii externi pot fi clasificati în factori naturali (apa, aer, solul) şi artificiali (locuinţă, îmbrăcăminte, alimentaţie); factori sanogeni şi patogeni. Factorii sanogeni contribuie la mentinerea şi întărirea sănătăţii. Factorii patogeni au acţiune nefavorabilă asupra sănătăţii, care duce la producerea de boli. Nu întotdeauna prezenţa factorilor patogeni este sinonimă cu producerea de boli. De foarte multe ori ei produc îmbolnăviri numai după o perioadă mai lungă de actiune; se numesc factori de risc sau factori capabili să producă îmbolnăvirea. Igiena studiază influenta condiţiilor de viaţă şi de muncă, a factorilor de mediu (naturali şi sociali) asupra sănătăţii şi stă la baza măsurilor de asanare şi profilaxie. Aceste măsuri contribuie la prevenirea îmbolnăvirilor şi crearea de condiţii care să asigure păstrarea sănătătii. 1.3 Metode de cercetare folosite în igienă a). Metode pentru investigarea factorilor de mediu, sunt metode împrumutate din alte ştiinţe: metode fizice, chimice, biologice. Ele pot fi cantitative şi calitative. b). Metode pentru investigarea organismului uman, sunt metode proprii medicinei: metode clinice, paraclinice, epidemiologice. c). Metode experimentale care se efectuează pe animale de laborator puse în situaţii similare organismului uman. d). Metode statistice sau statistico-matematice folosite în vederea obţinerii unor rezultate semnificative pentru a fi interpretate corect. Cu ajutorul acestor metode se realizează actiunea de supraveghere permanentă a stării de sănătate a populaţiei. În acţiunea de supraveghere a sănătăţii populaţiei se cunosc două grupe
de măsuri sanitare: măsuri preventive (care se aplică înainte de constatarea influenţei nocive a factorilor de mediu) şi măsuri corective (care se iau după constatarea efectelor nocive sau a riscului pentru sănătate). Măsurile sanitare pot fi clasificate în: - măsuri medicale care se aplică de către organele medicale de exemplu: controlul medical la încadrare, controlul periodic al muncitorilor, imunizarea populaţiei, elaborarea de norme sanitare; - măsuri nemedicale care se aplică de către instituţiile administrative, industriale, comerciale, culturale, tehnice. Aceste măsuri se aplică pe baza normelor sanitare; Prin norme sanitare înţelegem limitele concentraţiilor sau nivelurile admise pentru diverşi factori de mediu pentru ca aceştia să nu-si exercite efectele nocive asupra organismului. Frecvent aceste limite sunt: concentratii maxime admise pentru diverşi factori de mediu (substante toxice, radiaţii ionizante, microorganisme), dar tot atât de bine pot fi şi concentraţii minime admise - se referă la aportul de substante nutritive, factori fizici - temperatură, luminozitate. Criteriile care stau la baza elaborării normelor sanitare stabilesc relatia existentă între intensitatea, frecventa, durata expunerii populaţiei la unii factori de mediu şi riscul sau amploarea unui fenomen nedorit pentru om. Criteriile sanitare se urmăresc prin studii experimentale şi/sau epidemiologice. La baza elaborării lor stă întotdeauna relatia doză-efect. Trecerea de la criterii la norme sanitare se realizează prin aplicarea relatiei dintre necesitate şi posibilitate, analizându-se raportul cost/beneficiu sau cât costă transpunerea în practică a normei respective şi ce consecinte economice sau sociale se pot obtine.
II. IGIENA AERULUI Învelişul gazos al pământului care poartă numele de atmosfera se împarte în trei zone distincte, după compoziţia chimică şi proprietăţile fizice, şi anume: Homosfera =la rândul ei formata din: - troposfera are o înălţime medie de 10-12 km (la poli atinge 6-8 km, iar la Ecuator 16-18 km) se caracterizează prin continua mişcare şi agitare a aerului. - stratosfera are o înălţime de 35-45km, este separată de troposferă prin tropopauză. Se caracterizează prin reducerea turbulentei. - mezosfera care se întinde până la aproximativ la 100km, este separată de stratosferă prin stratopauză. Heterosfera - atinge aprox. 2000km, se caracterizează printr-o ionizare intensă. Este separată de homosferă prin mezopauză. Exosfera - reprezintă învelişul excentric al atmosferei, practic nu are limite, este separată de heterosferă prin termopauză. Asupra omului influenţa cea mai puternică o are troposfera, atât prin proprietăţile fizice, cât şi prin compozitia chimică. 2.1 Proprietăţile fizico-chimice ale aerului Temperatura aerului influenţează procesul de termoreglare prin modificarea termogenezei endogene şi a convectiei (schimb de căldură între corp şi aerul înconjurător sau un fluid). În conditii extreme, temperaturile scăzute ale aerului pot produce: răcirea locală a unor segmente ale organismului, mai ales la extremităţi, degerăturile sau îngheţul. Temperaturile crescute pot produce arsuri de diferite grade. Temperatura ridicată influenţează nefavorabil atentia, timpii de reacţie şi coordonarea psihomotorie. Frecventa accidentelor în zonele calde de lucru, mai ales la cei neadaptaţi este mai mare. Norme: zona temperaturilor de confort pentru adulţi este cuprinsă între 17-22 C, pentru copiii mici 22-24 C, prematuri 24-2G C, adulţii care
efectuează munci fizice 15-17 C. Gradientul vertical de temperatură: 2 C la copii şi 2,5 C la adulti; gradientul orizontal între 2 şi 2,5 C. Amplitudinea variatiilor temperaturii aerului într-o încăpere: 6-7 C. Mijloace de realizare a normelor: amplasarea şi orientarea clădirilor, izolarea termica, ventilatia şi conditionarea aerului, sistemele de încălzire. Umiditatea aerului acţionează asupra procesului de termoreglare prin influentarea evaporării transpiraţiei. Umiditatea ridicată are influenţe negative, împiedică evaporarea transpiraţiei şi deci pierderea de căldură. Este factor favorizant pentru afectiuni reumatice, afectiuni catarale ale căilor respiratorii şi alterează condiţiile de poluare a atmosferei, alimentelor şi clădirilor. Umiditatea foarte scăzută, sub 25% aer uscat, are actiune nefavorabilă asupra mucoaselor respiratorii. Se întâlneşte în unele zone geografice, ramuri de productie, încăperi supraîncălzite. Norme. Umiditatea favorabilă pentru organismul uman este între 30-70%. Mijloace de realizare a normelor: prevenirea sau combaterea igrasiei, evitarea unor practici care produc vapori de apă în încăperile de locuit, ermetizarea instalatiilor centrale de încălzire, sisteme de ventilatie şi conditionare a aerului. Mişcarea aerului se caracterizează prin două componente: viteza şi direcţia. Directia determina curenti orizontali, ascendenti, descendenti şi în vârtej. Directia de mişcare influenţează poluarea şi caracterul masei de aer într-o zonă (polar, mediteranean, de deşert, montan, de vale). Viteza de mişcare a aerului are actiune asupra tennoreglării în functie de temperatura şi umiditatea aerului: în conditii obişnuite temperatura aerului fiind mai joasă decât cea cutanată şi umiditatea aerului fiind sub 100%, cu cât viteza este mai mare, cu atât pierderea de căldură din partea organismului este mai mare. Aerul în mişcare este un excitant pentru receptorii cutanati şi intervine în mentinerea tonusului nervos. Mişcarea aerului este un factor care intervine în dispersia poluanţilor şi în autopurificarea atmosferică. Norme privind viteza aerului pentru încăperi de locuit 0,1-0,3 m/s, în încăperi de lucru 0,1-0,5 m/s, iar în clase la înălţimea elevilor să nu depăşească 0,3-0,5 m/s. Radiaţiile infraroşii sau calorice sunt emise de soare, focuri, metale topite, surse de încălzire, clădiri, asfalt, etc. Corpul uman se comportă ca un corp negru adică absoarbe aproape toată cantitatea de radiatii calorice primită. Acoperirea corpului cu îmbrăcăminte (în funcţie de natura materialului, culoare) modifică absorbţia radiaţiilor calorice, deci termoreglarea.
Radiatiile calorice intense produc supraîncălzire, eriterne, arsuri, modifică tensiunea arterialâ. După expunere îndelungată la radiaţii calorice intense care nu dau arsuri, pot apărea pe piele leziuni cronice: eriteme termice, hiperpigmentări, teleangiectazii. În industrie, radiatiile calorice puternice produc cataracta, de exemplu la metalurgişti, suflători de sticlă. Protectia se face prin ochelari corespunzători. Expunerea corpului la radiatii calorice solare puternice produc insolatia, care se manifestă printr-o stare de excitabilitate a sistemului nervos central, cefalee, agitaţie, convulsii, pierderea cunoştinţei. Apare frecvent la muncitorii agricoli, în aglomeraţii, în locuri fâră mişcarea aerului, pe plaja la turistii nepregatiti. Nu există normative specifice pentru radiaţiile calorice. Mijloace de reducere a radiaţiilor calorice intense sunt: ecrane de reflectare, îmbrăcăminte, ochelari, unguente, spaţii verzi, udarea frecventă a pavajelor. Radiatiile luminoase au acţiune specifică (asupra ochiului, vederii) şi nespecifică (asupr a altor sisteme). Asupra ochiului, care este cel mai sensibil organ, lumina prea puternică scade randamentul vizual. Efectul de orbire temporară constă în pierderea trecătoare a funcţiilor oculare din cauza strălucirii prea puternice a unui obiect în câmpul vizual. Adaptarea ochiului la lumina slabă (necesară la fotografi, radiologi) poate necesita şi o jumătate de oră. Actiunea nespecifică a radiaţiilor luminoase se manifestă asupra pielii, sistemului nervos (modificări ale tonusului cortical) şi asupra unor functii metabolice şi cardiorespiratorii. Normative minime de iluminare: pe câmpul obişnuit de lucru - scris, citit, la lumină naturală 100 lx, la lumină incandescentă 150 lx, iar la lumină fluorescentă 300 lx. Radiatiile ultraviolete. În condiţii de atmosferă nepoluată şi de umiditate normală, radiatiile ultraviolete solare care ajung la suprafaţa solului au lungimea de undă cuprinsă între 292 şi 400 nm. Radiaţiile ultraviolete sunt absorbite de particulele din atmosferă, deci pot constitui un indicator de poluare atmosferică. Efectele radiatiilor ultraviolete se manifestă prin: a). actiune antirahitică datorită producerii în straturile superficiale ale pielii, de vitamina D. Acest efect este utilizat în profilaxia şi tratamentul rahitismului. În centrele urbane poluate frecvenţa rahitismului este mai mare comparativ cu zonele nepoluate; b). actiune bacteriostatică şi bactericidă. Radiaţiile ultraviolete naturale contribuie la autoepurarea aerului, apei şi solului. Această actiune poate fi folosită la dezinfectia aerului, apei şi alimentelor. Totodată radiaţiile ultraviolete artificiale se utilizează pentru dezinfectia aerului sau apei, a laboratoarelor de microbiologie, virusologie;
c). acţiune eritematoasă se manifestă prin înroşirea mergând până la arsura pielii expuse. În cazul eritemelor grave pot apare vezicule, edeme, descuamatii şi ulceraţii; d). acţiune pigmentară. Pigmentaţia este determinată de transformarea promelaninei din stratul bazal al epidermului în melanină care migrează spre stratul cornos. Se produce bronzarea pielii, pielea pigmentată nu mai suferă efecte nocive (acţiune eritematoasă); e). efecte asupra ochiului care se traduc prin leziuni ale polului anterior al globului ocular. Boala se numeşte fotoftalmie. Apare la câteva ore după expunere şi se manifestă prin simptome conjunctivale: fotoconjunctivită (senzaţie de corp străin în ochi, hipersecretie lacrimală, secretie conjunctivală, hiperemie), cefalee, fotofobie. Pentru evitarea leziunilor oculare persoanele care lucrează cu generatori de ultraviolete (sudori, personal care manevrează aparate de ultraviolete) trebuie să-si protejeze ochii cu ecrane colorate sau ochelari cu sticlă fumurie; f). efecte generale asupra organismului. Sub acţiunea radiatiilor ultraviolete cresc elementele figurate ale sângelui, creste rezistenta la boli infectioase. Dar, favorizează aparitia ridurilor pielii prin reducerea tonusului muşchilor superficiali, creşte frecventa cancerului cutanat şi al buzelor. Norme directe pentru radiatii ultraviolete nu există. Expunerea la radiatii ultraviolete trebuie să fie sistematică, gradată, uniforma, nu mai mult de 2 ore pe zi. Peste acest timp ne putem expune numai la radiaţii indirecte, reflectate sau după-amiaza când intensitatea lor scade. Presiunea atmosferică este factorul care determina mişcarea maselor de aer (în zonele atmosferice depresionare ia naştere un ciclon, iar în jurul unei zone cu presiune ridicată ia naştere un anticiclon). La presiune atmosferică scăzută se produce accelerarea pulsului, a respiraţiei, creşte debitul cardiac şi numărul de hematii. În aceste conditii se poate produce şocul de altitudine, şocul aviatorilor, poliglobulia de altitudine. Fenomene electrice din atmosferă. În atmosferă, sub actiunea agenţilor ionizatori, iau naştere ionii moleculari care polarizează rapid în jurul lor molecule neutre electric rezultând ioni mici sau normali (n+ şi n-); în atmosfera poluată şi umedă, ionii se depun pe particulele solide sau lichide rezultând ionii mari sau grei (N+ şi N-). În aer există întotdeauna ioni mari şi ioni mici, dar concentratia lor pe cm 2 de aer variază în funcţie de gradul de poluare al aerului, astfel în aerul poluat scade concentraţia ionilor mici şi creşte concentratia ionilor mari. În aerul curat se găsesc în medie 400-700 perechi de ioni mici şi 1000-1500 perechi de ioni mari pe cm 3 de aer. În staţiunile climaterice montane concentraţia ionilor mici creşte şi scade cea a ionilor mari. Pe malul mării predomină ionii intens pozitivi. În general ionii mici negativi au actiune favorabilă asupra dezvoltării şi diviziunii celulare, asupra proceselor circulatorii, secretorii, trofice şi vibratorii
din mucoasa respiratorie, asupra tonusului sistemului vegetativ. Nu există norme cu privire la ionizarea aerului, dar se consideră că nivelele ridicate din unele locuri din natură sunt favorabile organismului uman. Rezultate favorabile terapeutice, in zonele cu ionozare negativa, s-au obtinut in boli ale aparatului respirator (bronşită cronică, astm), boli cardiovasculare (hipertensiune arter ială), tulburări nervoase şi endocrine, boli alergice. Ionizarea ridicată a aerului se mentine prin combaterea poluării. 2.2 Compoziţia chimică a aerului şi influenta sa asupra organismului uman Aerul pur este teoretic un amestec de oxigen şi azot în proporţie de 1:4. În realitate este un amestec de gaze format din azot 78-79%, oxigen 20-21%, bioxid de carbon 0,03-0,04% şi alte gaze: argon, xenon, neon, crypton, radon, toron şi ozon. La acestea se adaugă vapori de apă, pulberi, polen, bacterii, fungi, în cantităţi variabile. Prin actul respirator se modifică compoziţia aerului şi cantitatea de vapori de apă; aerul expirat fiind practic saturat, compoziţia de bioxid de carbon se modifică de la 0,03-0,04% la 3-4%. În functie de presiunea parţială a gazelor din atmosferă se realizează schimburile gazoase la nivelul alveolelor pulmonare. Modificarea de presiune parţială se poate datora modificării concentraţiei gazelor sau presiunii atmosferice. Influenta variaţiei presiunii partiale a azotului. Azotul este un element cu reactivitate chimică redusă, influentează organismul uman numai ca urmare a creşterii presiunii aerului inspirat. Aer cu presiune mult crescută inspiră persoanele care coboară sub apă şi respiră aer la presiune corespunzătoare adâncimii la care lucrează. De exemplu scafandrii, muncitorii din chesoane. La coborârea sub apă presiunea creşte cu o atmosferă pentru fiecare 9 m. Azotul inspirat la presiune ridicată depăşeşte membrana alveolocapilară, se dizolvă în plasma ajungând în tesuturile bogate în lipide - tesut adipos şi sistem nervos. Rezultă două sindroame: sindromul de compresiune sau narcoza hiperbară (se produce saturarea în azot a ţesutului nervos) şi sindromul de decompresiune. a). Sindromul de compresiune sau narcoza hiperbară sau betia adâncurilor evoluează în două faze: o fază de excitatie manifestată prin euforie, nelinişte, agitaţie; o fază de inhibiţie manifestată prin somnolenţă, adinamie, bradicardie, bradipnee, scăderea reflexelor osteotendinoase,
chiar moarte. Sindromul se instalează cu atât mai repede cu cât se coboară mai adânc; la 100 m se instalează în câteva secunde. Pentru evitarea narcozei hiperbare se limitează timpul de lucru la adâncime. b). Sindromul de decompresiune poate apare la revenirea la suprafaţă. În conditii de scădere a presiunii aerului, azotul trece din stare solidă în stare gazoasă şi se elimină prin plămâni. Dacă trecerea din starea lichidâ în starea gazoasă se produce în ritm rapid, o parte a gazelor se acumulează în sânge producând embolii gazoase, localizate în diferite organe şi ţesuturi (creier, cord, plămân). Apariţia emboliilor gazoase este precedată de o serie de semne: dureri articulare şi musculare, parestezii, hiperestezie cutanatâ, emfizem subcutanat. În aceste condiţii pentru a evita producerea emboliei, se recomandă tratarea intr-o barocamera de decompresiune pentru resolvirea azotului în sânge. Pentru a preveni aceste accidente se recomandă decomprimarea lentă sau progresivă prin ridicarea la suprafaţă în trepte. În ultimul timp azotul este înlocuit cu heliu în aerul inspirat de scafandri. Influenta variatiei presiunii parţiale a oxigenului. Oxigenul este indispensabil vieţii, variatiile de presiune parţială se răsfrâng puternic şi rapid asupra sănătăţii. Scăderea presiunii partiale a oxigenului se datorează scăderii concentratiei sau scăderii presiunii atmosferice. a). Scăderea concentraţiei de oxigen se produce mai rar, de exemplu în încăperi ermetic închise în care oxigenul este consumat. În atmosfera liberă, deşi se consumă cantităţi mari de oxigen prin respiraţia oamenilor, animalelor, plantelor, procesele naturale de fermentaţie şi descompunere a substantelor organice, arderi de tot felul, oxigenul este eliberat de către plante în procesul de asimilaţie clorofiliană in cantităţi care depăşesc cu mult consumul de oxigen. Scăderea concentratiei de oxigen este bine tolerată până la 16-17% (aproape de concentratia oxigenului din aerul alveolar expirat). Sub această concentratie se produc mecanisme de compensare şi anume: creşterea debitului cardiac, tahicardie, creşterea numărului de hematii în sângele periferic, creşterea volumului ventilatiei pulmonare. Când scăderea concentraţiei de oxigen depăşeşte capacitatea de compensare fiziologică apare hipoxia manifestată prin euforie, tulburări senzoriale, tulburări de coordonare motorie, de orientare temporo-spaţială, urmata de dezechibru acido-bazic prin hiperventilaţie, respiratie CheyneStokes, convulsii şi moarte. b). Scăderea presiunii parţiale a oxigenului apare prin scăderea presiunii
atmosferice. Pentru fiecare 10 m altitudine presiunea atmosferică scade cu 1 mmhg. Scăderea presiunii atmosferice duce la scăderea presiunii parţiale a oxigenului şi la hipoxie. Nivelul hipoxiei depinde de altitudine: până la 3000 m mecanismele compensatorii nu prezintă fenomene de suprasolicitare, între 3000-6000 m este posibilă apariţia acestor fenomene, peste 6000 m apare hipoxia cerebrală fiind nevoie neaparata de administrarea de oxigen. Peste 8000 m viaţa nu este posibilă fără aport de oxigen. Acestea sunt valabile numai în repaus fizic. In conditii de efort fizic poate apare de la 2000 m răul de munte, descris la persoanele care fac ascensiuni pe munţi. Se manifestă prin oboseală, dispnee, tahipnee, tahicardie, cefalee, vertij, somnolenţă, cianoza extremităţilor, epistaxis, hemoptizii, lipotimie, iar în cazuri extreme chiar deces. Persoanele care locuiesc în zone de mare altitudine (Hymalaia, Anzii Cordilieri) prezintă modificări functionale adaptative: torace cu aspect globulos, creşterea volumului respirator, hipertrofie ventriculară stângă, poliglobulie. Creşterea presiunii parţiale a oxigenului este în general bine suportată de organism. Terapeutic se administrează oxigen cu efecte favorabile asupra organismului însă pe o perioadă scurtă de timp, în caz contrar se produc modificări de permeabilitate alveolo-capilară şi risc de edem pulmonar. Influenta variatiei presiunii partiale a bioxidului de carbon. Bioxidul de carbon acţionează asupra organismului uman prin creşterea presiunii parţiale. Fiind în concentratie foarte mică în aerul atmosferic, creşterea presiunii parţiale se realizează pe seama creşterii concentratiei sale. În natură bioxidul de carbon este produs ca urmare a respiraţiei omului, animalelor, a diverselor procese naturale de fermentatie şi a combustiilor naturale şi artificiale. În natură se produce şi un consum permanent datorită procesului de fotosinteză a plantelor, solvirii parţiale a bioxidului de carbon din aer în apa de precipitatii. Există un echilibru între consum şi producere. În ultimul timp se constată însă o uşoară creştere a cantităţii de bioxid de carbon datorită arderilor, a reducerii suprafeţelor cu vegetaţie. In timp această creştere duce la fenomenul de seră (bioxidul de carbon acumulat formează un strat izolator pentru radiaţiile solare, împiedicând răcirea pământului şi ducând astfel la creşterea temperaturii). Concentratii mari de bioxid de carbon se întâlnesc în încăperi închise ermetic, fabrici de bere, alcool, în mine, în zonele vulcanice în care s-au produs eliminări de gaze din sol. În aceste conditii bioxidul de carbon acţionează ca toxic când concentratia ajunge la 3-4% (aproape de centratia din aerul alveolar) şi împiedică eliminarea CO, din sânge, cu
apariţia fenomenului de hipercapnie. CO 2 fiind un excitant al centrului respirator, în condiţii de hipercapnie se produce o creştere a frecventei şi amplitudinii respiraţiilor. La concentratii de 4-5% apare dispneea, senzatia de constrictie toracică, vertij, tulburări senzoriale, uşoară creştere a tensiunii arteriale. La concentratii de 6-8% apare cefalee, vertij, greaţă, vărsături, somnolenţă. La concentraţii de 9-10% se produce lipotimia, iar la peste 16% se produce paralizia centrilor respiratori, moarte prin stop respirator. Ca măsuri de profilaxie se recomandă ventilaţia eficientă a încăperilor în care au loc procese chimice şi biologice cu producere de CO 2 utilizarea de măşti de protectie în cazul pătrunderii în locuri periculoase (mine, puţuri). 2.3. Poluarea aerului şi acţiunea sa asupra sănătăţii Prin poluare se înţelege prezenţa în atmosfera a unor substante care produc modificări ale sănătăţii, alterează mediul, în funcţie de concentraţie şi / sau timpul de acţiune. Aceste substanţe pot fi diferite de cele care se găsesc în compoziţia normala a aerului sau pot fi compuşi care fac parte din acesta (ozonul, CO 2 ). Poluantii atmosferici reprezintă o paletă foarte largă de substante deosebite atât ca natură chimică, cât şi ca efecte realizate asupra omului sau mediului. Clasificarea cea mai folosită tine cont de starea de agregare a poluanţilor şi stabileşte două categorii de poluanţi: - suspensiile din aer sau aerosolii; - gazele şi vaporii poluanţi. Suspensiile din aer sau aerosolii sunt poluanţi dispersaţi în aer sub formă de particule solide sau lichide. După dimensiunea particulelor aerosolii se împart în trei categorii: a). aerosoli cu dimensiuni mai mari de 10 µm care sedimenzează în aerul imobil şi care nu difuzează (conform legii gravitaţiei); aerosolii sunt reţinuţi în căile respiratorii superioare. b). aerosoli cu dimensiuni între 10-0,1 µm care sedimentează în aerul imobil şi difuzează putin; aerosolii pătrund adânc până la nivelul alveolei pulmonare şi sunt retinuti în proporţie mare în tot aparatul respirator. c). aerosoli cu dimensiuni între 0,1-0,001 µm care nu sedimentează în aerul imobil, impulsul pe care îl primesc de la ciocnirea cu moleculele de aer este mai mare ca forţa de gravitaţie. Aceste particule difuzează foarte puternic în atmosfera, fiind animate de mişcări browniene, sunt în continua mişcare. În timpul actului respirator, deşi pătrund in alveolele pulmonare sunt eliminaţi in proportie însemnată, odată cu aerul expirat. Acţiunea particulelor în suspensie asupra organismului uman.
Agresivitatea suspensiilor depinde de concentratia în atmosferă, dimensiunea particulelor şi natura chimică a substantei din care sunt alcătuite suspensiile. Acţiunea toxică specifică (Pb şi compuşii lui, Cd, Hg) provoacă o intoxicatie cu mecanism fiziopatologic şi tablou clinic caracteristic, indiferent de calea de pătrundere. Actiunea alergică este provocată de alergenii din atmosferă, din locuinţă, din mediul de muncă. Actiunea fotodinamică este provocată de pulberi fotosenzibilizante (antracenul, smoala, parafina, acridina). Acţiunea cancerigenă este determinată de inhalarea unor pulberi anorganice (As, Cr, Ni, azbest) sau organice (hidrocarburi policiclice aromatice). Acţiunea infectantă. Pulberile pot vehicula germeni patogeni eliminaţi de oameni şi care ajung să adere de particolele de praf. Actiunea iritantă poate fi produsă de orice suspensie din aer care produce fenomene de inflamaţie aseptică la nivelul aparatului respirator. Actiunea fibrozantă sau pneumoconiogenă apare în urma expunerii la anumite categorii de pulberi care produc îmbolnăviri cu aspect clinic şi anatomopatologic bine conturat - pneumoconiozele. Gazele şi vaporii poluanti. Pătrunderea in organismul uman este predominent respiratorie, calea cutanată şi digestivă fiind secundară. Cele circa 7 milioane de alveole au o suprafaţă de 90 m 2 şi realizează o suprafaţă enomă de contact cu toxicele din aer. Membrana alveolo-capilară este uşor străbătută de substantele toxice inhalate. Se disting gaze cu acţiune asfixiantă care au ca efect toxic hipoxia sau anoxia (CO 2 şi Co), gaze cu actiune narcotică şi gaze cu actiune sistemică. 2.4 Sursele de poluare a aerului Sursele de poluare se pot clasifica in surse naturale (erupţii vulcanice, descompuneri naturale de material organic, erodarea solului, pulberi de meteoriti) şi artificiale care cuprind: procesele de combustie, transporturile şi procesele industriale diverse. Procesele de combustie. Principala sursă de poluare a aerului, indiferent de originea poluării o reprezintă procesele de combustie în vederea obţinerii de energie. Principalele surse de energie sunt cărbunele, petrolul şi derivatii săi, gazele naturale. Cărbunele şi petrolul elimină la ardere cantităţi importante de poluanţi, un amestec de suspensii şi gaze în concentraţie diferită, care intră în compoziţia fumului.
Poluarea produsă de procesele de combustie prezintă in primul rând risc iritant (suspensii, SO 2, NO 2, aldehide) şi cel cancerigen prin hidrocarburi policiclice aromate. Riscul asfixiant este determinat de acumularea de CO 2 şi CO. Este mai redus, nu ajung la concentratii toxice deoarece difuzează în atmosferă. Transporturile. Autovehiculele constituie o sursă importantă de poluare a aerului prin numărul lor mare şi prin cantitatea de substante eliminată. Cele mai importante substance sunt: hidrocarburile, oxidul de carbon, oxizii de azot, aldehidele şi plumbul. Plumbul, prezent în benzină sub formă de tetraetil de plumb este eliminat în gazele de eşapament sub forma de suspensii de Pb mineral, este un factor de poluare notabil. Poluarea produsă de gazele de eşapament prezintă un risc ir itant (NO, aldehidele), asfrxiant (CO eliminat aproape de sol), rise toxic specific (halogenurile de Pb) şi cancerigen (hidrocarburile policiclice aromate). Procesele industriale diverse. Industria siderurgică este o sursă importantă de poluare (se elimină oxizi de fier, mangan, arsen, cărbune, funingine, cenuşă, SO 2, oxizi de azot, CO, hidrogen sulfurat). Metalurgia neferoasă aduce în atmosfera localităţilor suspensii sub formă de oxizi metalici (Pb, Zn, Cd), gaze toxice. În industria de aluminiu produsul de poluare cel mai nociv este fluorul. Industria materialelor de construcţii poluează atmosfera cu pulberi care dispersează pe mari suprafeţe din jur (cimentul). Dintre pulberile cu nocivitate ridicată amintim pulberea de azbest (fabricile de frâne pentru autovehicule, industria extractivă). Industria chimică elimină în atmosferă: fluor (industria îngrăşămintelor chimice), plumb (industria colorantilor, detergenţilor), acid sulfuric şi bioxid de sulf (fabrici de îngrăşăminte, fabrici de hârtie, industrie textilă), hidrogen sulfurat (fabrici de mătase artificială, fabrici de cauciuc sintetic). 2.5 Factorii care condiţionează poluarea şi autopurificarea aerului Produşii eliminati în atmosferă de către diferite surse de poluare suferă un proces de autopurificare a aerului prin care se produce o reducere treptată până la dispariţia lor completă din aer. Dacă cantitatea de substante poluante este foarte mare sau scade puterea de autopurificare a aerului concentratia impurităţilor poate deveni periculoasă pentru colectivitatea expusă. Factorii care condiţionează autopurificarea aerului sunt: a). Factorii meteorologici constituie principalul element natural care
contribuie la realizarea unei autopurificări eficiente. Curenţii de aer favorizează diluarea elementelor poluante, atât cei orizontali, cât şi cei verticali. Temperatura aerului influenţează nivelul de poluare prin modul cum determină curenţii verticali de aer. Stratul de la suprafaţa solului, mai cald, se ridică formând curenti verticali ascensionali care antrenează substantele poluante, le ridică în straturile superioare ale atmosferei diluându-le foarte mult. Există cazuri când gradientul de temperatură se inversează - fenomen de inversie termica. La altitudine există un strat de aer mai cald care coboară. Inversia termică, calmul atmosferic şi ceaţa sunt conditii meteorologice nefavorabile. Umiditatea aerului joacă rol important atât prin vaporii de aer din atmosferă, cât şi prin precipitaţiile atmosferice. Umiditatea crescută împiedică difuzarea impurităţilor. Precipitaţiile atmosferice au rol favorabil, precipitând la sol suspensiile şi substantele gazoase care se pot solvi în picăturile de ploaie. b). Aşezarea topografică a localităţilor şi industriilor poluante. Configuraţia urbană are rol important, contează amplasarea industriilor in raport cu cartierele de locuit, amplasarea prea apropiată sau pe directia vânturilor dominante, fiind nefavorabile. c). Suprafetele de apă contribuie la autopurificarea aerului prin faptul că retin pe suprafaţa lor impurităţile depuse şi împiedică ridicarea ulterioară in atmosfera. d). Vegetaţia reprezintă un element important al autopurificării prin faptul că reduce poluanţii din atmosferă şi reduce concentratia vaporilor şi gazelor. 2.6 Acţiunea poluării aerului asupra sănătăţii În cadrul acestei acţiuni se disting efecte acute şi efecte cronice: - efectele acute sau după expuneri de scurtă durată produc modificări rapide ale sănătăţii, dar si agravarea sau decompensarea unei boli preexistente. Acestea sunt caracteristice nivelurilor ridicate de poluare a aerului. - efectele cronice sau după expuneri de lungă durată, se datorează actiunii îndelungate a concentraţiilor moderate de poluanţi atmosferici. Efectele tardive sunt cele in care latenta cu care apar modificările patologice cuprinde chiar decenii. Este vorba de actiunea cancerigenă; actiunea teratogenă şi mutagenă. Din punct de vedere al efectului direct agenţii poluanţi se clasifică in
unnătoarele grupe: - poluanţi iritanti, - poluanţi asfixianti, - poluanţi sistemici, - poluanţi cancerigeni, - poluanţi fibrozanti, - poluanţi alergizanţi. Poluanţii iritanti sunt reprezentati de gazele iritante (SO 2, NO 2, C1 2, NH 3 ) şi suspensii. Sunt cei mai răspândiţi, provin din procesele de combustie, circulatia autovehiculelor, diverse industrii. Efectul dominant se realizează la nivelul aparatului respirator. Efecte acute apar după expuneri de scurtă durată la concentratii relativ crescute de poluanti şi pot provoca: intoxicaţii acute ce apar accidental in caz de avarii industriale. Afectează aparatul respirator producând edem pulmonar toxic, precum şi polul anterior al globului ocular producând cheratoconjunctivită chimică; creşterea semnificativă a mortalităţii şi morbidităţii populatiei. Apare la concentraţie mai redusă decât cea care produce intoxicaţic acută. De exemplu creşterea morbidităţii şi mortalitătii prin boli ale aparatului respirator; agravarea bronşitei cronice. Se consideră că fenomenele de agravare apar când concentratia medie a bioxidului de sulf depăşeşte 0,25 mg/dm 3, şi persistă mai mult de 24 de ore. Efectele cronice sau după expuneri de lungă durată apar la niveluri moderate de poluare şi joaca rol in etiologia bronhopneumopatiilor cronice. În cadrul acestei notiuni se grupează bronşita cronică, emfizemul pulmonar şi astmul bronşic. Bronşita cronică are o incidentă crescută in ţările cu grad mare de industrializare şi urbanizare. Evolutia acestei boli se caracterizează prin alternarea de perioade de acalmie şi puseuri evolutive, fiecare puseu se însoţeşte de accentuarea ireversibilă a insuficientei respiratorii şi a invaliditătii bolnavului. Emfizemul pulmonar apare frecvent asociat cu bronşita cronică. Se corelează şi cu fumatul şi cu expunerile profesionale la pulberi şi toxice iritante. Producerea emfizernului pulmonar in cazul expunerii la atmosfera poluată cu poluanţi iritanţi se datorează creşterii cantităţii de enzime proteolitice puse in libertate de macrofagele distruse. Astmul bronşic. S-a semnalat frecventa crescută in zonele intens poluate, substantele poluante acţionează prin initierea reactiei spastice reflexă şi prin acţiunea asupra musculaturii bronhiilor. Poluanţii iritanti cresc susceptibilitatea aparatului respirator la infecţiile bacteriene şi virale. Cei mai susceptibili la îmbolnăviri sunt copiii. Poluanţii asfixianti cuprind substantele al căror efect patogen
predominant il reprezintă hipoxia sau anoxia prin blocarea aportului, transportului sau utilizării oxigenului in procesele metabolice (CO, CO 2, H 2 S, acid cianhidric şi cianuri). CO este cel mai răspândit poluant atmosferic, se produce în urma combustiilor incomplete. Cea mai mare parte din CO din atmosferă rezultă din arderea cărbunelui, a gazelor de eşapament, industria fierului, oţelului, industria hârtiei. Efectele asupra organismului uman sunt determinate în primul rând de capacitatea de a forma cu hemoglobina un complex numit carboxihemoglobină, realizând o blocare a capacităţii de fixare a oxigenului de catre sânge. Carboxihemoglobina este un produs reversibil, scăderea concentraţiei CO din aer are drept urmare transformarea acesteia din nou în oxihemoglobină. Efecte acute sunt legate de tulburări produse de hipoxie sau anoxie şi depind de procentul de carboxihemoglobina format. Pânâ la 2% carboxihemoglobină în sânge nu s-au semnalat modificări fiziologice sau patologice. Între 2-10% pot apare modificări senzoriale şi psihomotorii, mai ales la persoane care au tulburări de circulatie cerebrală, au consumat alcool, au luat sedative, au folosit substanţe hipotensoare. Între 10-20% apare în plus cefalee, dispnee, tahicardie, scăderea perfonnaţelor fizice şi intelectuale. Între 20-40% apar fenomene de intoxicatie acută cu cefalee intensă, greţuri, vărsături, ameteli, adinamie, tulburări senzoriale. La peste 40% se produce pierderea cunoştinţei, iar la 60% se produce în scurt timp moartea. Efecte cronice apar la persoane expuse timp mai îndelungat la concentraţii relativ ridicate de oxid de carbon. Se produc efecte asupra aparatului cardiovascular, se favorizează producerea aterosclerozei. Poluantii toxici specifici sunt agenţi poluanti a căror actiune se exercită asupra diferitelor organe şi sisteme, efectul fiind specific substantei în cauză. Plumbul provine din industria de extragere şi prelucrare a plumbului, din gazele de eşapament ale autovehiculelor. În atmosferă se găseşte sub formă de vapori sau suspensii. Expunerea populaţiei la plumb poate fi profesională şi neprofesională. Din aerul poluat plumbul pătrunde în organism direct pe cale respiratorie şi indirect după depunerea lui pe sol şi în apă, prin ingerarea produselor alimentare contaminate. Cel mai bine se absoarbe plumbul inhalat în propotrtie de 30-50% faţă de 5-10% cel ingerat. Pătruns în circulatie se fixează de hematii în cantităţi mici şi se depune în oase. Se elimină prin urină şi fecale, mai puţin prin salivă, lapte, păr, unghii, secretie sudorală. Nivelurile crescute de plumb în organism se manifestă prin tulburări nervoase (iritabilitate, insomnie, cefalee), digestive (greturi, vărsături, dureri
abdominale, tulburări de tranzit), articulare, cardiovasculare. Efecte asupra fătului - favorizează avortul spontan, naşteri premature. Fluorul este un poluant cu mare stabilitate în mediu şi capacitate de cumulare în organism. Sursă este predominent industrială (industria de aluminiu, industria siderurgică, industria de îngrăşăminte chimice). Efectul este iritant prin vaporii sau particulele inhalate şi sistemic prin natura toxică a fluorului. Cum fluoroza produsă pe cale hidrică este mai frecventă, efectul patogen sistemic va fi descris la capitolul de igienă a apei. Mercurul si cadmiul. Intoxicatiile apărute sunt predominent de origine hidrică si vor fi tratate la capitolul de igienă a apei. Poluanţii fibrozanti sunt formati în general din suspensii care se depozitează în plămân, declanşând reacţii fibroase care duc la îmbolnăviri numite pneumoconioze. Cea mai gravă şi cea mai frecventă este silicoza, produsă de bioxidul de siliciu cristalizat. Poluantii cancerigeni. Numărul substantelor chimice cu efect potenţial cancerigen este în continuă creştere. Dintre cancerigenii organici pe primul loc se situează hidrocarburile policiclice aromatice îndeosebi benzopirenul. Hidrocarburile policiclice aromatice se găsesc permanent în atmosfera urbană, rezultând din procesele de ardere a combustibililor (cărbune, petrol, gaze naturale). Ele favorizează apariţia cancerului pulmonar. Clorura de vinil poate produce după un număr de ani de expunere angiosarcom hepatic. Este mai frecvent la muncitorii din fabricile de policlorură de vinil. Există şi riscul îmbolnăvirilor neprofesionale în cazul utilizării spray-urilor care contin ca agent propulsor clorură de vinil. Dintre cancerigenii anorganici menţionăm: As, Cr, Ni, Cd, azbestul. Azbestul produce mezoteliom pleural şi potenţează efectul cancerigen al altor substanţe, în special cele provenite din fumul de ţigară. Fumatul este un important factor în cancerogeneza pulmonară. Nu toti fumătorii fac cancer pulmonar, dar la fumători incidenţa cancerului pulmonar este de 10 ori mai mare faţă de nefumători, 90% din cazurile de cancer pulmonar sunt fumători. Tutunul este cancerigen prin următorii factori: în urma arderii la temperaturi de 600-800 C se produc gudroane şi hidrocarburi policiclice care produc lezarea bronşiilor. Nu nicotina, ci această multitudine de gudroane şi hidrocarburi sunt cancerigene. Tutunurile prost fermentate au ciuperci, care produc alfatoxine cu efect puternic cancerigen. Foiţa de ţigaretă degajează prin ardere derivati de benzpiren cu efect cancerigen. Fumătorii de ţigarete fac mai frecvent cancer pulmonar decât fumătorii de pipă sau ţigări de foi. Poluantii alergizanţi sunt responsabili de creşterea frecvenţei bolilor
alergice, mai ales la nivel respirator. Ei provin din industria chimică. În afară de aceştia mai există şi produşi naturali alergizanţi ca: polenul, fungii sau produşi volatili rezultati din anumite vegetale. 2.7 Prevenirea şi combaterea poluării aerului Măsurile de prevenire şi combatere a poluării aerului sunt o necesitate socială importantă în epoca actuală. Măsurile medicale au la bază stabilirea criteriilor privind calitatea aerului şi elaborarea normelor de calitate. Se stabilesc norme sanitare numite şi concentratii maxime admise, care nu produc tulburări sănătăţii populaţiei. Exprimarea se face în mod obişnuit în mg/m 3 de aer în zona de respiraţie a omului. Măsurile tehnice şi administrative se referă la măsuri privind sursele de poluare şi amplasarea industriilor: - încălzitul locuintelor să se facă de preferinţă cu combustibil care arde cât mai complet, preferabil sistemul de încălzire prin termoficare; - transporturile - se recomandă reducerea la minim a conţinutului de tetraetil de plumb din benzină în vederea reducerii poluării cu plumb, se recomandă controlul gradului de poluare a motoarelor; - sursele industriale de poluare prevăd măsuri pentru reducerea poluanţilor şi amplasarea corectă a zonelor industriale faţă de localităţi. Pentru pulberi, cenuşă şi funingine există mijloace de captare şi reţinere a lor, înainte de a f eliminate prin coş. Pentru gaze şi vapori toxici există procedee care au scopul de a capta, neutraliza şi reduce concentraţia acestora. Nu se amplasează fabrici, uzine în văi şi depresiuni adânci deoarece nu se face autopurificarea eficientă a aerului. Fabricile şi uzinele se amplasează în zona industrială, care este separată de zona de locuit de o zonă de protectie sanitară (plantaţii, spaţii verzi). 2.8 Contaminarea microbiană a aerului şi actiunea sa asupra sănătăţii Aerul joacă rol epidemiologic important, constituind cale de transmitere pentru un număr mare de agenţi patogeni. Bolile infecţioase ale copilăriei (rujeola, rubeola, scarlatina, varicela, oreionul), gripa, alte viroze, tuberculoza, psitakoza sunt boli care se transmit pe cale aeriană. Supravieţuirea în aer a germenilor patogeni depinde de o serie de factori:
temperatura, umiditatea, radiaţiile ultraviolete au efect bactericid. Microorganismele se deosebesc mult între ele, caracteristicile lor biologice determinând capacitatea de supravietuire în mediul extern. În general sporii de ciuperci microscopice si bacteriile sporulate au rezistenta cea mai mare. Microorganismele poluante se găsesc în atmosferă sub trei forme: a). picături de secretie nazală, buco-faringiană, bronşică, care ajung în aer prin strănut, tuşit, vorbit. Se numesc picături Fluge. Cea mai mare cantitate de microorganisme se elimină prin strănut. Ele au dimensiuni de peste 100µm, sedimentează rapid după eliminare şi se depun până la o distanţă de 2,5 m de cel care le elimină; b). nucleii de picături Wells au dimensiuni mai mici, rămân suspendate mai mult timp în aer, distanta de răspândire este mai mare; c). praful bacterian este format din particule de praf de care aderă microorganismele de origine umană sau animală. Provin din picăturile sau nucleii de picături, din puroiul plăgilor supurate, din expectoraţii sau secreţii nazo-faringiene uscate, din dejecte. Particolele de praf de dimensiuni mai mari se depun pe podea de unde pot fi mobilizate în timpul măturatului sau scuturatului. Praful bacterian contribuie la răspândirea unor infectii cu piococi, a tuberculozei şi a scarlatinei. Criterii de apreciere a contaminării aerului. Se folosesc indicatori bacteriologici de contaminare a aerului. 1. Numărul total de germeni din aer care se dezvoltă la 37 C (flora mezofilă din aer) permite aprecierea condiţiilor sanitare din încăperi şi influenţează transmiterea bolilor pe cale aeriană. 2. Streptococii hemolitici (β-hemolitici) şi viridans (ά-hemolitici) semnifică contaminarea aerului cu floră nazo-faringiană şi bucală. 3. Stafilococii. Aceşti germeni există atât în căile respiratorii superioare, cât şi pe suprafaţa cutanată a omului. In spitale se recomandă ca după curăţenie şi dezinfectie în sălile de operaţie să nu se depăşească 300 de germeni mezofili/m 3, saloane de terepie intensivă, săli de pansamente, bucătării până la 500 de germeni mezofili/m 3, iar în saloanele de bolnavi 600 de germeni/m 3. Flora hemolitică şi coliformă să nu existe în încăperile din spital. Măsuri de combatere şi profilaxie a contaminării aerului.
Măsurile principale pentru prevenirea şi combaterea contaminării aerului sunt: ventilatia, curăţenia şi dezinfectia aerului. Ventilatia este una din metodele cele mai eficiente. Pentru realizarea unui schimb suficient de aer (30m 3 /oră pentru un adult şi 16 m 3 /oră pentru un copil) şi protectia faţă de infecţiile aerogene se poate face ventilatie naturală sau artificială. Curăţenia constă în îndepărtarea prafului din încăperi. Se recomandă spălarea cu agenţi dezinfectanti sau aspirarea acolo unde este posibil. Dezinfectia aerului. Ca procedeu fizic se folosesc radiaţiile ultraviolete care au efect bactericid. Se utilizează lămpile de ultraviolete şi care pot reduce numărul de germeni până la 50-70%. Metode chimice utilizează substanţe chimice dispersate în aer sub formă de aerosoli sau vapori cu efect bactericid. Substantele care se folosesc în mod obişnuit sunt substantele clorigene (cloramina, hipocloritul de sodiu, varul cloros), acidul lactic, rezorcina, formolul. Efectul este maxim la umiditate de 40-50%. III. IGIENA APEI Apa constituie elementul esential al materiei vii, având rol important în desfăşurarea proceselor vitale. Apa este indispensabilă în procesele de absorbtie, difiizie, excretie, osmoză, în menţinerea echilibrului acido-bazic, în tennoreglare şi în metabolismul intermediar. Reacţiile biologice devin imposibile în absenţa apei. La omul adult apa reprezintă 60% din greutatea coiporală, la embrion 97%, la fat 91% şi la sugar 75%. Diferitele organe şi tesuturi contin cantităţi diferite de apă: cea mai mica cantitate există în tesutul adipos (20%), tesutul nervos contine 85% apă, jar plasma sangvină 90% apă. În natură, apa reprezintă 3/4 din suprafaţa globului. 3.1 Necesarul de apă Nevoile de apă ale individului. Există un echilibru permanent între aportul de apă şi pierderea de apă la nivelul organismului uman. Scăderea cantităţii de apă provoacă setea; ea apare atunci când pierderea de apă atinge 1% din greutatea corporală. Nevoia de apă pe 24 de ore este de 2,5 1 din care 1,5 1 ca atare, iar restul este acoperită de apa conţinută în diferite alimente.
Pierderile pe 24 de ore reprezintă o cantitate de 2,5 1 din care 1,5 1 se elimină pe cale renală, 500 ml prin transpiraţie, 350 ml prin respiraţie şi 150 ml pe cale digestivă. Lipsa de apă poate fi suportată doar câteva zile de organismul uman. În afara nevoilor pur fiziologice omul foloseşte apa pentru mentinerea curăţeniei corporale, în scopuri menajere, la prepararea alimentelor, spălarea vaselor, rufelor şi igiena locuinţei. Confonn recomandărilor OMS cantitatea minimă de apă / individ / 24 de ore este de 5 1, jar cantitatea optima este de 100 1 / individ / 24 de ore. Nevoile de apă în colectivităţi. Colectivităţile umane utilizează cantităţi însemnate de apă în diverse scopuri: - nevoi urbanistice: pentru salubrizare publică, curăţenia străzilor, pietelor, pentru stropirea spaţiilor verzi, etc. Cantitatea de apă folosită diferă de la o localitate la alta, în functie de climă, gradul de dotare urbană, nivel de civilizatie; - nevoi industriale: pentru transportul materiilor prime, pentru separarea diverselor substante cu indice de densitate diferit, în procesele de fabricatie, pentru spălarea şi întreţinerea aparatelor şi ustensilelor, sau ca apă de răcire. În general cantităţile de apă folosite sunt foarte mari, de exemplu pentru producerea unei tone de otel sunt necesare între 12000-20000 1 de apă, pentru producerea unei tone de săpun 10000-20000 1 de apâ, iar pentru producerea unei tone de zahăr 100000150000 1 apă; - nevoi zootehnice: apa folosită pentru creşterea animalelor (hrană, curăţenie, salubrizarea adăposturilor şi grajdurilor). Şi aici cantităţile de apă folosite sunt mari. 3.2 Apa în natură În natură, apa se găseşte sub fonnă de apă atmosferică, apă meteorică, apă subterană şi de suprafaţă. Apele subterane sunt în general bine protejate de stratul de sol supraiacent, au calităţi corespunzătoare nevoilor omului, dar sunt în cantitate insuficientă. Apele de suprafaţă există în cantitate suficientă, dar variabilă în functie de conditiile meteorologice. Calitativ ele sunt necorespunzătoare pentru nevoile omului find poluate, de aceea utilizarea ca atare este interzisă, chiar dacă stmt limpezi şi aparent târă impurităţi. În mod obişnuit omul foloseşte pentru nevoile sale apele subterane şi de suprafaţă şi numai în cazuri excepţionale apa atmosferică (nordul Africii,