Capitolul III. III.1. Instalaţii de încălzire. III.1.1. Calculul consumului de energie şi al eficienţei energetice a instalaţiilor de încălzire

Capitolul III Scheme logice pentru determinarea performanţei energetice a clădirilor în funcţie de utilităţile aplicabile: încălzire, apă caldă de consum, ventilare/climatizare, iluminat III.1. Instalaţii de încălzire III.1.1. Calculul consumului de energie şi al eficienţei energetice a instalaţiilor de încălzire Metodologia de calcul are la bază pachetul de standarde europene privind performanţa energetică a clădirilor elaborat ca suport pentru aplicarea Directivei 2002/91/CE privind performanţa energetică a clădirilor şi răspunde cerinţelor din Legea 372/2005 privind performanţa energetică a clădirilor. Partea III.1.1 descrie structura metodei de calcul a consumului de energie termică pentru încălzirea unei clădiri şi a eficienţei energetice a sistemului de încălzire până la branşamentul clădirii. Se va lua în calcul performanţa energetică a sursei de căldură numai în cazul clădirilor cu sursă termică individuală. Aplicarea metodei de calcul depinde de tipul instalaţiilor de încălzire. O clasificare a instalaţiilor de încălzire este prezentată în tabelul III.1.1. Conform MC001/2006 calculul consumului de energie pentru încălzire se face cu o metodă lunară sau cu o metodă simplificată pe sezonul de încălzire. Metoda de calcul poate fi utilizată pentru următoarele aplicaţii: - evaluarea conformităţii cu normele care prevăd limite de consum energetic; - optimizarea performanţei energetice a unei clădiri în proiectare prin aplicarea metodei pentru mai multe variante posibile de realizare; - stabilirea unui nivel convenţional de performanţă energetică pentru clădirile existente; - certificarea performanţei energetice a clădirilor; - evaluarea efectului asupra unei clădiri existente al măsurilor posibile de conservare a energiei, prin calcularea necesarului energetic cu sau fără implementarea măsurilor de reabilitare; - predicţia resurselor energetice necesare în viitor la scară naţională sau internaţională prin calcularea necesarului energetic al unor clădiri reprezentative pentru întregul segment de clădiri. 20

Tabelul III.1.1. NR. CRT. CRITERIUL DE CLASIFICARE TIPUL INSTALAŢIEI DE ÎNCĂLZIRE SUBTIPUL INSTALAŢIEI DE ÎNCĂLZIRE OBSERVATII/EXEMPLE maxim 65 C - inst. prin radiatie de joasa temp. apa calda, maxim 95 C maxim 95 C - cu circulatie fortata - cu circulatie naturala apa fierbinte, maxim 150 C maxim 115 C maxim 150 C - retele urbane - retele de termoficare 1. natura agentului termic utilizat abur saturat, maxim 6 bar şi maxim 159 C de joasa presiune, maxim 1,7ata şi maxim 115,2 C de medie presiune, maxim 6 ata şi maxim 159 C - inst. de inc. industriale, organizare santier - inst. de inc. industriale gaze de ardere - tuburi radiante - inst. de inc. industriale aer cald - cu preparare locala - cu agregate cu focar propriu, aeroterme sau dispozitive multifunctionale - cu preparare centralizata - cu centrale de tratare a aerului alti agenti termici - încălzirea utilizand corpuri de încălzire electrice - încălzirea utilizand corpuri de încălzire cu ulei 21

NR. CRT. CRITERIUL DE CLASIFICARE TIPUL INSTALAŢIEI DE ÎNCĂLZIRE SUBTIPUL INSTALAŢIEI DE ÎNCĂLZIRE OBSERVATII/EXEMPLE - clasa I pentru cladiri de importanta vitala pentru societate clasa de importanta a cladirii - clasa a II-a pentru cladiri de importanta deosebita - clasa a III-a pentru cladiri de importanta normala 2. clasa, destinatia şi tipul cladirii incalzite - clasa a IV-a pentru cladiri de importanta redusa - cladiri rezidentiale destinatia cladirii - cladiri tertiare - cladiri industriale - cladiri agro-zootehnice - unifamiliala tipul constructiv al cladirii rezidentiale - multifamiliala de tip bloc - multifamiliala de tip cladiri insiruite 3. proportia între transferul termic prin radiatie şi transferul termic prin convectie încălzire preponderent convectiva (>50%) încălzire preponderent radiativa (>50%) - convectoare - de temperatura joasa, cu temperatura elementului radiant de maxim 50 C - cu apa calda (încălzire prin pardoseala, plafon sau panouri montate în pereti) 22

NR. CRT. CRITERIUL DE CLASIFICARE TIPUL INSTALAŢIEI DE ÎNCĂLZIRE SUBTIPUL INSTALAŢIEI DE ÎNCĂLZIRE OBSERVATII/EXEMPLE - de temperatura medie, cu temperatura elementului radiant de maxim 100 C - cu abur, apa fierbinte, gaze de ardere - de temperatura inalta, cu temperatura elementului radiant de maxim 3000 C - cu gaze de ardere sau radianti electrici încălzire convectoradiativa (~50-50%) - sisteme de încălzire cu corpuri statice - cu apa calda sau abur de joasa presiune cu vas de expansiune deschis 4. tipul sistemului de asigurare a instalaţiei de încălzire contra suprapresiunilor cu vas de expansiune inchis doar cu supape de siguranta sistem mixt sistem monotubular 5. numarul de conducte utilizate la transportul agentului termic sistem bitubular sistem multitubular - cazul instalatiilor de încălzire cu agent termic cu parametrii diferiti 23

NR. CRT. CRITERIUL DE CLASIFICARE TIPUL INSTALAŢIEI DE ÎNCĂLZIRE SUBTIPUL INSTALAŢIEI DE ÎNCĂLZIRE OBSERVATII/EXEMPLE in exteriorul cladirii incalzite - la distanta mica de cladire - CT, PT de cvartal - la distanta mare de cladire - retele de termoficare, retele urbane - la subsolul cladirii incalzite 6. pozitia de amplasare a sursei de energie in interiorul cladirii incalzite - la un etaj tehnic (intermediar) - pe terasa/ultimul nivel al cladirii incalzite - în interiorul incaperilor incalzite - încălzire locala (cu sobe, semineuri, convectoare pe gaze naturale etc.) 7. nivelul la care se realizeaza gestionarea energiei termice şi reglarea parametrilor agentului termic gestionare şi reglare centrala reglare centrala şi gestionare locala reglare şi gestionare locala - contorizare şi reglare la nivelul sursei - reglare la nivelul sursei şi contorizare la bransament(consumator) - reglare şi gestionare la nivel de bransament(consumator) 8. tipul reglajului parametrilor agentului termic reglaj calitativ - variatia temperaturii reglaj cantitativ - variatia debitului reglaj mixt - variatia temperaturii şi a debitului 9. vechimea instalaţiei instalatie veche - mai putin de 3 ani 24

NR. CRT. CRITERIUL DE CLASIFICARE TIPUL INSTALAŢIEI DE ÎNCĂLZIRE SUBTIPUL INSTALAŢIEI DE ÎNCĂLZIRE OBSERVATII/EXEMPLE (garantie expirata) - mai putin de 10 ani, mai mult de 3 ani - mai putin de 20 ani, mai mult de 10 ani - peste 20 ani instalatie noua (in garantie) instalatie inexistenta fizic (proiectata) - radiala configuraţie - arborescenta - inelara 10. tipul retelei de distribuţie - perimetrala - inferioară amplasare fata de pozitia consumatorilor - superioară - mixta 11. natura energiei utilizate energie conventionala; încălzire cu combustibili fosili - combustibili solizi (carbuni sau masa lemnoasa) - gaze naturale - combustibili lichizi (pacura, CLU, GPL) 25

NR. CRT. CRITERIUL DE CLASIFICARE TIPUL INSTALAŢIEI DE ÎNCĂLZIRE SUBTIPUL INSTALAŢIEI DE ÎNCĂLZIRE OBSERVATII/EXEMPLE energie electrica - încălzire locala cogenerare - furnizare en. electrica şi en. termica - CET, statii locale energie regenerabila energie recuperabila - energie solara - energie geotermala energie din biomasa - energie recuperata din căldură reziduala (gaze de ardere, apa, aer la potential termic mai mare decat cel al agentului termic utilizat) - energie recuperata prin utilizarea pompelor de (apa, aer, sol la potential termic mai scazut decat cel al agentului termic utilizat) - sisteme de încălzire solara pasive sau active - cu recuperare interna, externa sau sisteme mixte 12. modul de asigurare a microclimatului - de confort încălzire continua - tehnologica încălzire discontinua - conform unui program încălzire de garda - pe perioada de inocupare a spatiilor interioare 26

III.1.2.Consumul de energie pentru încălzirea clădirilor Pentru o perioadă determinată (an, lună, săptămână) consumul de energie pentru încălzirea clădirilor, Q f,h, se calculează cu relaţia următoare: Q = + [J] (III.1.1) f, h (Qh - Qrhh - Qrwh ) Qth în care: Q h - necesarul de energie pentru încălzirea clădirii, în Joule (J) sau (kwh); Q rhh - căldura recuperată de la subsistemul de încălzire (componente termice sau electrice), în Joule (J) ; această componentă reprezintă o parte a lui Q th ; Q rwh - căldura recuperată de la subsistemul de preparare a a.c.c. (componente termice sau electrice) şi utilizată pentru încălzirea clădirii, în Joule (J) sau (kwh); Q th - pierderile totale de căldură ale subsistemului de încălzire, în Joule (J) ; aceste pierderi includ componenta Q rhh (figura III.1.1) sau (kwh). Energie primară Figura III.1.1: Consumul de energie pentru încălzirea clădirilor Consum de energie pentru încălzirea clădirii Căldură necesară pentru încălzirea clădirii Pentru funcţionarea instalaţiei se înregistrează si un consum de energie auxiliară, de obicei sub forma energiei electrice, aceasta fiind utilizată pentru acţionarea pompelor de circulaţie, ventilatoarelor, vanelor şi dispozitivelor automate de reglare, măsurare şi control. Consumul auxiliar de energie poate fi disponibil ca valoare pentru fiecare subsistem (încălzire W h, respectiv a.c.c. W w ) sau ca valoare globală (W). O parte din energia auxiliară poate fi recuperată sub formă de căldură, Q rx. Pentru fiecare subsistem al sistemului de încălzire o parte din căldura pierduta dar si din energia auxiliara sunt recuperate si utilizate la încălzirea clădirii constituind împreuna căldura recuperata din fiecare subsistem (figura III.1.2). 27

Pierderi recuperabile Pierderi nerecuperabil Pierderi nerecuperabil Pierderi nerecuperabil Pierderi nerecuperabil Caldura Caldura+ Caldura+ Caldura+ d Gaze nat. l i i Energie primara Consumator Distributie Stocare Sursa Energie auxiliara Electricitate Directia de calcul Pierderi la conversie Figura III.1.2. Direcţia de calcul şi structura sistemului de alimentare cu căldură III.1.3. Zonarea sistemului de încălzire şi etape de calcul Structura unui sistem de încălzire poate fi complexă, incluzând: o mai multe tipuri de corpuri de încălzire montate în mai multe zone ale clădirii; o o singură sursă de căldură utilizată pentru diferite sisteme de încălzire şi pentru prepararea a.c.c.; o mai multe surse de căldură; o mai multe sisteme de stocare a energiei(dacă este cazul); o diferite tipuri de energie, inclusiv energii regenerabile, utilizate în clădire. Metoda de calcul pentru stabilirea necesarului de căldură anual al unei clădiri are la bază întocmirea unui bilanţ energetic aşa cum indică figura III.1.3. Bilanţul energetic include următorii termeni (se ia în considerare numai căldura sensibilă): pierderile de căldură prin transmisie şi ventilare de la spaţiul încălzit către mediul exterior ; pierderile de căldură prin transmisie şi ventilare între zonele învecinate; degajările interne utile de căldură; aporturile solare; 28

pierderile de căldură aferente producerii, distribuţiei, cedării de căldură şi aferente reglajului instalaţiei de încălzire; energia introdusă în instalaţia de încălzire. În funcţie de structura instalaţiei de încălzire, în bilanţ se va introduce aportul surselor alternative şi va fi inclusă energia recuperată din diverse surse. Figura III.1.3. Bilanţul energetic privind încălzirea unei clădiri unde: Q - necesar de energie pentru încălzire şi preparare apă caldă de consum Qh - necesar de energie pentru încălzire (vezi Figura III.1.1.) Qoa - degajări de căldură de la oameni QV - pierderi termice prin ventilare Qr - energie recuperată QVr - căldură recuperată din ventilare Qhs - pierderi din instalaţia de încălzire QT - pierderi termice prin transmisie Qm - căldura metabolică Qhw - căldura pentru preparare apă caldă Qs - aporturi solare pasive QL - pierderi termice totale Qi - degajări de căldură interne 1 - conturul zonei încălzite Qg - aporturi totale 2 - conturul instalaţiei de apă caldă çqg - aporturi utile 3 - conturul centralei termice 4 - conturul clădirii Procedura generala de calcul este sintetizată după cum urmează. 29

1) se definesc limitele spaţiului încălzit şi dacă este cazul ale zonelor diferite şi ale spaţiilor neîncălzite; 2) în cazul încălzirii sau ventilării cu intermitenţă, se definesc pentru perioada de calcul, intervalele de timp care sunt caracterizate de programul de încălzire sau ventilare diferit (de exemplu zi, noapte, sfârşit de săptămâna); 3) în cazul calculului pentru o singura zonă: se calculează coeficientul de pierderi al spaţiului încălzit; pentru calcul multi-zonal documentul recomandat este SR EN ISO 13790 anexa B; 4) pentru calculele pe sezonul de încălzire se defineşte sau se calculează durata şi datele climatice ale sezonului de încălzire; Apoi, pentru fiecare perioadă de calcul (lună sau sezon de încălzire) se calculează: 5) temperatura interioară pentru fiecare perioadă; 6) pierderile termice totale, QL; 7) degajările interne de căldură, Qi; 8) aporturile solare, Qs; 9) factorul de utilizare al aporturilor de căldură, ç; 10) necesarul de energie pentru icalzire, Qhp, pentru perioadele de calcul; 11) necesarul anual de energie pentru incalzire, Qh; 12) necesarul total de energie pentru încălzire, Qth, ţinând seama de pierderile sau de randamentul instalaţiei de încălzire. In cele ce urmează sunt prezentate schemele logice- figura III.1.4(a,b,c,d) si relaţiile de calcul privind consumul de energie pentru incalzire, pentru clădiri rezidenţiale racordate la surse de căldură urbane (paragraf III.1.4), clădiri rezidenţiale cu sursă de căldură proprie (paragraf III.1.5), clădiri terţiare racordate la surse de căldură urbane (paragraf III.1.6) şi clădiri terţiare cu sursă de căldură proprie (paragraf III.1.7). În funcţie de regimul de ocupare, clădirile se împart în două categorii: clădiri cu ocupare continuă în care intră clădirile a căror funcţionalitate impune ca temperatura mediului interior să nu scadă, în intervalul ora 0 ora 7 cu mai mult de 7 0 C sub valoarea normală de exploatare; clădiri cu ocupare discontinuă în care intră clădirile a căror funcţionalitate permite ca abaterea de la temperatura normală de exploatare să fie mai mare de 7 0 C pe o perioadă de 10 ore pe zi, din care 5 ore în intervalul ora 0 ora 7. 30

CARACTERISTICI GEOMETRICE (Sanv, Sînc, Vînc) III.1.4.1. CARACTERISTICI TERMOTEHNICE (R) III.1.4.2. PARAMETRII CLIMATICI, PERIOADA DE INCALZIRE (SR 4839) (t, θ e, I j ) III.1.4.3. TEMPERATURI DE CALCUL (θ i, θ u ) III.1.4.4. FACTOR DE UTILIZARE (η) III.1.4.7 PIERDERI DE ENERGIE ALE CLADIRII (Q L ) III.1.4.5. APORTURI DE CALDURA (Qg) III.1.4.6. CARACTERISTICI AUTOMATIZARE INSTALATIE DE INCALZIRE NECESAR DE ENERGIE PENTRU INCALZIRE (Qh) III.1.4.8. CARACTERISTICI GEOMETRICE ALE INSTALATIE DE INCALZIRE (L,d) CONSUM DE ENERGIE AUXILIARA (Wde) III.1.4.11. PIERDERI DE ENERGIE PRIN SISTEMUL DE TRANSMISIE (Qem) III.1.4.9. PIERDERI DE ENERGIE PRIN SISTEMUL DE DISTRIBUTIE (Qd) III.1.4.10. CONSUM DE ENERGIE PENTRU INSTALATIA DE INCALZIRE,(Qfh) III.1.4.12. Figura III.1.4.a Schema bloc de calcul a consumului de energie pentru încălzire pentru clădiri rezidenţiale alimentate de la surse urbane 31

CARACTERISTICI GEOMETRICE (Sanv, Sînc, Vînc) III.1.4.1. CARACTERISTICI TERMOTEHNICE (R) III.1.4.2. PARAMETRII CLIMATICI (SR 4839) (t, θ e, I j ) III.1.4.3. TEMPERATURI DE CALCUL (θ i, θ u ) III.1.4.4. FACTOR DE UTILIZARE (η) III.1.5.7 COEFICIENT DE PIERDERI TERMICE AL CLADIRII (H) III.1.5.5 APORTURI DE CALDURA (Φg) III.1.5.6 PERIOADA DE INCALZIRE (t, θech, θe, Ij) III.1.5.8 PIERDERI DE CALDURA ALE CLADIRII (Q L ) III.1.5.9. APORTURI DE CALDURA (Qg) III.1.5.10. CARACTERISTICI ALE SURSEI TERMICE (η g,net ) CARACTERISTICI AUTOMATIZARE INSTALATIE DE INCALZIRE NECESAR DE ENERGIE PENTRU INCALZIRE (Qh) III.1.5.11. CARACTERISTICI GEOMETRICE ALE INSTALATIE DE INCALZIRE (L,d) PIERDERI DE ENERGIE LA SURSA (Qg) III.1.5.15. CONSUM DE ENERGIE AUXILIARA (Wde) III.1.5.14. PIERDERI DE ENERGIE PRIN SISTEMUL DE TRANSMISIE (Qem) III.1.5.12. PIERDERI DE ENERGIE PRIN SISTEMUL DE DISTRIBUTIE (Qd) III.1.5.13. CONSUM DE ENERGIE PENTRU INSTALATIA DE INCALZIRE, (Qfh) III.1.5.16. Figura III.1.4.b Schema bloc de calcul a consumului de energie pentru încălzire pentru clădiri rezidenţiale alimentate de la surse proprii 32

CARACTERISTICI GEOMETRICE (Sanv, Sînc, Vînc) III.1.6.1. CARACTERISTICI TERMOTEHNICE (R) III.1.6.2. PARAMETRII CLIMATICI, PERIOADA DE INCALZIRE (SR 4839) (t, θ e, I j ) III.1.6.3. TEMPERATURI DE CALCUL (θ i, θ u, θ iad ) III.1.6.4. PROGRAM DE FUNCTIONARE (t) III.1.6.5. FACTOR DE UTILIZARE (η) III.1.6.8 PIERDERI DE CALDURA ALE CLADIRII (Q L ) III.1.6.6 APORTURI DE CALDURA (Qg) III.1.6.7 CARACTERISTICI AUTOMATIZARE INSTALATIE DE INCALZIRE NECESAR DE ENERGIE PENTRU INCALZIRE (Qh) III.1.6.9 CARACTERISTICI GEOMETRICE ALE INSTALATIE DE INCALZIRE (L,d) CONSUM DE ENERGIE AUXILIARA (Wde) III.1.6.12 PIERDERI DE ENERGIE PRIN SISTEMUL DE TRANSMISIE (Qem) III.1.6.10 PIERDERI DE ENERGIE PRIN SISTEMUL DE DISTRIBUTIE (Qd) III.1.6.11 CONSUM DE ENERGIE PENTRU INSTALATIA DE INCALZIRE,(Qfh) III.1.6.13 Figura III.1.4.c Schema bloc de calcul a consumului de energie pentru încălzire pentru clădiri terţiare alimentate de la surse urbane 33

CARACTERISTICI GEOMETRICE (Sanv, Sînc, Vînc) III.1.7.1. CARACTERISTICI TERMOTEHNICE (R) III.1.7.2. PARAMETRII CLIMATICI (SR 4839), (t, θ e, I j ) III.1.7.3. TEMPERATURI DE CALCUL (θ i, θ u, θ iad ) III.1.7.4. PROGRAM DE FUNCTIONARE (t) III.1.7.5. FACTOR DE UTILIZARE (η) III.1.7.8. PIERDERI DE CALDURA ALE CLADIRII (Q L ) III.1.7.6. APORTURI DE CALDURA (Qg) III.1.7.7. CARACTERISTICI CENTRALA TERMICA (η g,net ) CARACTERISTICI AUTOMATIZARE INSTALATIE DE INCALZIRE NECESAR DE ENERGIE PENTRU INCALZIRE (Qh) III.1.7.9. CARACTERISTICI GEOMETRICE ALE INSTALATIE DE INCALZIRE (L,d) PIERDERI DE ENERGIE LA SURSA (Qg) III.1.7.13. CONSUM DE ENERGIE AUXILIARA (Wde) III.1.7.12. PIERDERI DE ENERGIE PRIN SISTEMUL DE TRANSMISIE (Qem) III.1.7.10. PIERDERI DE ENERGIE PRIN SISTEMUL DE DISTRIBUTIE (Qd) III.1.7.11. CONSUM DE ENERGIE PENTRU INSTALATIA DE INCALZIRE, (Qfh) III.1.7.14. Figura III.1.4.d Schema bloc de calcul a consumului de energie pentru încălzire pentru clădiri terţiare alimentate de la surse proprii 34

III.1.4. Schema de calcul pentru clădiri rezidenţiale alimentate de la surse urbane Regimul de ocupare pentru astfel de clădiri este considerat continuu, cu furnizare continuă, iar modelul de calcul este simplificat şi permanent. Metoda de calcul se aplică pe perioada de încălzire. III.1.4. 1. Caracteristici geometrice In cadrul caracteristicilor geometrice se disting lungimi si inălţimi ale elementelor ce compun anvelopa, inălţimi de nivel, volumul clădirii conform STAS 4908-85 si C107-2005. Elemente componente ale anvelopei clădirii se clasifica în raport cu poziţia în cadrul sistemului clădire: elemente exterioare în contact direct cu aerul exterior (ex: pereţilor exteriori, inclusiv suprafaţa adiacentă rosturilor deschise); elemente interioare care delimitează spaţiile încălzite de spaţii adiacente neîncǎlzite sau mai puţin încǎlzite (ex: pereţii şi planşeele care separă volumul clădirii de spaţii adiacente neîncălzite sau mult mai puţin încălzite poduri, subsoluri tehnice, precum şi de spaţiul rosturilor închise); elemente în contact cu solul; In cele ce urmează se definesc arii utilizate în calculul astfel: o o o o o o o arie ȋncălzită : suma ariilor tuturor spatiilor incalzite direct si indirect sau in contact cu spatii incalzite (holuri, camere de depozitare, spatii de circulaţie comună); arie neincalzita: suma ariilor tuturor spatiilor reprezentând pivniţe, garaje, subsoluri tehnice, ganguri, poduri, etc; aria utila: suma ariilor utile ale tuturor spatiilor inclusiv aria spatiilor de circulaţie comuna (casa scării, holuri de intrare, spălătorii, uscătorii, etc) aria locuita: suma ariilor tuturor spatiilor destinate pentru locuit (dormitoare, camere de zi), nu se includ bucătarii, holuri sau grupuri sanitare; arie desfăşurată: suma ariilor tuturor nivelurilor; aria anvelopei: suma tuturor ariilor elementelor de construcţie perimetrale ale clădirii, prin care are loc transfer termic; volumul clădirii: volumul delimitat de suprafeţele perimetrale care alcătuiesc anvelopa clădirii, reprezintă volumul încălzit al clădirii, cuprinzând atât încăperile încălzite direct (cu elemente de încălzire), cât şi încăperile încălzite indirect (fără elemente de încălzire), dar la care căldura pătrunde prin pereţii adiacenţi, lipsiţi de o termoizolaţie semificativă. Se consideră ca făcând parte din volumul clădirii: cămări, debarale, vestibuluri, holuri de intrare, casa scării, puţul liftului şi alte spaţii comune; Mansardele, 35

precum şi încăperile de la subsol, încălzite la temperaturi apropiate de temperatura predominantă a clădirii, se includ în volumul clădirii Toate aceste arii si volume se determina fie din planurile de arhitectura (daca acestea exista) fie din măsurători efectuate in situ. Dimensiunile de calcul pentru arii şi volume, conform MC001/2006- PI, se consideră măsurate la interior între suprafeţele finite. III.1.4.2. Caracteristici termotehnice Parametrii de performanţă caracteristici elementelor de anvelopă, necesari pentru evaluarea performanţei energetice a clădirilor sunt : - rezistenţe termice unidirecţionale (R), respectiv transmitanţe termice unidirecţionale (U), - rezistenţe termice (R ), respectiv transmitanţe termice (U ) corectate cu efectul punţilor termice; raportul dintre rezistenţa termică corectată şi rezistenţa termică unidirecţională (r), - rezistenţe termice corectate, medii, pentru fiecare tip de element de construcţie perimetral, pe ansamblul clădirii (R m ); - rezistenţă termică corectată, medie, a anvelopei clădirii (R M ); respectiv transmitanţă termică corectată, medie, a anvelopei clădirii (U clădire ); Rezistenţa termică totală, unidirecţională a unui element de construcţie alcătuit din unul sau mai multe straturi din materiale omogene, fără punţi termice, inclusiv din eventuale straturi de aer neventilat, dispuse perpendicular pe direcţia fluxului termic, se calculează cu relaţia : n = R si + j + j=1 R R Ra + R [m2 K/W] se (III.1.2) Valorile rezistenţelor termice superficiale interioare (R si si R se ) din tabelul III.1.1 sunt valabile pentru suprafeţele interioare obişnuite, netratate (cu un coeficient de emisie ε = 0,9); valorile din tabel au fost determinate pentru o temperatură interioară evaluată la + 20 o C. 36

Tabelul III.1.2. DIRECŢIA ŞI SENSUL FLUXULUI TERMIC Elemente de construcţie în contact cu: exteriorul pasaje deschise (ganguri) Elemente de construcţie în contact cu spaţii ventilate neîncălzite: subsoluri şi pivniţe poduri balcoane şi logii închise rosturi închise alte încăperi neîncălzite h i /R si h e /R se h i /R si h e /R se i e, u 8 0,125 24 0,042 *) 8 0,125 12 0,084 e, u 8 0,125 24 0,042 *) 8 0,125 12 0,084 i i e, u 6 0,167 24 0,042 *) 6 0,167 12 0,084 *) Pentru condiţii de vară : h e = 12 W/(m 2 K), R se = 0,084 m 2 K/W Valoarea rezistenţei termice superficiale exterioare din tabelul III.1.2 corespunde următoarelor condiţii: - suprafaţa exterioară netratată, cu un coeficient de emisie ε = 0,9 ; - temperatura exterioară θ e = 0 o C 37

- viteza vântului adiacent suprafeţei exterioare v = 4 m/s Pentru alte viteze ale vântului rezistenţa termică superficială exterioară se poate considera orientativ astfel: Tabel III.1.3 v R se [m/s] [m 2 K/W] 1 0,08 2 0,06 3 0,05 4 0,04 5 0,04 7 0,03 10 0,02 Rezistenţele termice ale straturilor de aer neventilat (R a ) se consideră, în funcţie de direcţia şi sensul fluxului termic şi de grosimea stratului de aer (document recomandat SR EN ISO 6946), pentru toate elementele de construcţie, cu excepţia elementelor de construcţie vitrate. Pentru modul în care se pot considera în calculele termotehnice straturile de aer în care există un oarecare grad de ventilare al spaţiului de aer, deci o comunicare cu mediul exterior, se poate consulta documentul recomandat este SR EN ISO 6946. Rezistenta termica unidirecţională pentru straturi omogene se determina cu relaţia următoare: n n j R j = j= 1 j= 1 λ j δ [W/(m 2 K)] (III.1.3) La evaluarea performanţelor termice ale clădirilor, caracteristicile termotehnice de calcul ale materialelor de construcţie se vor considera astfel: pentru materialele tradiţionale aflate în regim normal de exploatare şi la care, în urma analizei termice, nu s-au constatat degradări: conform datelor din Anexa III.1.1. pentru materialele la care în urma analizei termice, s-a constatat creşterea umidităţii peste umiditatea de echilibru, conductivitatea termică de calcul se va stabili prin utilizarea coeficienţilor de majorare a conductivităţii termice prezentaţi în tabelul III.1.4, atunci când nu se dispune de date privind umiditatea reală a materialului; pentru alte materiale, care nu sunt cuprinse în anexa III.1.1, conductivitatea termică de calcul se va stabili pe baza conductivităţii termice declarate de producător (document recomandat SR EN ISO 10456), luându-se în considerare condiţiile reale de exploatare. Totodată, pentru a ţine seamă de influenţa asupra valorilor declarate a incertitudinii de măsurare, a reprezentativităţii eşantioanelor pe care se fac măsurările, a modificării în timp a grosimii şi a compoziţiei materialelor, pentru materialele termoizolante se recomandă majorarea cu 20% a conductivităţilor termice declarate. 38

Material Zidărie din cărămidă sau blocuri ceramice Starea materialului Tabel III.1.4 Coeficient de majorare 1 2 3 vechime 30 ani în stare uscată 1,03 afectată de condens 1,15 Zidărie din blocuri de b.c.a. sau betoane uşoare Zidărie din piatră Beton armat Beton cu agregate uşoare Tencuială Pereţi din paiantă sau chirpici Vată minerală în vrac, saltele, pâsle Plăci rigide din vată minerală Polistiren expandat Polistiren extrudat afectată de igrasie 1,30 vechime 20 ani în stare uscată 1,05 afectată de condens 1,15 afectată de igrasie 1,30 vechime 20 ani în stare uscată 1,03 afectată de condens 1,10 afectată de igrasie 1,20 afectat de condens 1,10 afectat de igrasie 1,10 vechime 30 ani în stare uscată 1,03 afectat de condens 1,10 afectat de igrasie 1,20 vechime 20 ani în stare uscată 1,03 afectată de condens 1,10 afectată de igrasie 1,30 vechime 10 ani în stare uscată, fără degradări vizibile 1,10 în stare uscată, cu degradări vizibile 1,15 (fisuri, exfolieri) afectaţi de igrasie, condens 1,30 vechime 10 ani în stare uscată 1,15 afectată de condens 1,30 în stare umedă datorită infiltraţiilor de 1,60 apă (în special la acoperişuri) vechime 10 ani în stare uscată 1,10 afectată de condens 1,20 în stare umedă datorită infiltraţiilor de 1,30 apă (în special la acoperişuri) vechime 10 ani în stare uscată 1,05 afectat de condens 1,10 în stare umedă datorită infiltraţiilor de 1,15 apă (în special la acoperişuri) vechime 10 ani în stare uscată 1,02 afectat de condens 1,05 în stare umedă datorită infiltraţiilor de apă (în special la acoperişuri) 1,10 39

Relaţia (III.1.2) se utilizează şi pentru determinarea rezistenţei termice în câmp curent, a elementelor de construcţie neomogene (cu punţi termice). În calculul unidirecţional, suprafeţele izoterme se consideră că sunt paralele cu suprafaţa elementului de construcţie. La elementele de construcţie cu straturi de grosime variabilă (de exemplu la planşeele de la terase), rezistenţele termice se pot determina pe baza grosimilor medii ale acestor straturi, aferente suprafeţelor care se calculează. La elementele de construcţie în contact cu solul se utilizează relaţiile de calcul prezentate în capitolul I.10 din Metodologie PI. Transmitanţa termică/coeficientul unidirecţional de transmisie termică prin suprafaţă se determină cu relaţia : U = 1 [W/(m 2 K)] (III.1.4) R Dacă valorile R şi U reprezintă rezultate finale ale calculelor termotehnice, ele pot fi rotunjite la 3 cifre semnificative (2 zecimale). Punţile termice la clădiri determină o creştere a fluxurilor termice şi o scădere a temperaturilor superficiale în comparaţie cu cele corespunzătoare unei structuri fără punţi termice. Aceste fluxuri termice şi temperaturi pot fi determinate cu un grad suficient de exactitate prin calcule numerice (documente recomandate: EN ISO 10211-1 pentru flux termic tridimensional, EN ISO 10211-2 pentru flux termic bidimensional). Pentru punţile termice liniare este mai operativ să se utilizeze metode simplificate pentru estimarea transmitanţelor termice liniare/coeficienţilor de transmisie termică liniară (document recomandat: SR EN ISO 14683). În cazul elementelor de constructie cu punti termice, pentru a se obţine un coeficient de cuplaj termic corect, este necesară adăugarea unor termeni de corecţie prin transmitanţele termice liniare şi punctuale, după cum urmează: L= ΣU j A j + Σψ k l k + Σχ j [W/K] (III.1.5) unde: L este coeficientul de cuplaj termic, în [W/K]; ; U j este transmitanţa termică a părţii j de anvelopă a clădirii, în [W/(m 2 K)]; A j este aria pentru care se calculează U, j în [m 2 ]; ψ k este transmitanţa termică liniară a punţii termice liniare k, în [W/(mK)]; l k este lungimea pe care se aplică ψ k, în m; χ j este transmitanţa termică punctuală a punţii termice punctuale j, în [W/K]. Valorile transmitanţelor termice liniare depind de sistemul de dimensiuni ale clădirii utilizat în calculul ariilor, efectuat pentru fluxurile unidimensionale. Rezistenţa termică corectată R şi respectiv transmitanţa termică corectată/coeficientul corectat de transmisie termică prin suprafaţă U' se calculează cu relaţia generală : ( Ψ l) χ ' 1 1 U = = + + ' R R A A [W/(m 2 K)] (III.1.6) în care : R rezistenţa termică totală, unidirecţională, aferentă ariei A; 40

l lungimea punţilor liniare de acelaşi fel, din cadrul suprafeţei A. Rezistenţa termică corectată se mai poate exprima prin relaţia : R'= rxr [m 2 K/W] (III.1.7) în care reprezintă coeficientul de reducere a rezistenţei termice totale, unidirecţionale : 1 r = [ - ] (III.1.8) R [ ( Ψ l) + χ] 1+ A In anexa III.1.2 sunt prezentate valori pentru coeficientul r. Transmitanţele termice liniare ψ şi punctuale χ aduc o corecţie a calcului unidirecţional, ţinând seama atât de prezenţa punţilor termice constructive, cât şi de comportarea reală, bidimensională, respectiv tridimensională, a fluxului termic, în zonele de neomogenitate a elementelor de construcţie. Punţile termice punctuale rezultate la intersecţia unor punţi termice liniare, de regulă, se neglijează în calcule. Transmitanţele termice liniare ψ şi punctuale χ nu diferă în funcţie de zonele climatice; ele se determină pe baza calculului numeric automat al câmpurilor de temperaturi, pe baza indicaţiilor din MC001-PI. Pentru detalii uzuale se pot folosi valorile precalculate din tabelele cuprinse în cataloage cu valori precalculate ale transmitanţelor termice liniare şi punctuale precum si în normativul C107-3/2005. III.1.4.3. Parametrii climatici (t, θ e, I j ), perioada de încălzire (SR 4839) Pentru clădiri rezidenţiale şi construcţii asimilate acestora (cămine, grădiniţe, etc) durata perioadei de încălzire se determină în conformitate cu SR4839/1997, ținându-se cont de altitudinea localității în care este amplasată clădirea studiată, de temperatura interioară, de temperatura exterioară medie anuală. Valorile de calcul ale temperaturii exterioare și intensității radiației solare se obţin prin medierea valorilor lunare pentru întreaga perioadă de încălzire. III.1.4.4. Temperaturi de calcul, (θ i, θ u ) Temperaturile interioare ale încăperilor încălzite (θ i ) Temperaturile interioare convenţionale de calcul ale încăperilor încălzite, se consideră conform reglementărilor tehnice în vigoare (document recomandate SR 1907-2/97). Dacă într-o clădire încăperile au temperaturi de calcul diferite, dar există o temperatură predominantă, în calcule se consideră această temperatură; de exemplu, la clădirile de locuit se consideră θ i = +20 o C. Dacă nu există o temperatură predominantă, temperatura interioară convenţională de calcul se poate considera temperatura medie ponderată a tuturor încăperilor încălzite: θij Aj θ i = [ o C] (III.1.9) A în care: j 41

A j aria încăperii j având temperatura interioară θ ij. Temperaturile interioare ale spaţiilor neîncălzite (θ u ) Temperaturile interioare ale spaţiilor şi încăperilor neîncălzite se determină exclusiv pe bază de bilanţ termic, în funcţie de temperaturile de calcul ale încăperilor adiacente, de ariile elementelor de construcţie care delimitează spaţiul neîncălzit, precum şi de rezistenţele termice ale acestor elemente. În calcule se va ţine seama în mod obligatoriu şi de numărul de schimburi de aer în spaţiului neîncălzit. Tot pe bază de bilanţ termic se vor determina temperaturile θ u din rosturile închise, podurile şi etajele tehnice, precum şi cele din balcoanele şi logiile închise cu tâmplărie exterioară. Pentru determinarea temperaturii convenţionale de calcul dintr-un spaţiu neîncălzit de tip cămară sau debara, se face un calcul de bilanţ termic, utilizându-se relaţia generală : u ( θ j L j ) + 0,34 V ( n j θ j ) L j + 0,34 V n θ = [ o C] (III.1.10) în care : j L j coeficienţii de cuplaj termic aferenţi tuturor elementelor de construcţie orizontale şi verticale care delimiteza spaţiul neîncălzit de mediile adiacente: aer exterior sau încăperi încălzite, în [W/K]; θ j temperaturile mediilor adiacente: aer exterior (θ e ) sau încăpere încălzită (θ i ), în [ o C]; V volumul interior al spaţiului neîncălzit [m 3 ]; n j numărul de schimburi de aer datorită permeabilităţii la aer a elementului j, în [h -1 ]. Pentru determinarea temperaturilor din spaţii neîncalzite de tip subsol ocupat sau neocupat, casa scării se folosesc urmatoarele relaţii de calcul: θ = E θ + E θ [ o C] (III.1.11) 1 1 i 2 s + E3 k o 2 = B2θ i + B3θ s + B4 k o k θ [ o C] (III.1.12) k unde coeficienţii B şi E sunt conţinuţi în Anexa A.10.2. din Metodologie PI. III.1.4.5. Calculul pierderilor de energie ale clădirii, Q L Pierderile de căldură, Q L, ale unei clădiri mono-zonă, încălzită la o temperatură interioară uniformă, pentru o perioadă de calcul dată, sunt : QL = H ( θ θ t [J] sau [kwh] (III.1.13) în care i e ) θ i este temperatura interioară de calcul, conform ecuaţiei III.1.9; θ e este temperatura exterioară medie pe perioada de calcul; 42

t este durata perioadei de calcul; H este coeficientul de pierderi termice al cladirii. Coeficientul de pierderi termice H, se calculează cu relaţia: H = H T + H V [W/K] (III.1.14) Coeficientul de pierderi termice prin transmisie H T, se determină astfel: H = L + L + H [W/K] (III.1.15) T unde: s u L L s H u este coeficientul de cuplaj termic prin anvelopa clădirii, definit prin relaţia (III.1.5), în [W/K]; este coeficientul de cuplaj termic prin sol, (document recomandat: SR EN ISO 13370) şi care se admite a fi calculat în regim staţionar (document recomandat: SR EN ISO 13789), în [W/K]; coeficientul de pierderi termice prin spaţii neîncălzite (document recomandat: SR EN ISO 13789), în [W/K]. Pierderile termice cauzate de permeabilitatea la aer a anvelopei clădirii (document recomandat SR EN ISO 13790:2004) sunt exprimate prin coeficientul de pierderi termice datorate împrospătării aerului prin ventilare, Hv, calculat cu relaţia: H V = ρ c V& [W/K] (III.1.16) în care: a a H v este coeficientul de pierderi termice datorate împrospătării aerului/prin ventilare, în W/K; ρ a c a este capacitatea termică volumică; ρ a c a = 1200 J/(m 3 K) sau ρ a c a = 0,34 Wh/(m 3 K); V & este debitul mediu volumic de aer proaspăt, în m 3 /s sau m 3 /h. sau cu relaţia: Hv = ρ c n V [W/K] (III.1.17) în care: a a a n a este numărul mediu de schimburi de aer pe oră, în h -1 ; V este volumul încălzit, în m 3. Pentru clădirile de locuit şi asimitate acestora, numărul mediu de schimburi de aer pe oră datorate permeabilitatii la aer a cladirii, poate fi evaluat în funcţie de: categoria de clădire; clasa de adăpostire a clădirii; 43

clasa de permeabilitate la aer a clădirii, utilizând datele din tabelul III.1.5. Categoria clădirii Clasa de adăpostire Tabel III.1.5 Clasa de permeabilitate la aer ridicată medie scăzută Clădiri individuale (case unifamiliale, cuplate sau însiruite ş.a.) neadăpostite 1,5 0,8 0,5 moderat adăpostite 1,1 0,6 0,5 Clădiri cu mai multe apartamente, cămine, internate, ş.a. dublă expunere simplă expunere adăpostite 0,7 0,5 0,5 neadăpostite 1,2 0,7 0,5 moderat adăpostite 0,9 0,6 0,5 adăpostite 0,6 0,5 0,5 neadăpostite 1,0 0,6 0,5 moderat adăpostite 0,7 0,5 0,5 adăpostite 0,5 0,5 0,5 Încadrarea clădirilor în clasele de adăpostire se face conform tabelului III.1.6. Clasa de adăpostire neadăpostite moderat adăpostite adăpostite Tabel III.1.6 Încadrarea clădirilor în clasa de adăpostire Tip de clădire clădiri foarte înalte, clădiri la periferia oraşelor şi în pieţe, clădiri la şes clădiri în interiorul oraşelor, cu minim 3 clădiri în apropiere, clădiri la şes protejate de arbori clădiri din centrul oraşelor, clădiri în păduri Încadrarea clădirilor în clasele de permeabilitate la aer se face conform tabelului III.1.7. Tabel III.1.7- Încadrarea clădirilor în clasele de permeabilitate la aer Clasa de permeabilitate la aer ridicată medie scăzută Tip de clădire clădiri cu tâmplărie exterioară fără măsuri de etanşare clădiri cu tâmplărie exterioară cu garnituri de etanşare clădiri cu ventilare controlată şi cu tâmplărie exterioară cu măsuri speciale de etanşare 44

Mai multe informaţii pentru un calcul detaliat al debitului de aer proaspat sunt prezentate în capitolul III.2. III.1.4.6. Calculul aporturilor de căldură, Q g Aporturile totale de căldură la interiorul unei clădiri sau încăperi, Q g, reprezintă suma dintre degajările interioare şi aportul radiaţiei solare: Qg = Qi + Qs [J] sau [kwh] (III.1.18) Degajarile de căldură interne, Q i, cuprind toata cantitatea de căldură generata în spatiul încalzit de sursele interne, altele decât instalatia de încalzire, ca de exemplu : 1. degajari metabolice care provin de la ocupanti; 2. degajari de căldură de la aparate şi instalaţia de iluminat; Pentru calculul degajărilor de căldură se utilizează fluxurile termice medii lunare sau pe sezonul de încalzire, în funcţie de perioada de calcul stabilită. În acest caz, degajarile de căldură interne se consideră 4W/m 2 se calculează cu relaţia următoare conform EN ISO 13790 anexa K.: Q = S t [J] sau [kwh] (III.1.19) i 4 INC Pentru calculul aporturilor de căldură datorate radiaţiei solare, suprafeţele care se iau în considerare pentru iarnă, sunt vitrajele, pereţii şi planşeele interioare ale serelor şi verandelor, pereţii situaţi în spatele unei placări transparente sau a izolaţiei transparente Aporturile solare depind de radiaţia solară normală corespunzătoare localităţii, de orientarea suprafeţelor receptoare, de umbrirea permanentă şi caracteristicile de transmisie şi absorbţie solară ale suprafeţelor receptoare. Pentru calculul aporturilor prin suprafeţele opace expuse radiaţiei solare, se poate consulta standardul SR EN ISO 13790 anexa F. Pentru o perioadă de calcul dată, aporturile solare prin suprafeţe vitrate se calculează cu relaţia următoare : Q = S I sj Asnj b I sj A u t snj [ ] + (1 ) [. ] [J] sau [kwh] (III.1.20) j n j j unde: - I sj este radiatia solară totală pe perioada de calcul pe o suprafata de 1 m² având orientarea j, în J/ m²; -b este coeficient de reducere ce ţine seama că spaţiul neîncălzit este la o temperatură diferită de cea exterioară, se poate consulta standardul SR EN ISO 13789. - A snj este aria receptoare echivalenta a suprafetei n având orientarea j, adica aria unui corp negru care conduce la acelaşi aport solar ca suprafata considerata. Primul termen corespunde spaţiului încalzit şi cel de-al doilea este pentru spaţiul neîncălzit. Aporturile solare din spaţiile neîncălzite sunt înmulţite cu (1 - b), unde b reprezintă factorul de diminuare. În fiecare termen, prima sumă se efectuează pentru toate orientarile j, iar a doua pentru toate suprafeţele n care captează radiaţia solară. NOTA I sj poate fi înlocuit printr-un factor de orientare care se înmulţeşte cu radiaţia solară totală pe unitatea de suprafaţă pentru o orientare (de exemplu, vertical sud). 45

Aria receptoare echivalentă A s a unui element de anvelopă vitrat (de exemplu o fereastră) este: AS = AxFS xff xg [m 2 ] (III.1.21) unde : A este aria totala a elementului vitrat n (de exemplu, aria ferestrei)(m 2 ); F S este factorul de umbrire al suprafetei n; F F este factorul de reducere pentru ramele vitrajelor, egal cu raportul dintre aria suprafetei transparente şi aria totala a elementului vitrat; g este transmitanta totala la energia solara a suprafetei n. NOTA - Pentru definirea factorului de umbrire şi a transmitantei la energia solara a vitrajului, se iau în considerare numai elementele de umbrire şi de protecţie solară permanente. În principiu, transmitanţa totală la energia solară g utilizată trebuie să fie media în timp a raportului dintre energia care traversează elementul expus şi energia incidentă pe acesta, în absenţa umbririi. Pentru ferestre sau alţi pereţi exteriori vitraţi, ISO 9050 prezintă o metodă de determinare a transmitanţei totale la energia solară pentru radiaţiile perpendiculare pe vitraj. Transmitanţa g se calculează în funcţie de g aplicând un factor de corecţie astfel: g = Fw xg (III.1.22) NOTA Documentul recomandat pentru calculul valorilor g şi a unor valori tipice pentru factorii de transmisie solară este standardul SR EN ISO 13790 anexa H.. Factorul de umbrire, F S, care poate varia între 0 şi 1, reprezintă reducerea radiaţiei solare incidente cauzată de umbriri permanente ale suprafeţei considerate datorită unuia din următorii factori: 1. alte clădiri; 2. elemente topografice (coline, arbori etc.); 3. proeminenţe; 4. alte elemente ale aceleiaşi clădiri ; 5. poziţia elementului vitrat faţă de suprafaţa exterioară a peretelui exterior. Factorul de umbrire este definit astfel : F S I s, ps = I (III.1.23) s unde : I s,ps este radiatia solara totală primită de suprafaţa receptoare cu umbriri permanente pe durata sezonului de încalzire; I s este radiatia solară totală pe care ar primi-o suprafaţa receptoare în absenţa umbririi. NOTA SR EN ISO 13790 anexa H prezintă informaţii despre factorii de umbrire. 46

III.1.4.7. Determinarea factorului de utilizare,η Pentru a calcula factorul de utilizare al aporturilor de căldură trebuie stabilit un coeficient adimensional care reprezintă raportul dintre aporturi şi pierderi, γ, astfel: γ = Q Q g L (III.1.24) Factorul de utilizare al aporturilor de căldură se calculeaza astfel: a 1 γ daca γ 1 η = (III.1.25) a+ 1 1 γ daca γ = 1 a η = (III.1.26) a + 1 unde a este un parametru numeric care depinde de constanta de timp τ, definit prin relatia: τ a = a0 + (III.1.27) τ 0 Valorile pentru a 0 şi τ 0 sunt indicate în tabelul III.1.8. Tabelul III.1.8. Valori ale parametrului numeric a 0 şi ale constantei de timp de referinta τ 0 Tipul cladirii a 0 τ 0 [h] Cladiri încalzite continuu (mai mult de 12 h pe zi), precum cladirile de locuit, hoteluri, spitale, camine şi penitenciare: I Metoda de calcul lunar 1 15 Metoda de calcul sezonier 0,8 30 Constanta de timp, τ, caracterizează inerţia termică interioară a spaţiului încălzit. Aceasta se determină cu relaţia următoare: C τ = (III.1.28) H C este capacitatea termica interioară a cladirii; H este coeficientul de pierderi termice al cladirii. Nota: Daca exista valori conventionale ale constantei de timp pentru clădiri tipice acestea pot fi luate în calcul direct. 47

Figura III.1.5 prezintă factorii de utilizare pentru perioadele de calcul lunar şi pentru diverse constante de timp, pentru clădiri din categoria I (încălzite continuu) şi II (încălzite discontinuu). Figura III.1.5. Factor de utilizare pentru constantele de timp de 8h, o zi, doua zile, o saptamana şi infinit, valabil pentru o perioada de calcul lunar, pentru cladiri incalzite continuu(cladiri din categoria I, sus) şi pentru cladiri incalzite numai pe timpul zilei(cladiri din categoria II, jos) Capacitatea termică interioară a clădirii, C, se calculează prin însumarea capacitaţilor termice ale tuturor elementelor de construcţie în contact termic direct cu aerul interior al zonei considerate: C = Σχ j A j = Σ j Σ i ρ ij c ij d ij A j (III.1.29) unde: χ j - capacitatea termica interioară raportata la arie a elementului de constructie j; A j - aria elementului j; ρ ij - densitatea materialului stratului i din elementul j 48

c ij - căldura specifică masica a materialului stratului i, din elementul j d ij - grosimea stratului i din elementul j Suma se efectueaza pentru toate straturile fiecărui element de construcţie, pornind de la suprafata interioară pâna fie la primul strat termoizolant, grosimea maximă fiind indicată în tabelul III.1.9, fie în mijlocul elementului de constructie, la distanţa cea mai mică. Tabelul III.1.9. Grosimea maxima considerata la calculul capacitatii termice Aplicare Grosime maxima cm Determinarea factorului de utilizare 10 Capacitatea termica internă a unei clădiri poate fi calculată de asemenea ca suma a capacităţilor interne ale tuturor elementelor de constructie, furnizata la nivel national, pe baza tipului constructiei. Aceasta valoare poate fi aproximată şi se acceptă o incertitudine relativă de zece ori mai mare decât cea corespunzatoare pierderilor termice. NOTA 1 Factorul de utilizare se definește independent de caracteristicile instalaţiei de încalzire, presupunând reglarea perfecta a temperaturii şi flexibilitate infinită. NOTA 2 O instalatie de încălzire cu un raspuns lent şi un sistem de reglare imperfect pot afecta în mod semnificativ utilizarea aporturilor. III.1.4.8.Necesar de energie pentru încălzire, Qh Pierderile termice, Q L, şi aporturile de căldură, Q g, se calculează pentru fiecare perioadă de calcul. Necesarul de energie pentru încălzirea spaţiilor se obţine pentru fiecare perioadă de calcul cu relaţia: Q h =Q L - ηq g [J] sau [kwh] (III.1.30) Factorul de utilizare, η, este un factor de diminuare al aporturilor de căldură, prevăzut pentru a compensa pierderile termice suplimentare care apar atunci când aporturile de căldură depăşesc pierderile termice calculate. III.1.4.9.Pierderi de energie prin sistemul de transmisie, Qem Pierderile sistemului de transmisie a căldurii se calculează astfel: Q em = Q em,str + Q em,emb + Q em,c [J] sau [kwh] (III.1.31) în care: Q em,str = pierderi de căldură cauzate de distribuţia neuniformă a temperaturii, în J sau kwh; Q em,emb = pierderi de căldură cauzate de poziţia corpurilor de încălzire, în J kwh; Q em,c = pierderi de căldură cauzate de dispozitivele de reglare a temperaturii interioare, în J kwh. Pentru a calcula pierderile de căldură datorate distribuţiei neuniforme a temperaturii interioare se folosesc valori experimentale stabilite pentru eficienţa sistemelor de transmisie a căldurii. 49

Dacă se cunoaşte eficienţa sistemului de transmisie a căldurii η em atunci pierderile de căldură datorate stratificării termice, Q em,str, se pot calcula astfel: 1 ηem Qem, str = Qh [J] (III.1.32) η em Anexa III.1.3 conţine exemple de valori pentru eficienţa sistemelor de transmisie a căldurii datorate distribuţiei neuniforme a temperaturii interioare. Pierderile de căldură ale sistemelor de încălzire prin radiaţie cauzate de disiparea căldurii către exterior Q em,emb apar la sistemele de încălzire prin radiaţie de pardoseală, plafon sau pereţi şi se calculează doar atunci când elementul de construcţie încălzitor conţine o suprafaţă orientată către exteriorul spaţiului încălzit, către sol, către alte clădiri sau către alte spaţii neîncălzite. Dacă caracteristicile suprafeţelor emisive (exemplu: grosimea sau tipul izolaţiei termice) sunt diferite în cadrul aceleiaşi clădiri, atunci este necesară separarea calculelor pentru fiecare zonă omogenă din punct de vedere al sistemului de încălzire prin radiaţie. Relaţiile de calcul pentru aceste pierderi se regăsesc în Metodologie PII. Pierderile de căldură ale sistemelor de încălzire cauzate de reglarea temperaturii interioare, Q em,c se referă doar la sistemul de reglare al consumatorului (sistemul de emisie), neluând în calcul influenţele pe care reglarea centrală sau locală le poate avea asupra eficienţei sursei de căldură sau asupra pierderilor de căldură din reţeaua de distribuţie. Dacă se cunoaşte eficienţa sistemului de reglare, pierderile de căldură pe care le implică utilizarea unui sistem real de reglare sunt date de: 1 ηc Q = Q [J] sau [kwh] (III.1.33) η em,c c h în care: η c = eficienţa sistemului de reglare (Anexa III.1.3 conţine exemple de valori ale mărimii η c ) III.1.4.10.Pierderi de energie prin sistemul de distribuţie, Qd Energia termica pierdută pe reţeaua de distribuţie în pasul de timp(perioada) t este: ' Q = U θ θ ) L t [J] sau [kwh] (III.1.34) d i i ( m a, i i H cu U valoarea coeficientului de transfer de căldură în W/mK θ m θ a temperatura medie a agentului termic în 0 C temperatura aerului exterior(ambianţă) în 0 C L lungimea conductei i indicele corespunzator conductelor cu aceleaşi conditii la limita t H numarul de ore în pasul de timp (h/pasul de timp) Valoarea coeficientului U de transfer de căldură pentru conductele izolate, care ia în considerare atat transferul de căldură prin radiatie cat şi prin convectie este dat de relatia: π U ' = (III.1.35) 1 da 1 ( ln + ) 2 λ d α d D i a a in care: d i, d a diametrele conductei fara izolatie, respectiv diametrul exterior al conductei (m) α a - coeficientul global de transfer termic la exteriorul conductei (W/m²K) (α a =1/0,33) λ D coeficientul de conductie a izolatiei (W/mK) Pentru conductele pozate subteran coeficientul de transfer U se calculeaza cu relatia: 50

U em ' = π 1 1 D 1 4 z ( ln + ln ) 2 λ d λ D D E (III.1.36) unde z adancimea de pozare λ E coeficientul de conductie al solului (W/mK) Pierderile de căldură ale unui sistem de conducte trebuie să ia în considerare nu numai pierderile aferente conductelor dar şi pe cele ale elementelor conexe (robinete, armaturi, suporturi neizolate, etc.). Pentru a lua în considerare pierderile în elementele conexe se consideră o lungime echivalentă. Pentru pierderile prin corpul robinetelor inclusiv flansele de imbinare, lungimea echivalentă considerată depinde de gradul de izolare asa cum arata tabelul III.1.10: Robinete incluzand şi flanşele de prindere Tabel III.1.10 Lungimea echivalentă pentru armături Lungimea echivalenta [m] Lungimea echivalenta D<=100mm [m] D>=100mm neizolate 4,0 6,0 izolate 1,5 2,5 Aceasta valoare se va insuma cu lungimea conductelor. In mod similar luând în considerare lungimea conductelor din spatiile neîncălzite se pot calcula pierderile de căldură nerecuperabile prin conductele verticale (coloane) dacă acestea sunt pozate în spaţii neîncălzite. In cazul în care coloanele se află în spaţii încălzite, aceste pierderi se consideră recuperabile intrând în calcul la ajustarea necesarului de căldură. III.1.4.11.Consum auxiliar de energie W de Consumul de energie electrică, Wde, pentru pompele din sistemele de încălzire se stabileşte simplificat pe baza unei metode tabelare în funcţie de aria pardoselilor incalzite din zona de calcul, tipul sursei şi modul de reglare al pompei. In anexa III.1.4. se găsesc valori orientative privind consumul auxiliar anual de energie electrică pentru sisteme de încălzire cu circulaţie prin pompare. Consumurile sunt estimate în funcţie de aria suprafeţei încălzite, de tipul cazanului, de tipul de funcţionare a pompei şi de alcătuirea sistemului de încălzire. In timpul functionarii pompelor de circulatie o parte din energia electrica este transformata în energie termica şi transferata apei. O alta parte din energia termica este transferată (transmisa) mediului ambiant. Ambele fracţiuni energetice sunt recuperabile. Energia recuperata din apa este: Q d, r, w = 0, 25 Wd, e [kwh/a] (III.1.37) III.1.4.12.Consum total de energie pentru incalzire Qfh Consumul total de energie pentru incalzire se obtine din insumarea termenilor prezentati in paragrafele anterioare, respectiv: 51

Q = Q + Q + Q W - Q [J] sau [kwh] (III.1.38) f, h h em d + de drw III.1.5. Schema de calcul pentru clădiri rezidenţiale alimentate de la surse proprii Regimul de ocupare pentru astfel de clădiri este considerat continuu, cu furnizare intermitenta, iar modelul de calcul este simplificat şi permanent. Metoda de calcul se aplică pe perioada de încălzire. III.1.5.1. Caracteristici geometrice A se vedea subcapitolul III.1.4. 1. III.1.5.2. Caracteristici termotehnice A se vedea subcapitolul III.1.4. 2. III.1.5.3. Determinarea parametrilor climatici (t, θ e, I j ), (SR 4839), In cadrul studiilor efectuate pentru clădiri individuale echipate cu surse proprii de încălzire (centrale termice) se procedează la o determinare preliminară a unei perioade de încălzire utilizând SR4839 în scopul determinării parametrilor climatici precum temperatura exterioară și intensitatea radiației solare. Calculul se realizează așa cum este menționat în subcapitolul III.1.4.3. III.1.5.4. Temperaturi de calcul, (θ i, θ u ) A se vedea subcapitolul III.1.4. 4. III.1.5.5. Calculul coeficientului de pierderi al clădirii, H A se vedea subcapitolul III.1.4. 5. III.1.5.6. Calculul aporturilor de căldură, Q g /t A se vedea subcapitolul III.1.4. 6. III.1.5.7. Determinarea factorului de utilizare,η A se vedea paragraful III.1.4.7. III.1.5.8. Perioada de încălzire, parametrii climatici, (t, θ e, I j ) Metoda de calcul se aplica exclusiv clădirilor din categoria I (încălzite continuu). 52

Prima şi ultima zi a sezonului de încălzire, adică durata şi condiţiile climatice medii ale acestuia pot fi stabilite la nivel naţional pentru o zona geografica data şi pentru clădiri tip. Sezonul de încălzire cuprinde toate zilele pentru care aporturile de căldura, calculate cu un factor de utilizare convenţional, η 1, nu compensează pierderile termice, adică atunci când: η Qgd θech θ 1 id [ C] (III.1.39) H * t d unde : θ ech este temperatura exterioară medie zilnica; θ id este temperatura interioară medie zilnica; η 1 este factorul de utilizare convenţional, calculat cu γ = 1; Q gd reprezintă aporturile solare şi interne medii zilnice; H este coeficientul de pierderi termice al clădirii; t d este durata unei zile, adică 24 h sau 86.400 s. Temperatura θ ed se numeşte temperatură de echilibru şi reprezintă temperatura exterioară pentru care aporturile utilizate egalează pierderile de căldura ale clădirii. Pentru a obţine zilele limită pentru care este îndeplinită condiţia (1.23) este utilizată o interpolare liniară. Pentru calculul simplificat, perioada de încălzire poate fi stabilită grafic prin intersecţia valorii temperaturii de echilibru calculată cu factorul de utilizare al clădirii, η, pentru perioada de încălzire cu curba de variaţie a temperaturilor exterioare medii lunare corespunzătoare localităţii, aşa cum arată figura III.1.6. 1. temperatura interioară 2. începutul perioadei de încălzire 3. număr zile de încălzire 4. curba de variaţie a temperaturilor medii lunare 5. temperatura de echilibru 6. sfârşitul perioadei de încălzire Figura III.1.6. Stabilirea perioadei de încălzire III.1.5.9. Calculul pierderilor de energie termica ale clădirii, Q L Pierderile de căldură, Q L, ale unei clădiri mono-zonă, încălzită la o temperatură interioară uniformă, pentru o perioadă de calcul dată, sunt : QL = H ( θ θ ) xt [J] sau [kwh] (III.1.40) i e III.1.5.10. Calculul aporturilor de caldura, Q g Dacă aporturile de căldură sunt exprimate ca fluxuri de căldură, Q g, se determina astfel : Qg = Φt [J] sau [kwh] (III.1.41) 53