1. CONCEPTUL DE MANAGEMENT

Transcript

1 1. CONCEPTUL DE MANAGEMENT Conceptul de management Managementul ştiinţific şi cel intuitiv Ce este managementul? Iată o întrebare pe cât de simplă, pe atât de complicată, al cărei răspuns pare a fi pe buzele tuturor, dar care pune în încurcătură chiar şi pe cei specializaţi. Trebuie să fie managerul într-o fabrică de pâine cel mai bun brutar? Într-una de confecţii cel mai bun croitor? Într-un spital cel mai bun medic? Într-o universitate cel mai bun profesor? 1.1. Managementul ştiinţific şi cel intuitiv În sens larg, prin management înţelegem îndeobşte, ştiinţa de a conduce o afacere, o firmă, un sistem. Dar, oare, în realitate managementul este numai ştiinţa de a conduce? În opinia mea, a considera managementul o sursă de principii, trăiri, proceduri şi reguli bazate exclusiv, cum se întâmplă din ce în ce mai mult în anii din urmă, pe metode statistico-matematice împrumutate din ştiinţele fizice exacte, cred că este o eroare, întrucât afacerea, firma, societatea funcţionează în condiţiile pieţei, supusă influenţei unei multitudini de factori, unii cuantificabili, alţii cei mai mulţi necuantificabili. Incapacitatea economiştilor de a îndruma cu mai bune rezultate economia,,este strâns legată de înclinaţia lor de a imita, cât mai fidel, procedeele utilizate cu atâta succes de ştiinţele fizice, ceea ce, în domeniul nostru, nu poate duce decât la concluzii eronate.,,spre deosebire de situaţia existentă în ştiinţele fizice, în economia politică şi în alte ştiinţe care tratează fenomene deosebit de complexe, aspectele proceselor de explicat, despre care putem obţine date cantitative, sunt limitate şi, printre acestea s-ar putea să nu figureze aspecte importante. 1) De dragul caracterului înalt,,ştiinţific al unei trăiri sau alteia se ajunge, în mod absurd, la fundamentarea ei exclusiv prin procedee şi titluri econometrice, prin factori care pot fi măsuraţi, ignorând factorii pe care nu-i putem exprima cantitativ, dar care pot fi importanţi pentru evoluţia afacerii, firmei, sistemului. Aşa se explică faptul că, în viaţa reală întâlnim atâţia manageri cu studii la cele mai înalte universităţi, dar cu mai puţin ori deloc succes în conducerea unor afaceri, alături de alţii, care bazându-se şi pe fler, pe intuiţie, reuşesc să aibă succes. 1 ) Von Hayek Fr. August, Economia, vol. IX, reprodus în Laureaţii Nobel în economie, vol. I, Editura Expert, Bucureşti, iunie 2001, p

2 Contribuţii la practica şi ştiinţa managementului (mai vechi) În cursa omenirii spre sofisticare am neglijat ceea ce este caracteristic omului, intuiţia, ca cel mai natural mod de a cunoaşte, că primul mod de a cunoaşte, cu mult înaintea raţionalismului, care nu a apărut decât târziu în istoria gândirii.,,să lăsăm din nou ca intuiţia noastră să vorbească şi să ne regăsim unitatea primară pentru a redescoperi capacitatea de a crea lumea pe măsura omului şi de a ne lărgi astfel câmpul lucrurilor posibile. 2) Întoarcerea la intuiţie, la simplitate, în procesul de conducere a oricărei activităţi este inevitabilă, contrarul ultrasofisticării nu poate fi altul decât simplitatea. Iată de ce, fără a nega importanţa teoriilor econo-metrice, statistico-matematice în procesul de management, militez pentru împletirea acestora cu metode intuitive, care au în vedere rolul factorilor necomensurabili, dar pe care îi simţim, îi percepem şi care pot avea mare importanţă în luarea deciziilor de management. Nu sunt pentru un management exclusiv ştiinţific, dar nici pentru unul intuitiv, ci pentru împletirea lor, care, fără a se exclude, sunt complementare. Ca urmare, cred că Managementul este ştiinţa şi arta de a conduce pe care într-un spital, de exemplu, nu o poate avea neaparat cel mai bun chirurg care, desigur ştie cel mai bine cum să efectueze o intervenţie chirurgicală, dar e greu de presupus că eminentul chirurg ştie să optimizeze procesele de aprovizionare ale instituţiei cu cele mai bune şi performanţe materiale la cele mai bune preţuri, să aleagă cei mai buni salariaţi, să motiveze personalul pentru a reda sănătatea celor în suferinţă în condiţiile încadrării în resursele alocate. Ca un omagiu pentru contribuţia lor fundamentală la crearea şi dezvoltarea practicii şi ştiinţei managementului vom trece în revistă câţiva oameni care, prin intermediul curajului, iniţiativei şi amploarea afacerilor pe care le-au condus, au reuşit să schimbe viaţa omenirii. 3) Henry Ford ( ). Acesta a fost desemnat unanim cel mai influent om de afaceri al tuturor timpurilor. După cum bine se ştie, Ford a fost cel care a revoluţionat industria automobilelor, inventând celebrul model T, o maşină lejeră, practică, accesibilă americanului de rând. De asemenea, cu ajutorul liniei moderne de asamblare, inventată tot de el, producţia a cunoscut o dezvoltare neaşteptată, profiturile crescând odată cu explozia vânză-rilor, stimulată de reducerea preţurilor. El este şi autorul revoluţiei în domeniul salarizării, fiind primul patron care a mărit câştigurile muncitorilor pentru a-i urca la un alt nivel de existenţă şi de educaţie. 2) Le Saget Meryem, Managementul intuitiv o nouă forţă, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p ) După Forbes, prestigioasa revistă americană, celebră prin clasamentele pe care le publică periodic. 12

3 John D. Rockefeller ( ). Rockefeller este cel care a făcut ordine în haosul industriei petroliere, reuşind să pună bazele unei adevărate maşinării internaţionale. El a fondat conceptul de trust internaţional, înfiinţând concernul Standard Oil, care a dus la reducerea drastică a costurilor de producţie. Rafinăriile au fost mutate în locaţii mai mari şi mai eficiente. Prin dezvoltarea sa spectaculoasă, Standard Oil a devenit ţinta nr. 1 a politicii anti-monopol şi, printr-o hotărâre istorică a Curţii Supreme din 1911, a fost spartă în 34 de mici companii. Thomas J. Watson Jr. ( ). Poate unul dintre cei mai luminaţi oameni de afaceri ai secolului trecut, Watson Jr. a moştenit de la tatăl său o prosperă companie, International Business Machine (IBM), dar a riscat toţi banii de care dispunea pentru a investi într-un concept pe atunci revoluţionar: computerele. El a cheltuit 5 miliarde de dolari, pentru a produce, la începutul anilor 60, aşa-numitele computere ştiinţifice, capabile să realizeze calcule matematice superioare. În 1969, IBM începuse deja să vândă servicii hardware şi software, în funcţie de comenzile clienţilor, dând astfel naştere colosului ce urma să devină industria de servicii software. Chiar dacă IBM-ul a ratat revoluţia PC-urilor, de la începutul anilor 80, specialiştii consideră că Watson Jr. este cel căruia se datorează conceptul modern de computer. Walt Disney ( ). Disney a fost un pionier al industriei de entertainment pentru copii. El şi-a asumat riscuri foarte costisitoare, dar încununate de succes, fiind primul care a folosit sunetul şi culoarea în filmele de animaţie şi care a creat personaje memorabile de desene animate (Mickey Mouse, Donald Duck sau Bambi). De asemenea, în 1955, el a lansat Disney-landul, primul parc de distracţii din lume, urmat de Walt Disney World, în 1971, care au adus profituri uriaşe deja prosperei companii. Ray Kroc ( ). Nu se ştie exact dacă americanii ar trebui astăzi să-l divinizeze sau să-l deteste pe Kroc, nimeni altul decât inventatorul McDonald s-ului. După cum arată studiile, un sfert din americani mănâncă astăzi fast-food, acest gen de alimentaţie făcându-se vinovat (cel puţin parţial) pentru distrugerea multor siluete. Oricum, fără îndoială Ray Kroc a stârnit o revoluţie în industria alimentară, cu conceptul său unic (pe atunci) de lanţ de magazine fast-food. Unii istorici îl compară cu Ford, spunând că el a reuşit să aducă secretul marelui industriaş în bucătărie: gustări simple, la fel în orice restaurant, un soi de produse alimentare în serie, necostisitoare şi rapide. Alfred Nobel ( ). Nu numai că Nobel a inventat dinamita, dar el şi-a fructificat ulterior invenţia, deschizând 16 fabrici de explozibili, în 14 ţări diferite. Când între acestea a 13

4 Contribuţii la practica şi ştiinţa managementului (mai noi) intervenit competiţia, el s-a unificat şi au luat astfel naştere două companii tip holding primele de acest fel din lume. Dinamita, cea mai faimoasă invenţie a lui Nobel, a schimbat definitiv lumea, din păcate nu doar în bine. Dar, fără îndoială, cea mai remarcabilă contribuţie a lui Nobel este înfiinţarea premiului cu acelaşi nume, care stimulează cercetarea şi se acordă, în fiecare an, celei mai notabile personalităţi din domeniul păcii, fizicii, literaturii, chimiei, economiei şi medicinei. Dintre personalităţile contemporane care au revolu-ţionat conceptul de management ne vom opri la Peter F. Drucker şi Tom Peters, consideraţi adevăraţi guru ai ştiinţei managementului. Supranumit Mr. Management, Peter F. Drucker s-a născut la Viena în anul 1909, luându-şi doctoratul în drept public şi internaţional la Frankfurt în Germania, lucrând ca jurnalist şi ca lucrator de bancă la Londra. Din a lucrat ca profesor de ştiinţe sociale şi management la Universitatea din Claremont SUA, unde se stabilise din Peter F. Drucker a inspirat şi influenţat concepţiile managerilor şi mediului de afaceri, identificând şi examinând cele mai actuale probleme cu care se confruntă managerii, începând de la strategia de corporaţie, stilul managerial, până la schimbările sociale. Iată câteva din concepţiile-axiomă, rămase de la celebrul P. Drucker: Managementul înseamnă sarcini, management înseamnă, în primul rând, oameni. Orice succes legat de management este de fapt succesul unui manager, aşa cum orice eşec legat de management este eşecul unui manager. Treaba managerului nu e să îi placă pe oameni. Nu e să îi schimbe pe oameni. Este să le pună în valoare calităţile. Oamenii trebuie trataţi ca resurse... trebuie să întrebi nu cât costă, ci care e randamentul lor, cât de multe pot face ei. Oriunde vezi o afacere de succes, cineva odată a luat o decizie curajoasă. Creşterea care adaugă volum fără a mări productivitatea este grăsime. Creşterea care scade productivitatea este cancer. Profitabilitatea este criteriul suveran al companiei. Managementul prin obiective funcţionează doar dacă oamenii ştiu obiectivele. În 90% din cazuri, nu le ştiu. Timpul este cea mai rară resursă şi dacă nu este gestionat, nimic altceva nu poate fi gestionat. Niciun manager nu a suferit vreodată pentru ca subordonaţii săi sunt puternici şi eficienţi. 14

5 Tom Peters este un alt personaj care a adus multă noutate mai ales în domeniul corporaţiilor, fiind denumit chiar părintele corporaţiilor post-moderne. Potrivit lui T. Peters, într-o lume în care competiţia este cuvântul de ordine, diferenţierea între companii sau între produse este elementul esenţial pentru a supravieţui pe piaţă. Modalitatea de a ieşi în evidenţă, valabilă atât pentru companiile mari, cât şi pentru cele mici, este aceea de a oferi servicii profesionale. Pentru un manager, două cuvinte trebuie să fie cele mai importante: NU ŞTIU. Orice lider învechit greşeşte atunci când se bazează pe ideea că managerul ştie tot şi dă cele mai bune ordine. Secretul este de a transforma expresia NU ŞTIU întrun semn al puterii, mai degrabă decât al slăbiciunii. Cei mai buni angajaţi sunt cei care nu încetează să adreseze întrebări, manifestându-şi astfel curiozitatea. Tom Peters a contribuit mai mult decât oricine altcineva la reorientarea înţelegerii managementului dinspre sectorul limitat căruia i se adresa, reprezentat de cei din conducerea companiilor, spre o audienţă globală Niveluri, arii de cuprindere şi funcţiile managementului Niveluri şi arii de cuprindere Înţelegând managementul ca acel proces prin care se coordonează, se conduc, se planifică şi se controlează activităţile desfăşurate într-o organizaţie, astfel încât să se asigure atingerea scopurilor acesteia cu maxim de eficienţă 4), putem accepta caracterul universal al mana-gementului, în sensul că acesta poate fi aplicat la orice entitate, fie economică (companie, firmă de stat ori privată), publică, socială, militară etc. Din punct de vedere al nivelurilor de management, managementul firmei este cel mai important şi dezvoltat nivel al managementului, fiind considerat nivelul de bază fundamental al managementului. De altfel, în prezenta lucrare vom aborda diferitele aspecte ale managementului la nivelul unei entităţi (firme) cu accent pe entităţile financiar-bancare. Considerând managementul firmei ca fiind nivelul de bază al managementului există: a. Niveluri de management care exced pe cel al firmei: managementul grupurilor de firme, care, la rândul lor pot fi grupuri: eterogene de acelaşi fel (din industria confecţiilor, de exemplu, din industria metalurgică, din sfera bancară etc.); 4) Ceauşu I., Dicţionar Enciclopedic Managerial, Editura Academică de Management, Bucureşti,

6 Figura 1. Nivelurile managementului heterogene fără legături economice între ele (firme din turism şi media deţinute de acelaşi acţionar); integrate cu legături economice între ele (exploataţii agricole şi fabrici de prelucrare a produselor agricole, grupuri bancare de tip bank-insurance etc.; managementul unor sectoare, subramuri eco-nomice (industria de petrol şi gaze, industria mineritului, managementul resurselor minerale etc.); managementul unor ramuri economice (indus-triei, transportului, agriculturii etc.) managementul economiei naţionale. Menţionăm că managementul la niveluri superioare (ramuri, subramuri economice, managementul economiei) se realizează de structurile guvernamentale: ministere, depart-amente, agenţii guvernamentale, respectiv de către Guvern, în ansamblul său dacă ne referim la economia naţională, iar în cazul ţărilor membre ale Uniunii Europene, de către structurile guvernamentale naţionale împreună cu structurile de conducere unionale (Comisia Europeană, Parlamentul European etc.). b. Managementul unor procese, activităţi din cadrul firmei sunt: managementul activităţii de aprovizionare; managementul producţiei; managementul costurilor; managementul desfacerilor (clienţilor); managementul financiar; managementul resurselor umane etc. Desigur că managementul diferitelor activităţi din cadrul firmei au un grad relativ de independenţă, dar ele se întrepătrund în cadrul procesului general de management al firmei. Esenţa managementului o reprezintă funcţiile şi atributele sale. Cunoaşterea şi înţelegerea funcţiilor managemen-tului, în mod aprofundat, constituie un factor important pentru utilizarea eficientă în practică a sistemelor, metodelor, tehnicilor, procedurilor şi modalităţilor de exercitare a acestei meserii. Dacă pentru activităţile concrete, cum ar fi: decalarea, aterizarea unei aeronave, efectuarea operaţiunii de plată a unor facturi, elaborarea unui anumit tip de oţel etc., există proceduri precise de urmat, pentru obţinerea succesului unei companii, concretizat în realizarea unui anumit volum de vânzări şi a unui anumit profit, nu există niciun fel de procedură reţetă prestabilită. Aceasta e meseria managerului care, bizuindu-se pe informaţii şi pe oameni, pe metode şi tehnici ştiinţifice, combinată însă şi cu o anumită intuiţie, abilitate, fler, poate realiza obiectivele cerute de acţionari. 16

7 Funcţiile managementului PREVIZIUNE ORGANIZARE COORDONARE ANTRENARE CONTROL/ EVALUARE Figura 2. Funcţiile managementului În privinţa funcţiilor managementului, specialiştii începând cu Henry Fayol şi Charles Pringle converg spre cinci funcţii de bază: previziune; organizare; coordonare; antrenare; control/evaluare. Funcţia de previziune reprezintă multitudinea proceselor de muncă prin care se stabilesc obiectivele principale ale firmei, precum şi resursele şi principalele mijloace necesare realizării lor. Funcţia de organizare cuprinde ansamblul activităţilor prin intermediul cărora se stabilesc şi delimitează procesele de muncă fizică şi intelectuală, precum şi repartizarea acestora pe posturi, formaţii de lucru, compartimente, secţii şi atribuirea lor personalului corespunzător anumitor criterii tehnice, economice etc., în vederea realizării în cât mai bune condiţii a obiectivelor previzionate. Funcţia de coordonare constă în ansamblul proceselor de muncă prin care se armonizează deciziile şi acţiunile personalului firmei şi ale sistemelor sale, pe baza previziunilor şi în cadrul organizatoric stabilite anterior. Pentru asigurarea unei coordonări eficace, un rol major revine comunicării la toate nivelurile managemen-tului firmei. Funcţia de antrenare cuprinde activităţile propriu-zise de muncă prin care personalul firmei contribuie la realizarea efectivă a obiectivelor previzionate, în cadrul structurii organizatorice şi atribuţiilor stabilite printr-o comunicare şi coordonare adecvată la toate nivelurile managementului firmei. Gradul, modul, dorinţa, intensitatea muncii fiecărui salariat al companiei pentru realizarea obiectivelor stabilite depinde fireşte de motivarea acestora prin salarii adecvate, necesitatea şi siguranţa postului, accesul la pregătirea continuă, recunoaşterea şi statutul social la care poate accede. Funcţia de control/evaluare cuprinde ansamblul proceselor şi metodelor prin care performanţele firmei sunt măsurate şi comparate cu obiectivele prestabilite iniţial, deter-minarea cauzelor care au generat abateri în vederea eliminării deficienţelor, prin efectuarea corecţiilor care se impun şi capitalizării aspectelor pozitive. De menţionat că, între funcţiile managementului există o interdependenţă puternică în cadrul procesului general de management al firmei. Tratarea sistemică a funcţiilor managementului, implică, pe lângă luarea în consideraţie a evoluţiilor lor separate, în calitate de entităţi, şi analiza relaţiilor dintre ele... O atare necesitate decurge, în primul, rând din caracterul lor complementar, din multiplele conexiuni dintre ele. 5) 5) Nicolescu Ovidiu, Ion Verbancu, Management, Editura Economică, ediţia a III-a revizuită, Bucureşti, 1999, p

8 Interdependenţele şi complementaritatea funcţiilor managementului pot fi exprimate grafic astfel: Figura 3. Interdependenţele dintre funcţiile managementului 1.3. Managementul financiar componentă a sistemului managerial al organizaţiei Am arătat mai devreme că managementul firmei reprezintă nivelul de bază, fundamental al managementului. Dar ce se înţelege prin firmă (companie) al cărei management reprezintă obiectul principal de studiu al lucrării de faţă? Despre firmă au existat mai multe concepţii (teorii): Teoria economiei costurilor tranzacţionate 6), care are în centru analiza firmei din punct de vedere al costurilor, diminuarea continuă a acestora, îmbunătăţirea calităţii în raport cu preţurile cele mai profitabile pentru produsele firmei. Teoria agenţilor abordează firma ca o uniune de persoane care au un scop comun de natură economică, accentul fiind pus pe latura juridică, ca un portofoliu de contracte dintre partenerii luaţi în considerare. Teoria firmei bazată pe resurse productive, tangibile şi intangibile, priveşte firma, succesul ei ca pe abilitatea de a pune în valoare aceste resurse, mai bine decât concurenţii. Teoria firmei bazată pe cunoştinţe este de concepţie mai nouă şi, dezvoltând teoriile existente despre firmă, în special teoria bazată pe resurse, consideră cunoş-tinţele, factorul principal în dezvoltarea şi succesul firmei. 18 6) Elaborată în 1937 de Ronald Coase.

9 Managementul financiar,,această teorie, aflată în plin proces de cristalizare, porneşte de la următoarele premise: cunoştinţele se dobândesc de componenţii firmei, care, în cazul cunoştinţelor implicite, se depozitează; componenţii organizaţiei, din cauza posibilităţilor cognitive limitate şi a restricţiilor temporare, este necesar să se specializeze în dobândirea şi utilizarea anumitor cunoştinţe; producţia se obţine, de regulă, prin utilizarea a numeroase tipuri diferite de cunoştinţe; resursa cunoştinţei tinde să aibă rolul primordial în cadrul organizaţiei. 7) Sistemul de management al firmei este format din îmbinarea interactivă a managementului diferitelor procese/ activităţi din cadrul acesteia (aprovizionare, producţie, costuri, clienţi, resurse umane, financiare, concurenţa, imagine etc.). Desigur, oricare din sistemele de management a firmei are importanţa sa, dar, în prezenta lucrare, ne vom ocupa de managementul financiar al firmei, care reprezintă ansamblul proceselor şi activităţilor menite să asigure resursele financiare necesare realizării obiectivelor firmei (investiţii productive, neproductive, plata aprovizionărilor cu materii prime şi materiale, energie, manoperă, impozitele şi taxele, reconstituirea şi multiplicarea resurselor prin vânzarea producţiei şi obţinerea unui profit pentru acţionari. Ca urmare, managementul financiar al firmei cuprinde câteva componente principale: asigurarea resurselor financiare; utilizarea resurselor financiare; reconstituirea resurselor financiare; multiplicarea acestora prin obţinerea de profit. Toate componentele managementului financiar trebuie desfăşurate în condiţii de eficienţă maximă sub un strict control şi cu repetarea deplină a reglementărilor legale în domeniu. Cele patru componente ale managementului financiar au la rândul lor subcomponente care se interacţionează reciproc, astfel: În condiţiile globalizării informaţiei prin accesul facil şi neîngrădit la Internet şi la celelalte surse de informare, cunoştinţele tehnice, reţetele de fabricaţie a diferitelor produse, sursele de aprovizionare etc., nu mai constituie o problemă pentru nicio firmă, în schimb managementul financiar şi cel al asigurării desfacerii producţiei reprezintă în opinia noastră, cea mai importantă componentă a manage-mentului firmei. Managementul financiar reprezintă, într-o firmă, ceea ce sistemul bancar reprezintă într-o economie. 7) Niculescu Ovidiu, Luminiţa Niculescu, Economia, firma şi managementul bazate pe cunoştinţe, Editura Economică, Bucureşti, 2006, p

10 20

11 Banca firma de un fel special Supravegherea bancară Managementul activelor şi pasivelor 1.4. Necesitatea şi funcţiile managementului bancar Prin natura lor, băncile comerciale, 8) sunt societăţi comerciale de un fel anume, speciale, a căror activitate reprezintă intermedierea bancară sau comerţul cu bani, cum se mai spune, care constă, în principal, în atragerea de depozite şi acordarea de credite, acceptarea de depuneri de la alte bănci sau firme, operaţiuni valutare pentru persoane fizice sau juridice, finanţarea comerţului exterior etc. Prin natura lor specială, băncile lucrează cu foarte multe persoane fizice şi juridice care constituie clientela băncii, din ţara de reşedinţa (clienţi interni) sau de oriunde (clienţi internaţionali), iar performanţele, stabilitatea şi încrederea băncii afectează profund interesele sutelor de mii şi milioanelor de clienţi ai săi. Un faliment bancar pune pe drumuri milioane de deponenţi care îşi văd năruite eforturile de economisire făcute o viaţă pentru achiziţionarea unei locuinţe, a unui automobil, ori pentru,,zile negre. De aceea este necesar ca managementul unei bănci să fie asigurat de persoane cu cea mai înaltă calificare profesională, morală şi onestă, mai mult decât la oricare altă firmă, întrucât de performanţele sale nu depinde numai soarta angajaţilor băncii, care, în caz de faliment, îşi pot pierde locurile de muncă, cât şi soarta milioanelor de clienţi care îşi pierd economiile şi, poate ceea ce este cel mai grav, încrederea. Din aceasta cauză, înfiinţarea şi desfăşurarea activităţii băncilor este supusă în orice ţara unor reguli severe de autorizare, reglementare şi supraveghere, fie de către autoritatea băncii centrale, fie de către autorităţile distincte de banca centrală 9). Ca urmare, pe lângă funcţiile şi atributele specifice managementului oricărei firme, managementul bancar cunoaşte anumite funcţii specifice, dintre care ne vom opri la trei dintre acestea, considerate a fi cele mai importante: Managementul activelor şi pasivelor băncii se realizează de regulă în cadrul Comitetului de administrare a activelor şi pasivelor 10) băncii, care este un organism colectiv specializat, format din profesionişti în domeniul activelor şi pasivelor bancare, care urmăreşte o corelare corespunzătoare între active (plasamente) şi pasive (resurse), din punct de vedere al: 8) Ceauşu I., Dicţionar enciclopedic managerial, Editura Academică de Management, Bucureşti, 2000, vol. I, p ) În România, activitatea de autorizare, reglementare, supraveghere, prudenţială a instituţiilor de credit este asigurată de BNR (art. 2, alin. 2 lit. b, din Legea privind statutul BNR nr. 312/2004, publicată în Monitorul Oficial, nr. 582/30 iunie 2004). Un sistem asemănător se întâlneşte în Italia, Olanda, Luxemburg, Portugalia, Spania etc. În unele ţări există un organism specializat de supraveghere bancară (Comisia bancară în Franţa, BAFIN în Germania) etc. În alte state funcţionează un mecanism de reglementare şi supraveghere mixt care vizează piaţa bancară, piaţa de asigurări şi piaţa de capital (Anglia, Norvegia, Suedia etc.). 10) Cunoscut mai degrabă sub forma prescurtată ALCO (Assets and Liabilities Commitee). 21

12 Managementul riscului Managementul lichidităţii bancare maturităţii (scadenţei reziduale), cunoscând că în orice bancă regula de aur este aceea că se nu pot da împrumuturi pe termen lung pe seama resurselor pe termen scurt; structurii pe valute (moneda naţională, valute convertibile: EUR, USD, YEN, franc elveţian etc.); active purtătoare de dobânzi faţă de pasivele purtătoare de dobânzi; active cu dobânzi variabile faţă de resursele cu dobânzi variabile; active cu dobânzi fixe faţă de resursele cu dobânzi fixe; raportul surse proprii (capital) faţă de sursele împrumutate; ponderea activelor fixe (clădiri etc.) în total active etc. Managementul riscului este, poate, funcţia cea mai importantă în cadrul managementului bancar, întrucât în cazul băncilor se poate afirma cu deplin temei că,,riscul este meseria mea. 11) Activitatea de management a riscurilor se realizează în cadrul Comitetului de administrare a Riscurilor ca organism colectiv, constituit, la nivelul fiecărei societăţi bancare, din specialiştii cu cea mai înaltă calificare în domeniu, cu experienţă în diferite sectoare şi nivele de lucru ale băncii, precum şi prin direcţii, servicii specializate în managementul principalelor categorii de riscuri: riscul de credit; riscul de piaţă; riscul operaţional; riscul de contrapartidă (de ţară, de bancă etc.). Managementul lichidităţii bancare Lichiditatea este capitală pentru o bancă, o lipsă de lichiditate chiar incipientă şi temporară înseamnă începutul sfârşitului pentru banca respectivă. O lichiditate totală de 100% ar însemna păstrarea în totalitate în seifuri a depunerilor şi resurselor atrase de la clientelă. Dar aşa ceva nu este posibil în cazul unei bănci, nici de formă, pentru că banca, nu este un simplu depozitar, ci o instituţie specializată în intermedierea bancară, în comerţul cu bani păstraţi şi nici de fond, pentru că banii păstraţi în seifuri nu produc nimic; pentru a produce venituri ei trebuie plasaţi în economie sub forma creditelor şi a celorlalte categorii de plasamente. Dar cât de mult din resursele atrase putem plasa? În ce forme de plasamente? Pe ce termene? Acestea sunt întrebările la care este chemat să răspundă managementul lichidităţii unei bănci. 2003, p ) Mihai Ilie, Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare, Editura Expert, Bucureşti

13 NOŢIUNI ŞI CONCEPTE-CHEIE Managementul o ştiinţă în sine care îmbină cunoş-tinţele şi metodele ştiinţifice cu abilităţile intuitive. Omagiul celor mai de seamă reprezentanţi ai ştiinţei şi practicii managementului, mai vechi şi mai noi. Managementul firmei zona fundamentală de aplicare a ştiinţei managementului. Niveluri de management care exced managementul firmei sau care se înglobează, fiind părţi componente ale acesteia din urmă. Funcţiile managementului: previziune, organizare, coordonare, antrenare, control/evaluare. Interdependenţa funcţiilor managementului. Managementul financiar componentă a sistemului managerial al organizaţiei şi obiect de studiu al prezentei lucrări. Teorii despre firmă: teoria economiei conturilor tranzacţionate, teoria agenţilor, teoria firmei bazate pe resurse productive, teoria firmei bazate pe cunoştinţe. 2. ROLUL ŞI FUNCŢIILE FIRMEI ÎN DEZVOLTAREA ECONOMICĂ Companie Societăţi comerciale Potrivit legislaţiei româneşti în vigoare 12), în vederea efectuării de acte de comerţ, persoanele fizice şi persoanele juridice se pot asocia şi pot constitui societăţi comerciale. Înainte de decembrie 1989, în timpul economiei centralizate, societăţile comerciale erau cunoscute sub denumirea de întreprinderi; desigur că între cele două entităţi nu există deosebiri, doar de semantică. În economia de piaţă, capitalistă, este folosită mai larg expresia de companie sau de firmă. Compania reprezintă, de regulă, o entitate economică de mari dimensiuni, constituită sub forma de trust cu caracter industrial, comercial, de transport, turistic, media etc., care poate deţine controlul unei ramuri/subramuri economice. Noţiunea de firmă parcurge o perioadă de tranziţie de la conceptul de element de identificare a unei societăţi comerciale, 12) Legea nr. 31/ , republicată în Monitorul Oficial, nr. 953/ , art

14 sub care un comerciant este înregistrat la Registrul Comerţului 13), la cel de înlocuire al noţiunii de societate comercială de orice fel (trust, companie mare, I.M.M. etc.). Economia industrială 2.1. Producţia de bunuri materiale şi de servicii Producţia, fie că este vorba de producţia de bunuri materiale sau de servicii, este scopul esenţial al oricărei firme. Dar firmele nu produc de dragul de a produce, ci cu scopul de a vinde rezultatul muncii şi a obţine un profit în cadrul tipului de economie care funcţionează: economie de subzistenţă; economie predominant agricolă; economie industrială şi post-industrială; economie bazată pe cunoştinţe etc. Referindu-ne la economia de piaţa contemporană, distingem două tipuri de economie: economia post-industrială, predominantă şi economia bazată pe cunoştinţe care este încă la început de drum, dar care reprezintă viitorul. Configuraţia structurală a economiei industriale, predominantă şi în România, cu toate că agricultura continuă să deţină o pondere mare în cadrul populaţiei ocupată şi mai puţin în contribuţia la formarea produsului intern brut, cuprinde ramurile: RAMURA DE ACTIVITATE COD CAEN*) agricultură, vânătoare, piscicultură şi servicii anexe silvicultură, exploatare forestieră şi servicii anexe 02 industrie, din care: Industrie extractivă extracţia şi prepararea cărbunelui 10 extracţia hidrocarburilor şi servicii anexe 11 extracţia şi prepararea minereurilor radioactive 12 extracţia şi prepararea minereurilor metalifere 13 alte activităţi extractive 14 Industrie prelucrătoare industria alimentară şi a băuturilor 15 fabricarea produselor din tutun ) Ceauşu I., Dicţionar enciclopedic managerial, Editura Academică de Management, Bucureşti, 2000, p. 199 şi p. 350.

15 fabricarea produselor textile 17 fabricarea articolelor de îmbrăcăminte, aranjarea şi vopsirea blănurilor 18 tăbăcirea şi finisarea pieilor; fabricarea articolelor de voiaj şi 19 marochinărie, a harnaşamentelor şi inc. fabricarea lemnului şi a produselor din lemn şi plută exclusiv mobila 20 fabricarea celulozei, hârtiei şi produselor din hârtie 21 edituri poligrafie şi reproduselor pe suporţi a înregistrărilor 22 industria prelucrare a ţiţeiului, cocsificarea cărbunelui şi tratarea combustibililor nucleari 23 fabric substanţelor şi a produselor chimice 24 fabricarea produselor din cauciuc şi mase plastice 25 fabricarea altor produse din minerale nemetalice 26 industria metalurgica 27 industria construcţii metalice şi a produselor din metal (excl. maşini, 28 utilaje şi instalaţii) industria maşini şi echipamente 29 industria de mijloace ale tehnicii de calcul şi de birou 30 industria maşini şi aparate electrice 31 industria de echipamente pentru radio, tv. şi comunicaţii 32 industria de aparate şi instrumente medicale, de precizie, optice şi foto, ceasornicărie 33 industria mijloace de transport rutier 34 industria altor mijloace de transport 35 produselor de mobilier şi alte activităţi industriale neclasificate 36 recuperarea deşeurilor şi mat reciclabile 37 Energie electrică şi termică, gaze şi apă producerea şi furnizarea de energie electrică şi termică, gaze şi apă 40 captarea, tratarea şi distribuţia apei 41 construcţii 45 comerţul cu ridicata şi cu amănuntul hoteluri şi restaurante 55 transporturi terestre, prin conducte, pe apă, aeriene, activităţi anexe poştă şi telecomunicaţii 64 intermedieri financiare, bancare şi de asigurări tranzacţii imobiliare, închirieri şi activităţi de servicii prestate intr administrare publică şi apărare; asigurări sociale din sistemul public 75 învăţământ 80 sănătate şi asistenţă socială 85 alte ramuri ale economiei (inclusiv persoane fizice) *) Codurile CAEN sunt conform Ordinului privind actualizarea Clasificării activităţilor din economia naţională nr.601/2002, publicat in Monitorul Oficial nr.908/decembrie Rolul (obiectivul) companiei Compania, ca organizaţie economică, înzestrată la constituirea şi în timpul funcţionării cu factori de producţie, pentru 25

16 fabricarea şi vânzarea de bunuri şi servicii, se caracterizează prin trei elemente: 14) asocierea factorilor de producţie necesari (capitalul, munca, natura); Obiectivul asumarea riscului întregii afaceri (de profit sau de pierdere) de către întreprinzător; organizarea întregii activităţi economice şi lucrative pentru atingerea unui scop lucrativ coerent şi motivaţional pentru toţi participanţii la afacere. Rolul (obiectivul) major al companiei poate fi definit diferit în funcţie de poziţia participanţilor la afacerea respectivă astfel: a) maximizarea profitului ca sursă principală pentru creşterea valorii întreprinderii, exprimată în cazul, companiilor cotate la bursă, prin maximizarea capitalizării bursiere; b) maximizarea funcţiei de utilitate din punct de vedere al conducerii companiei, exprimată prin creşterea cifrei de afaceri sau a activului bilanţier total. Mărimea bilanţului (totalul activelor) este, spre exemplu, un criteriu fundamental de clasificare a societăţilor bancare de către prestigioasa publicaţie vest-europeană The Banker ; c) atingerea unui prag minim de rentabilitate, de cota de piaţă, de productivitate etc. Obiectivul firmei, în cadrul acestei teorii, este rezultatul negocierilor dintre indiviziuni şi grupurile care îl formează, fiecare dintre ei având obiective specifice. Negocierile vizează: producţia, stocajul, vânzările, cota de piaţă, profitul; d) armonizarea intereselor dintre diferitele categorii de participanţi la activitatea companiei: acţionari, manageri, salariaţi, creditori; care sunt uneori destul de divergente. Pentru armonizarea acestor interese au apărut modalităţi noi de stimulare şi motivare a participanţilor la viaţa companiei, spre exemplu: pachete de acţiuni deţinute de salariaţi şi de management; obligaţiuni convertibile în acţiuni, instrument de natură să ţină aproape creditorii de performanţele companiei etc.; e) maximizarea valorii de piaţă a investitorilor de capital (acţionari, bănci, cumpărători de obligaţiuni). Spuneam mai devreme că obiectivul fundamental al companiei poate fi unul sau altul din cele enumerate, în funcţie de Creştere durabilă 14) Stancu Ion, Finanţe, pieţe financiare şi gestionarea portofoliului, investiţii reale şi finanţarea lor, analiza şi gestiunea financiară a întreprinderii, ediţia a III-a, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p. 34, 35, Obiectivul companiei

17 poziţia de pe care priviţi, oscilându-se între maximizarea profitului şi maximizarea valorii de piaţă a investitorilor de capital. În opinia noastră, apreciem că nu trebuie absolutizat nici unul dintre obiectivele firmei, întrucât firmele acţionează practic în toate sectoarele de activitate cu profitabilităţi mai mari sau mai mici, iar, pe de altă parte, nu toate firmele sunt cotate la bursă pentru a stabili valoarea de piaţă a capitalurilor investite şi chiar dacă ar fi, bursele sunt barometre foarte sensibile, care reacţionează deseori nu numai pe baza unor informaţii fundamentate, dar şi unor simple zvonuri, care pot fi uneori manipulate, existând deci posibilitatea ca valoarea capitalurilor investite să crească sau să scadă semnificativ de la o zi la alta, de la o oră la alta, fără ca, în fond, să se schimbe ceva semnificativ în viaţa reală a companiei cotată la bursă. Credem că, în formularea obiectivului fundamental al companiei, interesele de creştere a profitului şi a valorii capitalurilor investite trebuie îmbinate cu asigurarea unei creşteri durabile concretizate în motivarea adecvată a personalului, creşterea gradului de pregătire, educaţie şi cultură al acestuia, a duratei medii de viaţă, cu luarea tot mai mult în calcul a asigurării unor condiţii de mediu corespunzătoare. 27

18 2.3. Mutaţii în activitatea şi structura companiilor Agenda Lisabona Puncte slabe Viaţa economică socială este supusă permanent schimbării, transformării, ceea ce face ca şi activitatea şi structura companiilor să fie supusă unui proces de transformare. Pe plan global este luată în considerare Agenda Lisabona 15), care determină mutaţii în economia europeană şi, evident în cea a României, ca viitoare membră a Uniunii Europene. Contextul economic 16) actual în România arată că cca 70% din produsul intern brut este obţinut în sectorul privat, cca 2/3 din comerţul exterior al României se realizează cu Uniunea Europeană. Economia este deschisă capitalului străin, care a pătruns masiv în sectorul bancar şi telecomunicaţii. Sistemul bancar este consolidat după asanările făcute în anii 90 prin falimentul sau preluarea unor bănci cu probleme. O schimbare majoră în politica fiscală a fost introdu-cerea, din anul 2005, a cotei unice de impozitare (16%). Banca Centrală a continuat politica de liberalizare a conturilor de capital. Deficitul de cont curent a crescut la 6,9% în 2004, faţă de 5,6% în 2003 şi 3,6% în Punctele slabe ale economiei: pierderile din activitatea unor companii vor presa în continuare deficitul cvasifiscal; costurile înalte de producţie de energie; climatul instituţional este încă afectat de unele bariere (birocraţie, corupţie); sistemul de pensii, reducerea numărului de salariaţi şi creşterea numărului pensionarilor; problema agricolă (35% din populaţie trăieşte în mediul rural, în timp ce agricultura contribuie doar cu 12-13% la formarea produsului intern brut); piaţa forţei de muncă este rigidă, rata şomajului este relativ scăzută, pentru că mulţi români lucrează în străinătate (cca 1 milion de oameni). Deficitul de cont curent a continuat să crească, iar în anul 2005 ajungând la cca 8,5% din produsul intern brut, de aproape 3 ori mai mare decât în Bulgaria şi de 2 ori decât în Polonia. 15) În contextul globalizării tot mai puternice a vieţii economico-socială, a decalajelor între economia Statelor Unite ale Americii şi cea europeană, al ascensiunii crescânde a Asiei, reprezentanţii autorităţilor din ţările vest-europene s-au întâlnit la Lisabona- Portugalia şi au adoptat aşa-numita Agenda Lisabona un ghid de program politic, menită să asigure ţărilor europene o dezvoltare susţinută şi durabilă pentru a putea balansa influenţa Statelor Unite ale Americii şi expansiunea ţărilor asiatice. 16) Dăianu D. şi colaboratorii, Romania and Lisabona Agenda (3 rd report) GEA, Bucharest, October 2005, p

19 Deficitul de cont curent Situaţia contului curent, în anii 2004 şi 2005, în România, comparativ cu Bulgaria şi Polonia, se prezintă astfel: Tabelul 2 Deficitul de cont curent (în %) Contul curent -sold (a+b+c) a) bunuri si servicii -sold ROMÂNIA BULGARIA POLONIA , ,0-1131, , , , , , , , ,0-562,0 b) venituri - sold c) transferuri curente -sold , ,0 +238,3 +247, , , , ,0 +891,3 +924, , ,0 Sursa: Date ale băncilor centrale din ţările respective Inflaţia Deşi a înregistrat un trend descendent, inflaţia în România continuă să fie ridicată, comparativ cu unele ţări din centrul şi sudestul Europei. Evoluţia ratei inflaţiei în perioada în România, comparativ cu situaţia din Bulgaria, Ungaria şi Polonia, este prezentată în tabelul următor: Tabelul 3 Evoluţia ratei inflaţiei creşteri anuale (dec/dec) % ,7 30,3 17,8 14,1 9,3 8,6 Bulgaria 11,3 4,8 3,8 5,6 4,0 6,5 Ungaria 10,1 6,8 5,0 5,8 5,6 3,3 Polonia 8,5 3,6 0,8 1,7 4,4 0,7 Sursa: Date ale băncilor centrale din ţările respective Pregătirea firmelor pentru aderare Pregătirea firmelor româneşti pentru aderare la Uniunea Europeană 17) este o altă provocare majoră, ţinând seama de faptul că aderarea la Uniunea Europeană nu înseamnă numai beneficii, dar şi costuri şi mai ales creşterea capacităţii concurenţiale a 17) Zaman Gh., Pregătirea firmelor româneşti pentru aderarea la U.E., Societatea Română de Economie, Institutul Român pentru Libera Întreprindere, în Economica nr. 3/2004, p. 5-7 şi p

20 Gradul de informare agenţilor economici din România care, până în prezent, se situează pe poziţii inferioare, comparativ cu competitivitatea firmelor din Europa de Vest. Gradul de informare a firmelor româneşti în legătură cu legislaţia Uniunii Europene şi prevederile acquis-ului comunitar, dobândit pe parcursul celor patru ani de negocieri, se dovedeşte destul de scăzut în comparaţie cu alte ţări care au aderat recent sau se află în perioada de preaderare la Uniunea Europeană astfel: Tabelul 4 Ponderea nivelului de informare (în %) Total Parţial Neinformat Nu interesează Nu ştiu România Bulgaria Ungaria Sursa: Corporate Readiness for Enlargement in Central Europe, fourth edition, Evaluarea perspectivei afacerilor În schimb, din studiul efectuat, rezultă că în România evaluarea perspectivelor de afaceri ale companiilor în condiţiile aderării la Uniunea Europeană este foarte optimistă, astfel: Tabelul 5 Evaluarea perspectivelor de afaceri (în %) Foarte optimist Nu are Foarte Nu ştiu importanţă pesimist România Bulgaria Ungaria Sursa: Corporate Readiness for Enlargement in Central Europe, fourth edition, Pe măsură ce teoria firmei bazate pe cunoştinţe, va prinde contur şi amploare şi în economia românească, caracteristicile firmei se vor schimba radical în raport cu cele care predomină în etapa actuală. 30

21 Ca urmare, în activitatea şi structura firmelor sunt de aşteptat tendinţe care privesc 18) : principalele funcţiuni ale firmei devin conceperea, protecţia şi înţelegerea cunoştinţelor; activităţile şi procesele care implică niveluri ridicate de specializare şi cunoştinţe implicite (proprii) se menţin în cadrul firmei; activităţile care implică cunoştinţe specializate explicite (comune) se externalizează; proprietatea (acţionarii) şi conducerea (managementul) firmei devin convergente; legăturile dintre învăţământ, activitatea economică şi pregătirea proprie a personalului se redefinesc; creşterea simplităţii, flexibilităţii şi reducerea nivelurilor ierarhice. Noţiuni şi concepte-cheie Noţiunea de întreprindere, companie, firmă. Tipuri de economie: de subzistenţă, predominant agricolă, industrială, post-industrială, economie bazată pe cunoştinţe. Configuraţia structurală a economiei: ramuri, subramuri, sectoare economice. Rolul (obiectivul) fundamental al firmei: maxi-mizarea profitului; maximizarea capitalizării bursiere; maximizarea funcţiei de utilitate; atingerea pragului minim; armonizarea intereselor diferitelor categorii de participanţi la viaţa firmei; maximizarea valorii de piaţă a investitorilor de capital; luarea în considerare a creşterii durabile şi a condiţiilor de mediu. Mutaţii în activitatea şi structura companiei pe plan global, european, naţional. Agenda Lisabona. Contextul actual al economiei româneşti: puncte slabe, provocări, deficitul de cont curent, inflaţia. Pregătirea firmelor româneşti pentru aderare la Uniunea Europeană, aquis-ul comunitar. 3. BANII ŞI EVOLUŢIA LOR 18) Niculescu Ovidiu, Niculescu Luminiţa, Economia, firma şi managementul bazate pe cunoştinţe, Editura Economică, Bucureşti, 2006, p

22 Scurt istoric despre 3.1. Banii şi evoluţia lor Din cele mai vechi timpuri, oamenii, triburile şi mai apoi naţiunile au simţit nevoia de a schimba între ele bunuri şi servicii care, datorită condiţiilor naturale, culturale, religioase diferite, existau din abundenţă în unele zone şi lipseau total sau parţial în altele. Aceste schimburi s-au efectuat la început între bunuri ca atare, pe baza unui raport de schimb stabilit adhoc. Pe parcursul evoluţiei istorice, unele bunuri pieile de animale, vitele sau unele metale, cum este arama etc. au devenit, mai mult sau mai puţin, produse etalon care serveau la mijlocirea schimbului altor bunuri. Desigur că pieile de animale sau oricare alte bunuri nu puteau fi un mijloc universal de schimb, fiind greu de manipulat, transportat, depozitat etc. Ca o consecinţă a anumitor relaţii de producţie, istoriceşte determinate, pe o anumită treaptă a dezvoltării societăţii au apărut banii, ca un produs necesar al procesului de schimb 19). Banii, sub forma monedelor metalice, au apărut cu mult înainte de Hristos (secolul X înainte de Hristos în China şi secolele VII VI înainte de Hristos în Europa), existenţa lor fiind confirmată de izvoare istorice credibile (Lexicograful Pollux, Cronica din Parox etc.). Încă din acele timpuri străvechi au circulat şi pe teritoriul României de astăzi monede grecomacedonene (drahmele de argint). Geto-dacii au emis primele monede autohtone în jurul anului 300 înainte de Hristos, mai întâi imitând drahmele greceşti, apoi cu simboluri locale originale. Ca atare, de aproape 3000 de ani, omenirea are la dispoziţie banii sub diferitele lor forme, la început de metal (aramă, argint, aur), mai apoi de hârtie, de cont, de plastic (cărţile de credit) şi moneda electronică în prezent. Moneda 20), ca formă superioară a banilor de metal (înainte banii de metal aveau forma obiectelor: inele, vârfuri de săgeţi, chiar lingouri) a fost bătută la început de căpeteniile importante, de preoţi, de oraşe, apoi de regi. Prin formarea şi consolidarea statelor unitare, acest drept de a bate, de a emite monedă, a revenit puterii centrale. 19) Kiriţescu Costin C.,, Emilian M. Dobrescu, Băncile mică enciclopedie Editura Expert, Bucureşti, 1998, p ) Numele de monedă a fost împrumutat de la locul unde era amplasat atelierul de batere a banilor din metal în timpul Imperiului Roman, respectiv lângă templul Junona Moneta din Roma. 32

23 Apariţia băncilor Băncile şi intermedierea bancară Banca centrală Apariţia banilor a adus după sine şi necesitatea creării unor instituţii specializate care să se îndeletnicească cu gestionarea lor, consacrate sub numele de bănci. După unele păreri, apariţia băncilor ar coincide cu apariţia monedelor metalice de multiple provenienţe şi valori care trebuiau schimbate între ele de către persoane specializate, cunoscătoare. Aceste persoane reprezintă embrionul viitorilor bancheri. Alte opinii converg către a plasa apariţia băncilor în legătură cu preocuparea de a facilita acumularea de disponi-bilităţi şi depozite băneşti temporar disponibile de către persoane şi plasarea lor sub forma creditelor, a împrumuturilor acordate altor persoane, care au nevoie suplimentară de fonduri pe perioade mai mici sau mai mari de timp. În acest context, existenţa băncilor ar putea fi legată de apariţia activităţii de intermediere între cei care au resurse băneşti temporar disponibile (deponenţi) şi cei care au nevoie temporară de resurse băneşti suplimentare (împrumutaţi). De altfel, Legea bancară românească actuală 21)3) defineşte banca drept persoană autorizată să desfăşoare, în principal, activităţi de atragere de depozite şi acordare de credite în nume şi cont propriu. În sfârşit, o a treia opinie priveşte apariţia băncilor ca instituţii care fac posibilă mijlocirea plăţilor între titularul unui cont (plătitor) şi titularul altui cont (beneficiar). Astfel de bănci de viramente au apărut mai întâi în oraşele-republică italiene Veneţia (1171), Genova (1407) şi apoi în Amsterdam (1609), Hamburg (1619), Rotterdam (1635) etc. În România, prima bancă de acest tip a apărut în 1857 Banca Naţională a Moldovei. Apariţia băncilor centrale s-a produs relativ târziu. Din punct de vedere istoric, băncile centrale au apărut fie prin transformarea unei bănci comerciale şi prin modificarea obiectivelor acesteia, fie ca instituţii nou-create, având un mandat clar şi obiective specifice. 422) În ceea ce priveşte existenţa primei bănci centrale, opiniile cercetătorilor sunt împărţite. Unii consideră Banca Regală Suedeză (1656) ca fiind prima bancă centrală din lume cu drept de a emite monedă. Ea a dat însă faliment în scurt timp din cauza emisiunii fără acoperire. 21) Legea bancară nr. 58/1998, art. 3, lit.b, publicată în Monitorul Oficial nr. 121/23 martie ) Isărescu Mugur C., Reflecţii economice. Pieţe, bani, bănci, Editura Expert, Bucureşti, 2001, p

24 34

25 Banca Centrală Bănci Comerciale Conferinţa de la Bretton Wood 3.2. Rolul băncilor Pe măsura evoluţiei societăţii, băncile au evoluat şi ele de la banca de emisiune la cea de viramente, de depozite, de afaceri, bancă comercială, de instituţie de reglementare etc. până la banca electronică. În multe state, evoluţia băncilor, a sistemului bancar, în general, a premers dezvoltarea economică, băncile acţionând ca adevărate locomotive care trag după ele economia. Fiecare ţară dispune de un sistem bancar naţional constituit, în general, pe două paliere: banca centrală (naţională) a ţării respective cu rol de emisiune, de control al stabilităţii preţurilor, de menţinere a puterii de cumpărare a monedei naţionale, de reglementare şi autorizare a celorlalte bănci din sistem etc.; băncile comerciale care sunt răspunzătoare de îndeplinirea funcţiei de intermediere pe care o are sistemul bancar. În sens larg, ansamblul sistemelor bancare naţionale formează sistemul bancar internaţional (mondial). Având în vedere creşterea interdependenţei economice dintre ţări, care a cunoscut o adevărată explozie în secolul XX, a apărut necesitatea reglementării la nivel internaţional a raporturilor de plăţi, împrumuturi şi alte angajamente existente între diverse ţări ca urmare a schimburilor comerciale, de capitaluri şi finanţare a diverselor proiecte menite să contribuie la dezvoltarea economică generală. Pe lângă necesităţile izvorâte din economia reală, apariţia unor reglementări internaţionale în domeniul monetar-bancar a fost impusă şi de rezolvarea contradicţiei dintre caracterul internaţional al schimburilor economice şi caracterul naţional al mijloacelor de plată (banilor). În lipsa unor reglementări internaţionale adecvate, o ţară sau alta şi-ar fi putut impune punctul de vedere în scopul apărării propriilor interese naţionale. Primele încercări de reglementare în domeniul relaţiilor monetare internaţionale s-au limitat la o anumită zonă geografică şi au apărut sub forma uniunilor monetare sau blocurilor monetare încă din prima jumătate a secolului trecut. În evoluţia sistemului bancar mondial şi a relaţiilor monetare internaţionale din ultimii 100 de ani, ne vom opri la câteva momente care, în opinia noastră, sunt semnificative. Conferinţa Monetară şi Financiară Internaţională de la Bretton Woods 523), ale cărei lucrări s-au desfăşurat în perioada 1-22 iulie 1944, a reunit reprezentanţi a 45 de state din coaliţia 23) Bretton Woods sat de munte din statul federal New Hampshire din SUA unde s- au întâlnit puterile învingătoare în cel de Al Doilea Război Mondial pentru stabilirea unui acord privind ordinea economică internaţională. 35

26 antifascistă, fiind impusă de necesitatea găsirii unor noi mijloace, entităţi şi reglementări financiare pentru susţinerea reformei economiei mondiale distruse de cel de Al Doilea Război Mondial al cărui sfârşit începea a se întrezări. Conferinţa de la Bretton Woods a pus bazele unei cooperări cât mai largi pentru realizarea stabilităţii monetare, formarea mecanismului de ajustare ordonată a cursurilor valutare, echilibrarea plăţilor internaţionale. Cu această ocazie au fost puse bazele Fondului Monetar Internaţional şi Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, instituţii care aveau să joace un rol important în lumea finanţelor internaţionale după Al Doilea Război Mondial. România a devenit membru al Fondului Monetar Internaţional în anul Acordurile de la Bretton Woods au plasat în centrul Sistemului Monetar Internaţional dolarul SUA împreună cu aurul, deci o monedă naţională căreia i se dă rol internaţional 246). Pornind de la teoria lui A. Hayes, potrivit căreia o economie care se dezvoltă sănătos are nevoie de o stabilitate rezonabilă a riscurilor valutare, la Bretton Woods s-au stabilit parităţi fixe ale monedelor şi cursurilor valutare în conformitate cu care monedele naţionale aveau o valoare paritară stabilită în aur sau în dolari (1 USD = 0,8886 g aur fin la 1 iulie 1944) aurul, dintr-un metal preţios, devine un metal monetar (monetizarea aurului). Dezvoltarea diferită a ţărilor lumii care au aderat la acordul de la Bretton Woods a făcut anevoioasă menţi-nerea fixităţii parităţilor şi cursurilor valutare, convertibilitatea promisă nefiind asigurată decât parţial. Practic, în anul 1971, convertibilitatea în aur a dolarului a încetat. Preocupate de a găsi o contrapondere la expansiunea SUA, nu numai economică, dar şi în domeniul monetar, principalele ţări europene, care ieşiseră oarecum în pierdere prin aplicarea sistemului monetar adoptat la Bretton Woods, au pus în anul 1979 bazele Sistemului Monetar European, iar mai târziu a unei Uniuni Economice şi Monetare prin semnarea la 7 februarie 1992 a Tratatului de la Maastricht 25) prin care s-au formulat următoarele principii 268) : 24) Kiriţescu Costin C. şi Emilian M. Dobrescu în lucrarea Băncile mică enciclopedie, Editura Expert, Bucureşti, 1998, p. 392, consideră că, atâta timp cât un sistem monetar internaţional se foloseşte de o monedă naţională, el este de fapt un sistem valutar internaţional şi numai atunci când va dispune de o monedă internaţională considerăm că îşi va merita numele. 26) Erno Domocoş, Katona Levente, Paşi către integrarea europeană, Editura Expert, Bucureşti, 2002, p

27 Tratatul de la Maastricht Introducerea EURO Uniunea Europeană formează o piaţă liberă, bazată pe stabilitate monetară şi creştere economică, noi locuri de muncă, protecţia mediului înconjurător, raporturi bugetare şi financiare ferme, coeziune socială; trecerea de la Uniunea Economică la Uniunea Economică şi Monetară prin crearea unei monede europene unice (euro), crearea unei noi instituţii financiare (Banca Centrală Europeană), responsabilă cu politica monetară comună şi îndeosebi cu controlul stabilităţii preţurilor, domeniu în care are autoritate deplină; libera circulaţie a persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor în cadrul unei pieţe comune, în care să funcţioneze o monedă unică; politica comună a ţărilor membre în domeniul financiar şi monetar, bazată pe îndeplinirea unor criterii de convergenţă: deficitul bugetar să nu depăşească 3% din produsul intern brut; datoria publică (internă şi externă) să fie mai mică de 60% din produsul intern brut; rata inflaţiei să nu depăşească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale inflaţia medie a trei state din cadrul uniunii economice şi monetare cu inflaţia cea mai scăzută; dobânda pe termen lung să nu depăşească cu mai mult de 2 puncte procentuale media dobânzilor pe termen lung din trei state ale uniunii cu dobânzile cele mai mici; rata de schimb a monedelor naţionale trebuia să rămână, în perioada premergătoare introducerii monedei unice europene, în interiorul limitelor de fluctuaţie stabilite, fără presiuni sau devalorizări. În conformitate cu termenii Tratatului de la Maastricht, Uniunea Economică şi Monetară a ţărilor vest-europene trebuia înfăptuită până în anul Conform deciziilor ţărilor membre ale Uniunii Europene începând de la 1 ianuarie 1999 a fost introdusă şi utilizată moneda unică euro ca monedă de cont a statelor membre ale Uniunii Economice şi Monetare Europene. Din cele 15 state membre ale Uniunii Europene, 11 state au aderat iniţial la Uniunea Monetară (Austria, Belgia, Germania, Finlanda, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania, iar începând cu 1 ianuarie 2001 şi Grecia, astfel încât, în prezent, au rămas în afara uniunii monetare 3 state Marea Britanie, Danemarca, Suedia). Între 1 ianuarie 1999 şi 31 decembrie 2001 a existat o perioadă de tranziţie de 3 ani în care moneda unică a funcţionat ca monedă de cont alături de monedele naţionale. 37

28 De la 1 ianuarie 2002, euro a devenit şi monedă efectivă, înlocuind practic monedele naţionale din ţările care au aderat la Uniunea Economică şi Monetară, unele cu tradiţii multiseculare (drahma grecească, francul francez, peseta spaniolă, marca germană etc.). Statele care au aderat la euro au stabilit perioade diferite de retragere efectivă din circulaţie a monedelor naţionale, astfel: Tara Moneda naţională Data limită Denumire Simbol legală de încetare a puterii circulatorii Schimbul la bănci după data limită legală de încetare a puterii circulatorii Tabelul 1 Perioada de răscumpăr are a monedelor naţionale după data de încetare a puterii circulatorii *) Austria Tiling austriac ATS Nelimitat Belgia Franc belgian BEF ora 24:00 Finlanda Franţa Germania Grecia Marca finlandeză Franc francez Marca germană Drahma grecească FIM Nici o dată oficială Irlanda Lira irlandeză IEP Sâmbătă ora 24:00 Luxe mbu rg Bancnote: nelimitat monede: sfârşitul anului 2004 Bancnote şi monede: 10 ani FRF Bancnote: 10 ani Monede: cel puţin 1 an DEM Nelimitat Perioadă necomunica tă Perioadă nespecificat ă Bancnote: 10 ani Monede: 2 ani Nelimitat Italia Lira italiană ITL ani Franc luxembur Ghez Olanda Gulden olandez LUF Bancnote: nelimitat monede: sfârşitul anului 2004 NLG ora 24:00 Bancnote: până la Monede: până la Portugalia Escudo portughez PTE Bancnote: 20 ani Monede: 1 an Spania Peseta spaniolă ESP Nelimitat *) la băncile centrale 38

29 Pentru început, Banca Centrală Europeană a stabilit un curs de schimb 1 euro = 1,20 USD, curs care nu a rezistat prea mult, noua monedă aflată în perioada de început nu s-a bucurat de o încredere prea mare, ceea ce a făcut ca raportul de schimb să ajungă la 25 octombrie 2000 la un minim istoric de 1 euro = 0,827 USD. După anul 2000, cursul euro/usd a evoluat astfel: Evoluţia Cursului Euro/USD ccc Curs de schimb Euro/ USD 31 dec dec dec dec dec april ,8824 1,0424 1,2615 1,3645 1,1832 1,2105 Funcţiile băncilor 3.3. Funcţiile băncilor Când circulaţia numerarului era importantă, iar sarcinile băncilor erau restrânse, se vorbea despre banca de emisiune. În prezent, când ponderea principală în circulaţie o deţin alte semne băneşti decât cele emise de banca de emisiune, iar sarcinile acestei bănci au devenit generaleconomice, se utilizează termenul de bancă centrală. 27) Activitatea de emisiune a băncii centrale şi-a pierdut oarecum din importanţă odată cu apariţia banilor de cont (scripturali) emişi de băncile comerciale. Banca centrală este definită ca: (1) instituţia bancară aflată în fruntea aparatului bancar, cu rol de supraveghere şi organizare a relaţiilor monetar-financiare ale unui stat, pe plan intern şi în relaţie cu alte sisteme monetare 28) ; (2) institut bancar aflat în fruntea întregului aparat bancar în aproape toate statele 19) ; (3) instituţia abilitată să conducă politica monetară a unei ţări, aceasta fiind una din părţile unui sistem bancar modern constituit pe două niveluri 3130). Băncile centrale au fost create de state pentru a promova şi apăra interesele lor, care au funcţionat şi au rămas până în zilele noastre sub umbrela statului (Banca Angliei, spre exemplu, a devenit independentă de Trezoreria Angliei, respectiv Ministerul Finanţelor abia în 1997), altele, de fapt cea mai mare parte din băncile centrale, sunt independente de guvernul statelor respective. Poate cel mai ilustrativ exemplu de independenţă a băncii centrale este cel al Bundesbank, Banca Centrală a Germaniei, a cărei independenţă a fost asigurată prin lege, ca 19 ) Kiriţescu Costin C., Emilian M. Dobrescu, op.cit., Editura Expert, Bucureşti, 1998, p ) Isărescu Mugur C., op.cit., p

30 Funcţiile Băncii Centrale Funcţiile Băncii Naţionale a României urmare a presiunilor populaţiei, grav afectată de hiperinflaţia apărută în ţară după cele două războaie mondiale. De un grad destul de înalt de autonomie se bucură şi Banca Naţională a României, independenţă conferită prin legea de aprobare a statutului acesteia (Legea nr. 101/1998) şi care constă în faptul că: răspunde în faţa Parlamentului prin prezentarea de rapoarte, Consiliul de Administraţie şi Guvernatorul sunt numiţi/revocaţi de Parlament pe o perioadă (mandat) de 6 ani, capitalul este deţinut integral de statul român, cu Executivul are relaţii de consultări etc. Funcţiile principale ale unei bănci centrale sunt următoarele: funcţia de emisiune de bancnote care, deşi ca semne ale creditului ies din circulaţia comercială propriu-zisă şi intră în circulaţia generală ca mijloace de plată legale; concentrarea rezervelor băneşti ale băncilor şi acordarea de credite, ca împrumutător de ultimă instanţă acestor bănci; influenţarea directă sau indirectă a costului creditului în ţara respectivă; acordă împrumuturi statului şi păstrează tezaurul statului; elaborează şi aplică politica monetară în ţara respectivă; veghează asupra circulaţiei băneşti şi stabilităţii nivelului preţurilor; sprijină creşterea economică şi asigură echilibrul extern; cooperarea şi întărirea relaţiilor monetare internaţionale; supravegherea întregului sistem bancar din ţara respectivă, fie direct, fie în colaborare cu alte instituţii specializate. Funcţiile Băncii Naţionale a României, ca bancă centrală a statului român, se circumscriu funcţiilor generale ale oricărei bănci centrale, fiind stabilite prin Legea nr. 101/1998, astfel: 3231) Banca Naţională a României este unica instituţie autorizată să emită însemne monetare ca mijloace legale de plată pe teritoriul României; Banca Naţională a României este banca băncilor, pe care le autorizează să funcţioneze pe teritoriul României, le reglementează şi le supraveghează activitatea; 40 31) Isărescu Mugur C., op.cit., p

31 Banca Naţională a României este casier general şi bancher al statului, participă la procesul execuţiei bugetului de stat şi ţine evidenţa contului curent al Trezoreriei Statului; elaborează, aplică şi răspunde de politica monetară a ţării, care vizează creditul, operaţiunile de piaţă, volumul şi structura masei monetare, nivelul dobânzilor, cursul de schimb al monedei na-ţionale în raport cu alte valute, situaţia balanţei de plăţi externe a ţării; stabileşte şi conduce politica valutară şi gestionează rezervele internaţionale ale ţării (aur, valută, drepturi speciale de tragere); supraveghează şi reglementează sistemul de plăţi al ţării. Oricât de importantă ar fi o bancă centrală, pentru ca măsurile şi acţiunile sale în domeniul politicii monetare să fie corect înţelese, aplicate şi să aibă efectul scontat, este necesar ca în realizarea funcţiilor sale, aceasta să conlucreze strâns cu celelalte instituţii legislative sau executive ale statului şi nu în ultimul rând cu băncile comerciale, cu agenţii economici şi populaţia. Băncile comerciale au funcţia de a asigura intermedierea bancară, de a pune în legătură pe baze comerciale persoanele fizice şi juridice care se află în căutare de fonduri, cu cele care caută să-şi plaseze fondurile băneşti temporar disponibile. De altfel, însăşi legea care reglementează activitatea bancară în România 32) defineşte banca comercială ca fiind persoana juridică autorizată să desfăşoare, în principal, activităţi de atragere de depozite şi de acordare de credite în nume şi cont propriu. În Franţa, băncile comerciale se numesc chiar bănci de depozite (banques de depots). Unii specialişti numesc această funcţie de intermediere bancară drept funcţia distributivă a creditului 3433). În cadrul rolului fundamental de intermediere bancară, băncile comerciale îndeplinesc următoarele funcţii (operaţiuni) tradiţionale consacrate prin lege: Funcţiile a) acceptarea de depozite; tradiţionale ale băncilor 33) comerciale Kiriţescu Costin C., Emilian M. Dobrescu op.cit., p. 90: în această funcţie, creditul apare ca un sistem de relaţii între firme şi bănci mijloacele băneşti ale firmelor care, în circuitul lor, devin temporar disponibile în conturile bancare ale acestor firme, cele ale sistemului financiar care se eliberează, de asemenea, temporar în cadrul operaţiunilor efectuate de acest sistem, economiile populaţiei depuse la casele de economii şi bănci devin, prin utilizarea lor de către bănci, resurse ale sistemului de credit. Acordarea de credite bancare din aceste resurse reprezintă, deci, o redistribuire a mijloacelor băneşti temporar disponibile ale diferitelor firme în favoarea beneficiarilor de credite. 41

32 Funcţiile neconvenţionale ale băncilor comerciale 42 b) contractarea de credite, operaţiunile de factoring şi scontarea efectelor de comerţ, inclusiv forfetare; c) emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată şi de credit; d) plăţi şi decontări; e) leasing financiar; f) transferuri de fonduri; g) emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente; h) tranzacţii în cont propriu al clienţilor cu: instrumente monetare negociabile (cecuri, cambii, bilete la ordin, certificate de depozit); valută; instrumente financiare derivate; metale preţioase, obiecte confecţionate din acestea, pietre preţioase; valori mobiliare; i) intermedierea în plasamentul de valori mobiliare şi oferirea de servicii legate de acestea; j) administrarea de portofolii ale clienţilor, în numele şi pe riscul acestora; k) custodia şi administrarea de valori mobiliare; l) depozitar pentru organismele de plasament colectiv de valori mobiliare; m) închirierea de casete de siguranţă; n) consultanţă financiar-bancară; o) operaţiuni de mandat. Băncile pot desfăşura activităţile prevăzute de legislaţia privind valorile mobiliare şi bursele de valori prin societăţi distincte, specifice pieţei de capital, care vor funcţiona sub reglementarea şi supravegherea Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, cu excepţia activităţilor care, potrivit acestei legislaţii, pot fi desfăşurate în mod direct de către bănci. Operaţiunile de leasing financiar vor fi desfăşurate de către bănci prin societăţi distincte constituite. În afara funcţiilor tradiţionale, băncile comerciale mai îndeplinesc şi unele funcţii neconvenţionale între care menţionăm: 1. Funcţia de redistribuire; deşi această funcţie este specifică finanţelor publice, activităţilor fiscale, care, prin pârghia taxelor şi impozitelor directe şi indirecte colectează cu titlu gratuit resurse financiare de la contribuabilii persoane fizice şi juridice şi le redistribuie tot cu titlu gratuit pentru finanţarea cheltuielilor bugetului central şi bugetelor locale; după părerea noastră şi băncile comerciale îndeplinesc această funcţie cvasifiscală, prin câteva pârghii, astfel: a. Pe calea dobânzilor practicate la resursele atrase de la persoanele fizice şi juridice (dobânzi pasive) şi a celor

33 percepute pentru creditele acordate clienţilor (dobânzi active), băncile realizează în fapt o redistribuire între cei care economisesc şi cei care se împrumută. Când dobânzile plătite de bănci la resursele atrase sunt mai mici decât rata inflaţiei (aşa-numitele dobânzi real negative), cei care economisesc prin depunerea banilor la bănci pierd, iar cei care se împrumută câştigă. Din analiza evoluţiei multianuale a dobânzilor medii lunare comparativ cu cea a ratei lunare a inflaţiei, a rezultat că până spre finalul anilor 90, dobânzile s-au situat sub rata inflaţiei, au fost deci real negative, ceea ce denotă că, practic, pe calea dobânzilor s-a realizat în fapt un transfer dinspre cei care au economisit şi ale căror economii au fost erodate de inflaţie, în favoarea celor care s-au împrumutat, iar la scadenţă au plătit, în termeni reali, mai puţin decât au primit de fapt ca împrumut. 20) Lucrurile s-au schimbat după 1999, când, pe fondul calmării inflaţiei, băncile au continuat să menţină dobânzile la un nivel ridicat, cu mult peste nivelul inflaţiei. În aceşti ani, dobânzile au fost suprareal pozitive, pe calea lor efectuându-se un transfer de resurse de la cei care se împrumută spre cei care economisesc. b. Pe calea marjei de dobândă, înţeleasă ca diferenţă între dobânda percepută la credite (activă) şi cea bonificată la resursele atrase de la clientelă (pasivă), băncile realizează, de asemenea o redistribuire a resurselor, de data aceasta, între diferite categorii de împrumutaţi. Astfel, este cunoscut faptul că, în structura marjei de dobândă, o parte importantă de 20-25% este destinată acoperirii diferitelor riscuri care pot apărea în activitatea de creditare. Cu alte cuvinte, băncile îşi constituie rezerve (provizioane) din care să poată amortiza creditele neperformante, respectiv cele care nu se plătesc de către împrumutaţi la scadenţele stabilite. În acest fel, practic toţi împrumutaţii plătesc,,ceva în plus la dobândă din care băncile să acopere găurile create de debitorii rău-platnici, cărora aceleaşi bănci le-au acordat credite. Procedura este legală, dar aceasta nu elimină caracterul de redistribuire ce se realizează prin marja dobânzii între unii împrumutaţi care îşi onorează obligaţiile la scadenţă cei mai mulţi şi alţii, care uită să mai plătească împrumutul şi dobânda băncii. c. În sfârşit, băncile mai contribuie la o redistribuire de resurse pe calea cotizaţiilor anuale plătite la Fondul de 20) Mihai Ilie, Probleme financiare ale unităţilor economice din industrie în perioada de tranziţie la economia de piaţă, Editura Tipo Lith, Bucureşti, 1998, p

34 Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar, de data aceasta de la o bancă la alta, de la cele performante către cele administrate defectuos, care intră în încetare de plăţi şi ai căror depunători, persoane fizice, trebuie plătiţi în limita plafonului de garantare stabilit (echivalentul a 15 mii euro în prezent) din contribuţia celorlalte bănci. Menţionăm că aceste cotizaţii anuale sunt destul de însemnate. Pentru exemplificare, în ultimii 6 ani, cea mai mare bancă din sistem a contribuit la fondul de garantare a depozitelor cu cca 100 milioane echivalent USD. 2. Funcţia de derulare pe care o practică băncile performante din sistem, care, în urma unor licitaţii şi selecţii interne şi internaţionale, dobândesc dreptul de a derula o serie întreagă de programe guvernamentale ori finanţate de Uniunea Europeană (SAPARD, PHARE, RICOP, MARR, FIDA etc.). Această funcţie este specifică băncilor din ţările cu economie în tranziţie, aflate în proces de aderare la structurile europene, fiind, în fond, o variantă a activităţii generale de intermediere bancară. Scurt istoric privind sistemul bancar românesc Funcţiile neconvenţionale ale băncilor comerciale 3.4. Sistemul bancar naţional şi cel internaţional În România, activitatea bancară şi-a făcut apariţia la jumătatea secolului XIX, Banca Naţională a Moldovei fiind prima bancă înfiinţată în ţara noastră la 12/24 martie 1857, cu sediul central la Iaşi şi sucursale la Galaţi şi Bucureşti 35). 18). Capitalul băncii a fost de 10 milioane taleri de Prusia, împărţit în de acţiuni. Deşi Banca Naţională a Moldovei a obţinut privilegiul de a emite monedă, nu a făcut acest lucru, iar afacerile speculative în care au intrat conducătorii băncii au determinat, după numai 1 an şi 3 luni de funcţionare (14/26 iunie 1858), falimentul acestei bănci a cărei înfiinţare fusese considerată un succes al expansionismului capitalului german. În acea perioadă, capitalul de împrumut era strâns împletit cu cel cămătăresc, iar cei care deţineau aceste capitaluri şi se îndeletniceau cu astfel de activităţi prebancare se numeau zarafi, zălogari sau bancheri-cămătari. 35) Kiriţescu Costin C., Emilian M. Dobrescu, op.cit, p. 27, arată că iniţiator al Băncii Naţionale a Moldovei a fost F.W. Nulandt, bancher din Prusia, directorul Creditului Mobiliar din Dessau, care a subscris 90% din acţiunile băncii din Iaşi. Conducerea băncii realizată de la Dessau a achiziţionat concesionarea încasării impozitelor într-o provincie din Asia Mică, cumpărarea de cămile în contul armatei coloniale britanice din India şi alte afaceri speculative care au determinat până la urmă falimentul băncii. 44

35 Potrivit statisticilor, în anul 1860 existau în Bucureşti 96 de astfel de afacerişti, din care 39 erau banchericămătari 36) 19).. Pe măsura coagulării afacerilor cu capital de împrumut, au apărut atât în Moldova, dar şi în Ţara Românească şi Transilvania provinciile istorice din cea de-a doua jumătate a secolului XIX diferite societăţi bancare cu capital străin sau autohton care au avut o viaţă mai lungă sau mai scurtă, creându-se premisele înfiinţării Băncii Naţionale a României. Ca urmare, prin Decretul Domnesc din aprilie 1880, se înfiinţează Banca Naţională a României, ca bancă cu capital privat autohton şi cu participarea statului. Cu titlu de curiozitate, merită amintit faptul că Banca Naţională a României este una din cele mai vechi din lume (în fapt, a şaisprezecea bancă centrală), devansând în timp instituţii prestigioase, precum Banca Japoniei (1882), Banca Italiei (1883), Federale Reserve Banca Centrală a SUA (1913) sau Banca Naţională a Elveţiei. 37)20). Înfiinţarea Băncii Naţionale a României a dat un nou avânt dezvoltării capitalului bancar. Avântul capitalului bancar este poate cel mai semnificativ. Dintr-un număr de bănci comerciale în 1930, s-a ajuns în la numai 484 bănci, iar în anul 1940 (înainte de cedările teritoriale) la 446 bănci, restul băncilor au dispărut prin lichidare şi fuziune. Cinci bănci concentrau, însă, 25% din 38) 21). capitalul total şi 45% din cifra bilanţurilor. În cei 45 de ani de economie de comandă, sistemul bancar a fost excesiv de centralizat, majoritatea funcţiilor bancare fiind îndeplinite de Banca Naţională, care avea atât rol de bancă centrală de emisiune, dar şi de bancă comercială, numai câteva domenii fiind acoperite de câteva bănci specializate (Banca Română de Comerţ Exterior pentru operaţiunile de import-export ale statului, Banca de Investiţii pentru finanţarea investiţiilor pe termen lung făcute de stat, Banca Agricolă pentru susţinerea operaţiunilor în domeniul agriculturii şi industriei alimentare, în vreme ce, Casa de Economii şi Consemnaţiuni a preluat operaţiunile de depunere ale persoanelor fizice şi cele de creditare a acestora, exclusiv pentru cumpărarea de locuinţe din fondul statului). 36) Kiriţescu Costin C., Emilian M. Dobrescu, op.cit., p ) Isărescu Mugur C., op.cit., p ) Odobescu Emanuel, Titluri de valoare româneşti , Editura Sigma, Bucureşti,

36 Sistemul bancar românesc actual Prin Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară şi Legea nr. 34/1991 privind statutul Băncii Naţionale a României, s-au pus bazele creării în România democratică a unui sistem bancar actual format pe două paliere: Banca Naţională ca bancă centrală cu atribuţii de emisiune, control şi supraveghere, menţinerea stabilităţii preţurilor. Sistemul băncilor comerciale, care funcţionează ca bănci de afaceri, universale ori specializate. La 1 decembrie 1990 a fost înfiinţată Banca Comercială Română, prin preluarea tuturor operaţiunilor comerciale de la Banca Naţională a României, constituindu-se astfel nucleul sistemului băncilor comerciale. Cadrul normativ care reglementează activitatea bancară în România a fost modificat şi completat prin Legea bancară nr. 58/1998, iar statutul Băncii Naţionale a României care conferă acesteia independenţă în raport cu guvernul a fost modificat şi completat prin Legea nr. 101/1998. În 1998 s-a ajuns la un număr de 45 de bănci autorizate să funcţioneze în România, din care, 32 de bănci erau constituite cu capital integral sau majoritar românesc. Dimensiunea cantitativă a evoluţiei sistemului bancar din România nu este însă caracteristica principală a acestei perioade. Aparent contrar realităţii, se poate afirma că principala caracteristică a dezvoltării sistemului bancar românesc a fost coerenţa dezvoltării structurale şi calitatea activităţii băncilor în sensul direcţiei ascendente, dictate de adaptarea la cerinţele economiei de piaţă. 39) )22 ). Dificultăţile tranziţiei şi-au pus amprenta şi pe evoluţia sistemului bancar din România, multe din băncile înfiinţate înainte şi mai ales după 1989 fiind nevoite să-şi înceteze activitatea, să se restructureze, sau să fie preluate prin fuziune de alte bănci. Au fost închise o serie de societăţi bancare mai mari sau mai mici (Bankcoop, Banca Internaţională a Religiilor, Banca Turco-Română, Credit Bank, Banca Albina, Banca Română de Scont, Banca de Investiţii şi Dezvoltare etc.), iar Banca Română de Comerţ Exterior, datorită problemelor grave cu care s-a confruntat, a fost preluată prin fuziune de Banca Comercială Română la finele anului ) 3). 39) Dănilă Nicolae, Aurel Octavian Berea, Managementul bancar fundamente şi orientări, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p

37 Procesul de asanare a sistemului bancar românesc în perioada postdecembristă a costat statul român peste 3 miliarde echivalent USD, respectiv cca 10% din produsul intern brut. Şi în alte ţări central şi est europene aflate pe calea tranziţiei de la economia de comandă la cea de piaţă statul a cheltuit sume importante pentru asanarea şi reforma sistemului bancar. Unii specialişti consideră însă că o parte din aceste cheltuieli puteau fi evitate sau în orice caz micşorate, dacă băncile în cauză ar fi fost mai bine conduse, iar autorităţile de supraveghere ar fi exercitat mai riguros această activitate. Desigur că falimentul înregistrat de acele bănci cu capital privat dovedeşte atât administrarea deficitară a acestora, cât şi slaba supraveghere a sistemului bancar din partea băncii centrale. 41)24). În prezent, putem aprecia că sistemul bancar românesc este un sistem sănătos, procesul de restructurare şi asanare fiind încheiat în linii generale. Reforma sistemului bancar a devansat în România reforma altor sectoare economice, băncile fiind în poziţia de a trage după ele economia reală, la a cărei relansare a contribuit fiecare bancă, mai mult sau mai puţin, după puterea şi mai ales după interesele şi strategia sa. La finele anului 2005, erau operaţionale în România 39 de societăţi bancare, a căror structură este prezentată în tabelul următor: B ănci, din care cu capital majoritar de stat Tabelul 3 Numărul băncilor şi sucursalelor băncilor străine din România ) Georgescu Florin, Starea economico-socială a României în anul 2000, Editura Expert, Bucureşti, 2002, p

38 cu capital privat, din care * majoritar autohton * majoritar străin S ucursale bănci străine * T otal sistem bancar * inclusiv BCR banca este în proces de privatizare Sursa: Banca Naţională a României În urma privatizării BCR SA, cea mai mare bancă comercială din România cu Grupul austriac ERSTE BANK, statul mai deţine capital majoritar de stat la două bănci (Casa de Economii şi Consemnaţiuni şi Banca de Export-Import a României), prima dintre ele, Casa de Economii şi Consemnaţiuni, aflându-se deja şi ea în proces de privatizare. Trebuie recunoscut faptul că, pe calea privatizării, băncile străine prezente în România concurează puternic cu băncile româneşti. Eficienţa băncilor străine din punct de vedere al costurilor şi know-how-ul financiar mai bun vor oferi acestora un avantaj net în raport cu băncile interne. 42) 25) Concurenţa, faptul că cel mai bun supravieţuieşte, este poate cel mai bun proces pe care îl aduce economia de piaţă, iar aceasta face ca fiecare jucător de pe piaţă să-şi perfecţioneze continuu gama de produse şi servicii, să-şi diminueze costurile, să se orienteze mai mult spre necesităţile clienţilor pentru a se putea menţine, ori, acesta este chiar motorul dezvoltării. Provenienţa capitalului străin în sistemul bancar românesc, după finalizarea privatizării Băncii Comerciale Române, va fi de peste 90%. Dinamica structurii capitalului străin în România, înregis-trată pe parcursul ultimilor ani, apreciem a fi ) Dănilă Nicolae, Privatizarea băncilor, Editura Economică, Bucureşti, 2000, p. 130.

39 Perspectivele dezvoltării sctivităţii bancare în România Gradul de intermediere bancară favorabilă, în sensul întăririi prezenţei ţărilor cu economii şi sisteme bancare solide, cu un know-how superior. Deşi sistemul bancar românesc cuprinde un număr relativ mic de bănci, în comparaţie cu ce a fost în România în perioada interbelică, dar şi cu situaţia din alte ţări, gradul de concentrare al sistemului bancar este ridicat, în sensul că primele 5 bănci deţin aproape 2/3 din piaţa bancară, iar o singură bancă deţine cca 30 din piaţă. Pentru a fi complet, trebuie precizat că în ultimii ani, sistemul bancar românesc a înglobat şi organizaţiile cooperatiste de credit 43), 26) care au luat locul fostelor bănci populare. În înţelesul reglementărilor actuale, cooperativa de credit reprezintă instituţia de credit constituită ca o asociaţie autonomă de persoane fizice unite voluntar, în scopul îndeplinirii nevoilor şi aspiraţiilor lor comune de ordin economic, social şi cultural, a cărei activitate se desfăşoară, cu precădere, pe principiul întrajutorării membrilor cooperatori. Legat de etapele de dezvoltare a sistemului bancar, piaţa monetară a reprezentat prima verigă funcţională de-a lungul perioadei de tranziţie şi, în prezent, cu toate evoluţiile favorabile determinate de crearea şi dezvoltarea pieţei de capital, îşi menţine rolul important în ceea ce priveşte procesul de intermediere financiară. Volumul resurselor financiare care pot fi puse în mişcare în folosul economiei, în general, şi al actorilor pieţei, aşa-numita intermediere bancară, este o rezultantă a gradului de dezvoltare economică şi a capacităţii economiei de a crea şi redistribui valoare. Gradul de intermediere bancară, exprimat prin ponderea creditului neguvernamental în produsul intern brut în România, a evoluat astfel: Tabelul 4. Credit neguv ernam emnta l , , , , , , 8 43) Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României nr. 97/29 iunie 2000, publicată în Monitorul Oficial, nr. 330/14 iulie 2000, aprobată şi completată prin Legea nr. 200/16 aprilie 2002, publicată în Monitorul Oficial, nr. 300/8 mai 2002, stabileşte cadrul legal de funcţionare a cooperativelor de credit. 49

40 mil. RON dinami ca % ponder e in PIB % 00,0 57,7 39,5 03,8 56,8 08,9,3 0,1 1,9 5,9 7,5 1,6 Inflaţia 50 Deşi a înregistrat o anumită creştere în ultimii ani, intermedierea bancară în România este redusă în comparaţie cu ţările care au aderat recent la Uniunea Europeană care înregistrează un grad de intermediere aproape dublu decât România, ca să nu mai vorbim de ţările vest-europene, unde gradul de intermediere bancară este de peste 100% din produsul intern brut al ţărilor respective. Din acest punct de vedere, apreciem că în România există un potenţial imens de dezvoltare a activităţii bancare. Nivelul destul de ridicat al rezervelor minime obligatorii constituite la Banca Naţională a României reprezintă o problemă pentru băncile comerciale, dar şi pentru economie, care este privată de un volum important de resurse de creditare (16% pentru resursele în lei, respectiv 40% pentru cele în valută). Activitatea bancară va fi influenţată şi de continuarea procesului de dezinflaţie care, în anul 2005, a înregistrat o oarecare stagnare, inflaţia în România fiind însă ridicată în comparaţie cu unele ţări din Europa Centrală şi de Sud-Est, astfel: Tabelul 5 creşteri anuale dec/dec % R omania 0,7 0,3 7,8 4,1,3,6 B ulgaria 1,3,8,8,6,0,5

41 Evoluţii pe piaţa muncii U ngaria 0,1,8,0,8,6,3 P olonia,5,6,8,7,4,7 Sursa: Date ale băncilor centrale din ţările respective Măsurile adoptate pentru temperarea expansiunii creditului de consum au avut ca ţinte motivate preîntâmpinarea unor dezechilibre economice, stabilitatea preţurilor şi echilibrarea balanţei externe. Aceste măsuri administrative, restrictive au fost aplicate având în vedere că unele pârghii şi-au pierdut din eficienţă, fiind necesare altele pentru moderarea ritmului de creştere a creditului de consum. Măsurile stabilite de BNR au avut în vedere un dublu aspect. Pe de o parte s-au ţintit resursele în valută ale băncilor prin majorarea ratei rezervei minime obligatorii la 35% şi recent la 40% pentru mijloace băneşti în valută, concomitent cu reducerea ratei pentru mijloacele băneşti în moneda naţională de 18% la 16%. Pe de altă parte se ţinteşte cererea de credite în valută pentru reducerea acesteia prin introducerea de limite lunare ale rambursării datoriei. Situaţia este contradictorie. Creditul de consum are o pondere în PIB de 10 ori mai mică decât în zona euro, unde acesta deţine o pondere de peste 50%. Evoluţia tot mai abruptă a deficitului comercial şi implicit a contului curent îşi au suport într-o mică măsură în creşterea creditului de consum, adevaratele cauze trebuie căutate în economia reală, în slaba competitivitate a produselor româneşti. Evoluţia în anul 2005 a creditului neguvernamental şi compo-nentelor sale în lei şi valută se prezintă în tabelul următor: 44)22) 44) Mihai Ilie, The Evolutions and Prospects in the Romanian Economy, în The Banker, mai 2005 (supliment), p

42 Tabelul 6 Credit neguvername ntal total mil. lei % (dec = 100) 1. Credit in lei mil. lei % (dec = 100) 1.1. populatie mil. lei % (dec = 100) 2. Credit in valuta mil. lei % (dec = 100) 2.1. Populatie mil. lei % (dec. Dec ,4 100, ,7 100, ,8 100, ,7 100, ,4 100,0 Mart ,6 103, ,2 104, ,3 103, ,4 103, ,9 117,6 Iun ,4 117,2 (113,1)* ,1 119,3 (114,1)* 8.036,8 125,1 (121,0)* ,3 115,9 (112,4)* 8.024,2 147,2 Sept ,1 131,7 (112,4)* ,2 137,5 (115,3)* 9.608,4 149,6 (119,6)* ,9 127,9 (110,4)* 9763,4 179,1 Dec ,8 145,3 (110,2)* ,6 170,3 (123,8)* ,2 186,1 (124,4)* ,1 129,1 (100,9)* 9.422,6 172, = 100) (125,2)* (121,7)* (96,5)* * datele din paranteze reprezintă indici calculaţi cu baza în lanţ Pe măsura creşterii gradului de educare a publicului şi a familiarizării cu mecanismele funcţionale ale pieţei de capital, apreciem că o parte tot mai mare a resurselor temporar disponibile din economie se va orienta către plasamente în acţiuni, obligaţiuni şi unităţi ale fondurilor mutuale, fără a elimina din competiţie depozitele bancare, care indiferent de tipul acestora vor continua să fie o formă relativ comodă de fructificare a excedentului de disponibil. În schimb, piaţa de capital prin segmentul secundar al acesteia asigură tranzacţionarea titlurilor deţinute, care pot fi valorificate, în funcţie de lichiditatea lor, ori de câte ori posesorul doreşte să obţină lichidităţi. Creşterea concurenţei între băncile comerciale, pe de o parte, şi între acestea şi celelalte instituţii financiare, pe de altă parte, va conduce la diversificarea instrumentelor de plasament puse la dispoziţia persoanelor fizice şi 52

43 Globalizarea pieţei financiare juridice, astfel încât piaţa financiar-bancară din România va câştiga în volum şi adâncime. Extinderea finanţărilor structurate (incluzând aici şi emisiunile obligatare), dezvoltarea leasingului, asigurărilor şi operaţiunilor imobiliare sunt numai câteva elemente care creează premisele consolidării şi dezvoltării pieţei financiare în România, în condiţiile în care vor apărea şi alte instituţii specializate fonduri ipotecare, bănci de investiţii care să creeze cadrul concurenţial specific economiilor de piaţă mature. Sfârşitul celui de-al doilea mileniu a adus omenirii o nouă problemă, cea a globalizării. Acest fenomen a cuprins, ca o caracatiţă în tentaculele sale, toate sferele vieţii economice, sociale, de mediu, cultură etc. De fapt, nu există o globalizare, ci mai multe, cea a informaţiei, a drogurilor, a epidemiilor, a mediului şi, fireşte, în primul rând, cea a finanţei. 45)44). 11). Puterea tot mai mare pe care o capătă firmele internaţionale, unele state sau grupuri de state, unele colectivităţi în defavoarea altora, fac din fenomenul globalizării o stare contradictorie, râvnită şi susţinută prin toate mijloacele de cei care domină şi a căror dominaţie sporeşte şi respinsă, uneori cu brutalitate, de cei care se opun globalizării şi simbolurilor ei. Practic, în ultimii 10 ani, nu a existat reuniune a Fondului Monetar Internaţional, a Băncii Mondiale, a Grupului principalelor state industrializate sau a altor organisme internaţionale de acest fel care să nu fie însoţită de manifestaţii de amploare ale unor grupuri numeroase care se opun globalizării. Mişcarea liberă a capitalurilor a fost poate una din primele liberalizări, înfăptuită înainte de circulaţia liberă a mărfurilor care este supusă însă unor importante bariere vamale, contingentări, restricţii, sau libera circulaţie a persoanelor, care, pentru cea mai mare parte a populaţiei globului este încă un vis irealizabil. Aceasta a făcut ca fenomenul globalizării să cuprindă, în primul rând, lumea finanţei, deţinătorii marilor capitaluri financiare fiind interesaţi în a putea transfera rapid şi fără oprelişti fondurile dintr-o zonă în alta, dintr-o ţară în alta, spre a le pune la adăpost de crize, devalorizări, confiscări, decizii ale autorităţilor naţionale şi alte pericole. Ţări considerate adevărate paradisuri pentru investitorii internaţionali s-au trezit peste noapte, la cele mai mici semne de slăbiciune, golite de zeci, sute de miliarde de USD, pradă unor puternice crize economice, Mexicul, Argentina fiind exemple mai vechi sau mai noi în acest sens. )45) Butros Butros Ghali discurs susţinut în calitate de secretar general al ONU preluat de Hans Peter Martin şi Harold Schumann în Capcana globalizării, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p

44 Cel mai mari bănci În sfera financiară, globalizarea este mai accentuată şi mai rapidă ca oriunde. Marile bănci şi grupuri financiare, şi aşa gigantice, sunt cuprinse de o frenezie a fuziunilor. Asistăm astăzi la o aşa-numită mergermanie (mania fuziunilor), cei mari devenind tot mai mari şi mai puternici. 46)45). 1 2).. Mărimea capitalurilor şi activelor la câteva bănci sunt grăitoare în acest sens: Primele bănci din lume, din Europa şi din Europa Centrală Tabelul 7 milioane USD Denumirea băncii Citigroup, New York, SUA HSBC Holdings, Londra, Anglia National Savings and Commercial Bank, Budapesta, Ungaria Data de referinţa Total capitalu ri Sursa: The Banker, iulie Total active Poziţia Locul 1 in lume Locul 1 in Europa (locul 3 in lume) Locul 1 in Europa Centrala (locul 223 in lume) Din punct de vedere al capitalurilor, ierarhia dintre cele 3 bănci se prezintă grafic astfel: 46) Mihai I., T. Mihai, Trade Finance finanţarea comerţului, Editura Economică, Bucureşti, 2002, p

45 Total capitaluri Citigroup, New York, SUA HSBC Holdings, Londra, Anglia National Savings and Commercial Bank Graficul 1 Din punct de vedere al totalului activelor, ierarhia dintre cele 3 bănci se prezintă grafic astfel: Total active Citigroup, New York, SUA HSBC Holdings, Londra, Anglia National Savings and Commercial Bank Graficul 1 Globalizarea finanţei internaţionale se realizează nu numai geografic, la scară planetară, dar şi structural, marile grupuri financiare internaţionale fiind adevărate conglomerate care includ pe lângă bănci, societăţi de asigurare-reasigurare, fonduri de investiţii ori de pensii, activităţi pe piaţa de capital, leasing, capabile să ofere aşa-numite servicii financiare integrate. În domeniul finanţei internaţionale, globalizarea se realizează la nivel regional, continental şi, respectiv, la scara întregii planete, de aici şi caracterul de bănci naţionale, regionale şi, respectiv, internaţionale sau globale. Spre exemplu, în regiunea central şi est europeană, poziţia primelor 3 bănci cu activele şi capitalurile deţinute de fiecare, era următoarea: 55

46 Cel Poziţia mai primelor 3 bănci din Europa Centrală şi de Est mari bănci din Europa Centrală Nr. Denumire crt. banca 1. National Savings and Commercial Bank (locul 223 in lume) 2. PKO Bank Polski (locul 247 in lume) 3. Banca Comerciala Romana (locul 332 in lume) Tabelul 8 milioane USD Sediul Capital Active Data de central referinta Budapesta Varsovia Bucuresti Total Sursa: The Banker, iulie Este uşor de observat ca primele 3 bănci din Europa Centrală şi de Est (exclusiv Rusia) deţin active totale de circa 61 miliarde USD, aproape la nivelul PIB al României. Din punct de vedere al capitalurilor, ierarhia dintre cele 3 bănci se prezintă grafic astfel: Capital National Savings and Commercial Bank PKO Bank Polski Banca Comerciala Romana Graficul 3 56

47 Din punct de vedere al total activelor, ierarhia dintre cele 3 bănci se prezintă grafic astfel: Active National Savings and Commercial Bank PKO Bank Polski Banca Comerciala Romana Graficul 4 De remarcat poziţia extrem de bună a Băncii Comerciale Române, care se plasează pe locul 3 în rândul băncilor din regiune. De menţionat că piaţa central-europeană nu este lăsată la dispoziţia acestor bănci. În această piaţă concurează puternic cu băncile naţionale şi băncile internaţionale. Din cele cca 350 miliarde euro cât reprezentau activele bancare din zona central şi est-europeană la finele anului 2001, cca 207 miliarde euro, respectiv 57%, erau deţinute de băncile internaţionale cu afaceri în această regiune. 47)46)... 3). Ţările cu cele mai multe bănci clasate în primele de bănci internaţionale din lume, se prezintă astfel: Tabelul 9 Nr. crt. 1. SUA Număr bănci Japonia Germania Spania Italia Anglia Rusia 22 Sursa: The Banker, iulie 2005 Grafic, situaţia se prezintă astfel: 57

48 Numar banci SUA Japonia Germania Spania Italia Anglia Rusia Graficul 5 Distribuirea pe regiuni a primelor 1000 de bănci în lume se prezintă astfel: Dispersia primelor 1000 bănci din lume pe ţări Nr. crt. Zona geografică Capital Total active 1. Uniunea Europeana (25) SUA Japonia Asia (exclusiv Japonia) Orientul Mijlociu Restul Europei Restul lumii 5 4 Sursa: The Banker, iulie 2005 Grafic, în funcţie de nivelul capitalului, situaţia se prezintă astfel: Capital Uniunea Europeana (25) SUA Japonia Asia (exclusiv Japonia) Orientul Mijlociu Rest Europa Restul lumii 58

49 Graficul 6 Grafic, în funcţie de nivelul total al activelor, situaţia se prezintă astfel: Total active Uniunea Europeana (25) SUA Japonia Asia (exclusiv Japonia) Orientul Mijlociu Rest Europa Restul lumii Graficul 7 Globalizarea, mai ales în domeniul finanţei internaţionale, dar şi al industriei, telecomunicaţiilor, mass-media etc. are efecte, care ajung să îngrijoreze nu numai pe opozanţii globalizării, dar şi pe cei mai aprigi susţinători ai acesteia. Desfiinţarea (cvasi)totală a barierelor în circulaţia liberă a capitalurilor a făcut din piaţa financiară internaţională o adevărată forţă a naturii. Acum, nicio ideologie, niciun fenomen cultural, pop, nicio organizaţie internaţională şi nici măcar ecologia nu leagă naţiunile lumii mai strâns unele de altele ca maşinile de bani ale băncilor, societăţilor de asigurare şi fondurilor de investiţii internaţionale interconectate electronic cu întreaga lume. 48)14) În încercarea de a stăvili drumul bulgărelui globalizării, Uniunea Europeană introduce din anul 2003 reguli stricte pentru fuziunile globale. Fuziunile care creează companii cu o cotă de piaţă de peste 50% au şanse mari de a fi blocate, conform noilor măsuri de reglementare a competiţiei pe piaţa europeană. Aceste măsuri includ şi proceduri privind situaţiile de oligopol, precizând că fuziunile pot fi blocate în situaţia în care 1999, p ) Martin Hans Peter, Harold Schumann, Capcana globalizării, Editura Economică, 59

50 companiile se angajează în mod tacit să nu concureze una împotriva alteia. 15) Între giganţii pieţei financiare internaţionale există o luptă acerbă pentru supremaţie, poziţia acestora schimbându-se de la o perioadă la alta. Desigur, că orice fenomen economico-socio-politic, globalizarea are aspecte pozitive, dar şi efecte nefavorabile, de multe ori, raţiuni de ordin global contravin unor interese interne, naţionale. Cert este că, nicio ţară în actualul context economic şi politic mondial nu mai poate folosi politica struţului, nu-i mai pot fi indiferente acţiunile celorlalţi parteneri şi modul în care acestea influenţează climatul general. În timp ce unii construiesc cadrul globalizării şi se preocupă ca să se adapteze din mers acestui cadru, alte ţări, companii, persoane, sunt pur şi simplu surprinse de efectele uneori pozitive, alteori negative ale globalizării. ( ) şansele României de a extrage ceea ce este mai bun din acest fenomen depind, în mod esenţial, de crearea cadrului care să permită exploatarea beneficiilor aduse de globalizare şi diminuarea efectelor negative sau a costurilor, a constrângerilor acestui fenomen de globalizare şi ale integrării, care este o subcomponentă a globalizării. 49)48). 17). NOŢIUNI ŞI CONCEPTE-CHEIE Banii şi băncile. Banca centrală şi băncile comerciale. Intermedierea bancară = credit neguvernamental x 100 produs intern brut Momente-cheie în evoluţia sistemului bancar: Conferinţa de la Bretton Woods, Tratatul de la Maastricht. Uniunea Economică Europeană (U.E.), Uniunea Economică şi Monetară Europeană (U.E.M.). Funcţiile băncilor: funcţiile băncii centrale; funcţiile băncilor comerciale (funcţii tradiţionale, funcţii neconvenţionale). Sistemul bancar naţional şi cel internaţional. Sistemul bancar românesc actual şi perspectivele dezvoltării activităţii bancare în România. Evoluţii pe piaţa creditului neguvernamental şi a inflaţiei. Globalizarea pieţei financiare: top 1000 bănci. 48) Monti Mario (comisarul european pentru concurenţă), Actele normative privind regulile de aprobare a fuziunilor de companii, expuse la Reuniunea Comisiei Europene în decembrie 2002, prezentate de Ziarul Financiar /11 decembrie ) Isărescu Mugur C., op.cit., p

51 Concepte-cheie: credit (ne)guvernamental dobânda, marja de dobânda, deficit bugetar, datorie publică, rată inflaţie, rată (curs) de schimb, euro, emisiune monetară, politică monetară, rezerve valutare, trezorerie, depozit bancar, leasing, cambie, bilet la ordin, valori mobiliare, risc, provizioane, grad de intermediere bancară, bănci naţionale, bănci regionale, bănci globale, produs intern brut. 4. INTERMEDIEREA BANCARĂ 4.1. Comerţul cu bani Comerţ cu bani Pentru a putea exista ca entitate juridică, orice societate bancară are mai întâi nevoie de dotarea cu capitaluri de către acţionari şi apoi de atragerea de pe piaţă de resurse disponibile. Volumul operaţiunilor active ale unei bănci (credite, plasamente pe piaţa interbancară, titluri de stat, alte active), structura activelor (lei, valută) şi maturitatea lor (pe termen scurt, mediu sau lung) sunt determinate de volumul, structura şi maturitatea resurselor atrase de bancă (operaţiunile pasive). Aceasta este motivaţia logică fundamentală pentru care vom începe tratarea operaţiunilor bancare mai întâi cu cele de atragere de resurse (operaţiunile pasive) şi apoi cu cele de plasare a resurselor (operaţiunile active). Este adevărat, însă, că existenţa pe piaţă a unor oportunităţi de afaceri atractive privind acordarea unor credite, plasamente, garanţii şi alte facilităţi în favoarea clienţilor performanţi, impune măsuri pentru atragerea de resurse suplimentare pe structura de valute şi maturităţi menite să satisfacă oportunităţile oferite de clienţi. Ca urmare, deşi volumul şi structura resurselor pe maturităţi şi valute determină volumul şi structura plasamentelor şi acestea din urmă exercită o influenţă activă asupra volumului şi structurii resurselor, fiind vorba până la urmă de o relaţie biunivocă între cele două mari categorii de operaţiuni bancare. 61

52 Acceptarea de depozite Contul curent 4.2. Operaţiuni bancare privind atragerea de depozite Operaţiunile de acceptare de depozite sunt principala categorie de operaţiuni prin care societăţile bancare îşi atrag resursele necesare desfăşurării activităţii de intermediere pe piaţă. Prin depozit se înţelege o sumă de bani încredinţată în următoarele condiţii: 50)49)23) ::: să fie rambursată în totalitate, cu sau fără dobândă şi orice alte facilităţi, la cerere sau la un termen convenit de către deponent cu depozitarul; să nu se refere la transmiterea proprietăţii, la furnizarea de servicii sau la acordarea de garanţii. Aşadar, cele două părţi ale contractului (convenţii) de depozit sunt deponentul, pe de o parte, şi depozitarul, respectiv banca, pe de altă parte. Principalele categorii de depozite utilizate atât pe plan naţional, cât şi internaţional sunt următoarele: Contul curent în lei şi în valută Se adresează clienţilor băncii, persoane fizice şi juridice sau entităţi fără personalitate juridică rezidente/nerezidente în România care încheie cu banca o convenţie în acest sens. Prin contul curent se pot efectua operaţiuni de alimentare în numerar sau prin virament; eliberare de sume în numerar la cererea şi în favoarea deponentului; operaţiuni de plăţi prin virament în limita soldului disponibil. Conturile în valută se deschid numai pentru valutele cotate de Banca Naţională a României. Ţinând cont de cerinţele privind identificarea clienţilor, impuse de prevenirea şi combaterea spălării banilor şi lupta împotriva terorismului. La deschiderea de conturi bancare, cât şi cu ocazia efectuării operaţiunilor dispuse prin aceste conturi, titularii trebuie să prezinte băncii următoarele documente: 51)50)44) : declaraţia privind beneficiarul real al sumei; informaţii privind sursa (provenienţa) fondurilor. 50) Legea bancară nr. 58/1998, art. 3, lit. f, publicată în Monitorul Oficial nr. 121/23 martie ) Normele BNR nr. 3/26 februarie 2002 privind standardele de cunoaştere a clientelei, publicate în Monitorul Oficial, partea I, nr. 154/4 martie

53 Contul de depozit Certificatul de depozit Certificatul de depozit cu discount Certificatul de depozit cu discount Contul de depozit la termen în lei şi în valută se deschid la solicitarea clienţilor care stabilesc cu banca prin convenţii: suma, dobânda fixă sau variabilă, scadenţa şi persoanele autorizate/împuternicite să efectueze operaţiuni. Retragerea sumelor se face după expirarea scadenţei, în caz contrar clientul putând beneficia numai de dobânda la vedere pe perioada de existenţă efectivă a depozitului. Certificatul de depozit Certificatul de depozit reprezintă un titlu de credit pe termen emis de bancă, care atestă depunerea unei sume de bani pe baza căreia, la scadenţă, se poate încasa atât suma depusă, cât şi dobânda aferentă. Certificatele de depozit pot fi nominale, prin înscrierea pe acesta şi pe cotor a datelor de identificare ale cumpărătorului; cu parolă 52)5 prin înscrierea pe cotor a unei parole alese de cumpărător, formată din cel mult 3 cuvinte, ca element de identificare, pe baza căreia la scadenţă, împreună cu certificatul de depozit, se poate răscumpăra valoarea acestuia. Certificatul de depozit cu discount Certificatul de depozit cu discont este un instrument bancar ce oferă posibilitatea cumpărătorului să intre în posesia unui astfel de titlu, plătind o sumă mai mică decât valoarea lui nominală care se va încasa la scadenţă. Diferenţa între suma de cumpărare şi valoarea nominală a certificatului de depozit cu discount o reprezintă tocmai dobânda care este avansată de bancă încă din momentul cumpărării. Deţinătorul unui astfel de titlu care doreşte să-l răscumpere înainte de scadenţă nu mai este penalizat prin plata unei dobânzi la vedere, aşa cum se întâmplă în cazul depozitelor la termen, ci, banca oferă dobânda la termen aferentă perioadei cât a fost deţinut efectiv certificatul. Depozitul pentru minori Depozitul pentru minori se adresează persoanelor fizice cu vârste cuprinse între ani. Potrivit legislaţiei româneşti, capacităţile juridice totale se dobândesc la vârsta de 18 ani. Numai de la 18 ani în sus, persoanele fizice au dreptul să constituie la bănci depozite la vedere sau la termen în condiţiile legale. Depozitul pentru minori este destinat persoanelor care nu au împlinit încă 18 ani, dar sunt mai mari de 14 ani, respectiv sunt în situaţia de a avea capacităţi juridice limitate. Retragerile se pot face de minor numai cu acordul părinţilor (tutorelui/curatorului) dat în scris în faţa notarului public. 63

54 Avantajul acestui tip de depozit este acela de a antrena, educa tinerii în spiritul economisirii şi gestionării responsabile a unor sume de bani de care pot beneficia cu ocazia majoratului. Contul escrow Contul de depozit escrow Contul de depozit escrow este un cont de depozit temporar, deschis în vederea păstrării/depozitării unor sume de bani în lei sau valută până la încheierea unui contract, livrarea unor mărfuri sau îndeplinirea unor condiţii specificate într-un contract/angajament încheiat între două părţi. În cadrul acestei operaţiuni, banca îndeplineşte rolul de agent escrow, iar deponentul sumelor este titularul depozitului. Eliberarea de către bancă a sumelor din contul escrow se va efectua în baza certificării îndeplinirii condiţiilor convenite de către părţile semnatare ale acordului încheiat, conform instrucţiunilor comune ale acestora. În cazul neîndeplinirii clauzelor la termenele şi în condiţiile prevăzute în contractul încheiat, sumele depozitate în contul escrow vor fi restituite depozitarului împreună cu dobânzile bonificate pe perioada existenţei depozitului Operaţiuni bancare privind acordarea de credite În cadrul activităţii de intermediere pe care o realizează băncile comerciale, operaţiunile de acordare de credite ocupă un loc deosebit de important, acestea fiind principalele operaţiuni de activ ale băncilor comerciale. Operaţiunea de creditare reprezintă actul prin care banca pune sau se obligă să pună la dispoziţia clienţilor, fondurile solicitate sau îşi ia un angajament prin semnătură, de natura avalului, cauţiunii sau garanţiei în favoarea acestora. Sunt asimilate operaţiunilor de creditare, operaţiunile de leasing şi toate operaţiunile de locaţie însoţite de opţiunea de cumpărare. 53)52)57) Legea bancară nr. 58/1998 defineşte creditul ca fiind orice angajament de plată a unei sume de bani în schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite, precum şi la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau orice prelungire a scadenţei unei datorii şi orice angajament de achiziţionare a unui titlu care încorporează o creanţă sau a altui drept la plată unei sume de bani. 53) Ordinul Ministerului Finanţelor Publice şi Băncii Naţionale a României nr. 1418/344/1 august 1997 privind aprobarea Planului de conturi pentru societăţile bancare şi a Normelor metodologice de utilizare a acestuia, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 bis/ 27 august 1997, partea I, p ) Ilie Mihai, Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare, Editura Expert, Bucureşti 2003, p

55 Tipuri de credite după maturitate Durata de creditare Perioada de graţie Împrumutaţii Prin credite pe termen scurt se înţeleg operaţiunile de împrumut a unor sume de bani pe o durată ce nu depăşeşte 12 luni, cu excepţia creditelor pentru produse cu ciclu lung de fabricaţie. Creditele a căror durată de rambursare este între un an şi cinci ani sunt considerate credite pe termen mediu, iar cele care depăşesc durata de 5 ani sunt credite pe termen lung. Durata de creditare, cuprinde: perioada de tragere, în care creditul se angajează, respectiv de la data stabilită prin contract de punere a creditului la dispoziţia împrumutatului şi până la angajarea integrală a creditului; perioada de utilizare, care cuprinde durata de timp dintre angajarea (tragerea) integrală a creditului şi data primei rate scadente conform contractului încheiat. În cadrul perioadei de utilizare a creditului poate exista perioada de graţie; perioada de graţie este cuprinsă între data prevăzută prin contract pentru utilizarea integrală a creditului şi data prevăzută pentru rambursarea primei rate de credit. În cadrul perioadei de graţie, împrumutatul achită băncii dobânzile datorate, comisioanele şi taxele, fără a rambursa ratele de credit. Perioada de graţie se acordă în cazul creditelor pentru echipament la care, potrivit documentaţiei tehnice, s-a prevăzut un termen de atingere a parametrilor proiectaţi. Perioada de graţie poate fi de 1-3 ani de la termenul de punere în funcţiune a investiţiilor. În cazul investiţiilor care produc imediat după punerea în funcţiune, cum sunt utilajele, maşinile şi instalaţiile, perioada de graţie va fi de regulă de 6 luni de la livrare. Împrumutaţii, cunoscuţi şi sub denumirea de clienţii băncii, sunt persoane juridice, indiferent de forma de organizare şi natura capitalului social, înregistrate în România, care desfăşoară activităţi legale, au conturi deschise la bancă şi îşi derulează operaţiunile prin aceste conturi. Categoriile de clienţi ai băncii care pot beneficia de credite sunt: regii autonome, companii şi societăţi naţionale, constituite potrivit Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, Ordonanţei de Urgenţă nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome şi actelor normative privind înfiinţarea companiilor naţionale; societăţi comerciale cu capital de stat sau privat şi alte unităţi care îşi desfăşoară activitatea în cadrul economiei naţionale, constituite potrivit Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi 65

56 Documentaţia Liniile de credit societăţi comerciale şi Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, modificată şi completată; societăţi comerciale cu capital integral străin sau mixt constituite potrivit legii; societăţi agricole cu personalitate juridică, constituite potrivit Legii nr. 36/1991 privind societăţile agricole; unităţi administrativ-teritoriale organizate potrivit legii; asociaţii de proprietari şi alte forme de asociere prevăzute de lege; alte persoane juridice, organizate în conformitate cu legea şi care desfăşoară activităţi legale. Documentaţia pe care clienţii o prezintă băncii în vederea obţinerii de credite, trebuie să cuprindă: cererea de credite semnată de persoanele autorizate să reprezinte agentul economic solicitant (conform modelului din Anexa nr.11), care cuprinde şi descrierea condiţiilor creditului; bilanţul contabil, raportul de gestiune, contul de profit şi pierdere, încheiate pentru ultimii ani; situaţia prognozată a plăţilor şi încasărilor (cash flow) aferente perioadei pentru care agentul economic solicită împrumutul şi bugetul de venituri şi cheltuieli întocmit conform precizărilor Ministerului Finanţelor Publice; situaţia stocurilor şi cheltuielilor pentru care se solicită creditul, care să cuprindă cantităţile, valorile, cauzele formării şi termenele de valorificare; situaţia contractelor de livrare pentru produsele care constituie obiectul creditului; proiectul graficului de rambursare a creditului şi de plată a dobânzilor; lista garanţiilor propuse băncii pentru garantarea creditului solicitat şi evaluarea acestora; planul de afaceri; orice alte documente necesare, solicitate de bancă. Principalele categorii de credite acordate de bănci clienţilor persoane juridice (corporate banking): 54) Utilizări din deschideri de credite permanente (linii de credite) Utilizările din deschideri de credite permanente (liniile de credite) reprezintă o modalitate de creditare a agenţilor economici, care funcţionează după sistemul revolving, în baza unui contract de credit prin care banca se angajează ca pe o anumită perioadă de timp să împrumute clientelei fonduri utilizabile în mod fracţionat, în funcţie de nevoile acesteia, în limita unui nivel global de credit, cu condiţia ca soldul zilnic al angajamentelor să nu depăşească volumul liniei de credite 66

57 aprobat, cu posibilitatea prelungirii în mod repetat pe noi perioade de creditare dacă sunt îndeplinite condiţiile stabilite. Volumul liniei de credit, se determină în funcţie de cifra de afaceri şi durata medie de încasare a clienţilor, după formula: Lc = Ca x Nz, Pc unde, Lc = utilizări din deschideri de credite permanente; Ca = cifra de afaceri pe perioada creditării; Nz = durata medie de încasare a clienţilor (în zile); Pc = perioada de creditare (în zile). Durata medie de încasare a clienţilor, exprimată în număr de zile (Nz), reprezintă amânarea medie a plăţii, acordată clienţilor, şi se calculează utilizând următoarea formulă: _ Nz = Sc x Pc, Ca unde, Sc = soldul mediu lunar al clienţilor neîncasaţi pe o perioadă precedentă egală cu perioada de creditare; Nz, Pc şi Ca au semnificaţia de la formula anterioară. Credite pentru cheltuieli şi stocuri temporare Credite pentru cheltuieli şi stocuri sezoniere Credite pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor temporare Creditele pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor temporare se acordă clientelei pentru finanţarea operaţiunilor cu caracter temporar pe baza documentaţiei prezentate din care să rezulte situaţia stocurilor şi cheltuielilor care fac obiectul creditării şi cauzele economice care au determinat formarea stocurilor respective (primirea de la furnizori a unor materii prime şi materiale în avans faţă de termenele din contracte, aprovizionări în loturi optime, întreruperea producţiei din motive justificate, lipsa mijloacelor de transport sau alte greutăţi în expedierea produselor la intern sau la export etc.). Fac obiectul acestei categorii de credite stocurile care au fost aprovizionate deja în perioada precedentă fără a fi achitate, stocurile care urmează a fi aprovizionate de agenţii economici pe baza de contracte ferme cu desfacere asigurată, cât şi cheltuielile temporare aferente acestor stocuri. Creditele pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor sezoniere Creditele pentru finanţarea cheltuielilor şi stocurilor sezoniere de materii prime şi produse se acordă agenţilor economici care constituie astfel de stocuri (produse agricole, agroalimentare, de provenienţă vegetală sau animală, precum şi 67

58 orice alte stocuri care nu sunt de natura celor curente şi se consumă într-o perioadă mai mare de un trimestru, fără a depăşi 12 luni de la constituire) pe baza cererilor şi documentaţiilor prezentate de aceştia. Băncile nu creditează stocurile sezoniere pe perioade care să depăşească intervalul dintre două sezoane (cicluri) de producţie naturale. Credite pentru produse cu ciclu lung de fabricaţie Credite pentru produse cu ciclu lung de fabricaţie Creditele de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricaţie Produsele cu ciclu lung de fabricaţie sunt cele ale căror cicluri tehnologice de execuţie, de la lansarea în fabricaţie până la obţinerea produsului finit, durează mai mult de 12 luni. În această categorie de produse se încadrează construcţia şi reparaţiile de nave maritime şi fluviale, aeronave, elicoptere, instalaţii şi utilaje complexe etc. Creditele de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricaţie se pot acorda pe termene mai mari de 12 luni, fără a depăşi însă ciclurile tehnologice de execuţie stabilite prin documentaţia tehnică. Punerea la dispoziţie a creditelor de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricaţie se efectuează eşalonat în funcţie de evoluţia cheltuielilor cu producţia în curs de fabricaţie aferentă produselor respective, potrivit datelor rezultate din anexa sus menţionată. Creditele pentru prefinanţarea exporturilor Creditele pentru prefinanţarea exporturilor au ca destinaţie satisfacerea necesităţilor curente sau excepţionale ale clienţilor ocazionate de fabricarea produselor destinate exportului şi se aprobă pe baza documentaţiei prezentate de agenţii economici, cu condiţia existenţei contractelor de export sau comenzilor ferme încheiate direct cu partenerii externi sau prin intermediul unor comisionari, care fac obiectul creditului solicitat, din care să rezulte: cantitatea şi felul mărfii, condiţiile şi graficul de livrare, modalitatea şi termenele de plată, preţul mărfii în valută la valoarea CIF sau FOB, după caz. Creditele se pot acordă numai după prezentarea comunicării de la o societate bancară din ţară sau străinătate, agreată, a deschiderii acreditivului de export irevocabil, în favoarea beneficiarului de credit, sau alte forme de plată garantate bancar (scrisoare de garanţie bancară, efecte de comerţ avalizate de alte societăţi bancare agreate etc.). Incasso-ul documentar se poate accepta ca modalitate de plată, dacă din analiza efectuată rezultă că între parteneri sunt relaţii de colaborare tradiţionale şi nu au existat situaţii de întârziere sau neefectuare a plăţii. 68

59 Acordarea creditelor pentru prefinanţarea exporturilor va fi condiţionată de asigurarea acestora împotriva riscului comercial de neplată, atunci când banca consideră necesar, pe toată perioada de creditare, de către EXIMBANK sau orice alte instituţii specializate. Asigurarea împotriva riscului de ţară este obligatorie pentru contractele de export încheiate cu parteneri din alte ţări, cu excepţia celor din categoria A nominalizate de Banca Naţională a României. 55)53)58) Creditele pentru exportul de produse garantate cu creanţe asupra străinătăţii în lei şi valută Creditele pentru exportul de produse garantate cu creanţe asupra străinătăţii se acordă exportatorilor pentru desfăşurarea corespunzătoare a activităţii curente pe perioada de la livrarea produselor şi până la încasarea contravalorii lor de la partenerii externi, fără a depăşi 12 luni de la acordarea creditului. Acordarea creditelor pentru exportul de produse garantate cu creanţe asupra străinătăţii este condiţionată de asigurarea acestora împotriva riscului comercial de neplată, atunci când banca consideră necesar, pe toată perioada de creditare, de către Eximbank sau orice alte instituţii specializate. Acordarea acestor credite se face prin cesionarea/gajarea efectelor de comerţ (cambii şi bilete la ordin) sau a acreditivelor doveditoare ale existenţei creanţelor exportatorilor asupra partenerilor din străinătate. Credite de scont Creditele de scont Scontul reprezintă operaţiunea prin care, în schimbul unui efect de comerţ (cambie sau bilet la ordin), banca pune la dispoziţia posesorului creanţei, valoarea efectului, mai puţin agio (dobânda şi comisioanele aferente), înainte de scadenţa efectului respectiv. Cambia reprezintă, potrivit reglementărilor legale în vigoare, titlul de credit care pune în legătură trei persoane: a) 55) În înţelesul Legii bancare nr. 58/1998 şi a normelor de prudenţialitate şi de limitare a riscului de credit în activitatea bancară: ţările din categoria A sunt: ţările membre ale Organizaţiei pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (O.E.C.D.), nominalizate prin reglementările în domeniu ale Băncii Naţionale a României, şi care în prezent sunt: Australia, Austria, Belgia, Canada, Cehia, Coreea, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Japonia, Luxemburg, Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda, Polonia, Portugalia, Marea Britanie, Mexic, Spania, Statele Unite ale Americii, Slovacia, Suedia, Turcia, Ungaria; ţările din categoria B sunt: toate ţările, cu excepţia celor din categoria A şi a României. 69

60 trăgătorul, persoana (fizică sau juridică) care emite cambia; b) trasul, persoana indicată sau obligată de trăgător să plătească cambia şi c) beneficiarul, persoana în favoarea căreia se emite cambia. Biletul la ordin reprezintă, potrivit reglementărilor legale în vigoare, titlul de credit care pune în legătură două persoane: a) trăgătorul, persoana (fizică sau juridică) care emite biletul la ordin şi b) beneficiarul, persoana în favoarea căreia a fost emis biletul la ordin. În cazul biletului la ordin, trăgătorul şi trasul sunt una şi aceeaşi persoană. Cambia şi biletul la ordin, ca titluri de credit, cuprind ca elemente definitorii obligaţia trasului de a plăti beneficiarului o anumită sumă de bani la o dată stabilită (scadenţă). În cazul în care posesorul legal al unei cambii sau bilet la ordin (beneficiarul sau ultimul giratar într-un şir neîntrerupt de giruri) doreşte încasarea sumei înscrise în titlul de credit mai înainte de scadenţă, acesta poate gira titlul către o societate bancară, operaţiune ce poartă denumirea de scontare. Expunerea băncii dintr-un credit de scont este atât faţă de tras (debitorul principal), cât şi, pe cale de regres, faţă de clientul care a solicitat efectuarea operaţiunii de scontare (beneficiarul titlului) şi faţă de avalist, în cazul titlurilor avalizate. Operaţiunea de scontare propriu-zisă a titlurilor se va efectua de bancă prin debitarea contului credite de scont şi operaţiuni asimilate şi creditarea contului curent al clientului cu valoarea nominală a efectelor de comerţ scontate. Concomitent, din contul curent al clientului se încasează dobânda (taxa scontului) care se calculează: Vn x Dc x Nz Ds = 360 x 100 unde, Ds = dobânda cuvenită băncii; Vn = valoarea nominală a titlului înscrisă la rubrica special rezervată pe faţa titlului; Dc = nivelul dobânzii aferente creditelor pe termen scurt; Nz = număr zile calendaristice dintre data scontării şi ziua scadenţei, inclusiv. În vederea încasării la scadenţă a valorii titlurilor scontate, banca care a primit titlul la scont se va îngriji de remiterea acestuia la plată la banca trasului, pe circuit bancar, în timp util, astfel încât titlul să fie achitat în ziua plătibilă şi să se recupereze astfel creditul acordat prin mecanismul scontării. 70

61 În caz de neplată la scadenţă, banca, în calitate de giratar, se poate îndrepta pe cale de regres contra oricăruia dintre obligaţi şi giranţi, respectiv, către cel mai solvabil dintre aceştia. Creditele pe cecuri remise spre încasare Creditele pe cecuri remise spre încasare în lei se acordă pe baza cererilor de credite, prezentate de agenţii economici la care vor fi anexate borderourile, care fac dovada remiterii cecurilor la plată prin circuit bancar sau a depunerii cecurilor spre încasare de către beneficiari direct la băncile plătitorilor. Ca o condiţie prealabilă a acordării creditelor pe cecuri remise spre încasare, banca va trebui să se asigure că cecurile respective îndeplinesc toate condiţiile de formă şi fond prevăzute de Legea nr. 59/1934 asupra cecului, modificată prin Legea nr. 83/1994 şi Normele cadru nr. 7/1994 ale Băncii Naţionale a României şi vor ajunge la tras (banca plătitorului) în cadrul termenelor de prezentare la plată, aşa cum sunt stabilite prin legea menţionată, respectiv în termen de 8 zile, dacă cecul este plătibil chiar în localitatea unde a fost emis şi 15 zile, dacă cecul este plătibil în altă localitate decât cea în care a fost emis. Băncile acceptă, de regulă, să fie admise la creditare cecurile certificate, existând însă posibilitatea acordării de credite şi pentru cecurile simple emise de agenţii economici cu o bună reputaţie în ceea ce priveşte onorarea obligaţiilor asumate. Băncile nu admit acordarea de astfel de credite pentru agenţii economici care au fost înregistraţi în Fişierul Naţional al Persoanelor cu Risc din cadrul Centralei Incidentelor de Plăţi, gestionată de Banca Naţională a României. La cererea clienţilor cu o reputaţie recunoscută în mediul de afaceri, care nu au mai înregistrat dificultăţi în relaţiile comerciale cu partenerii lor de afaceri, băncile pot acorda credite şi pe cecuri postdatate, respectiv care au înscris la rubrica destinată ca dată a emiterii lor o dată ulterioară celei prezentării la plată. Factoringul Potrivit legii româneşti (Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 10/1997), factoringul este un contract încheiat între o parte denumită aderent, furnizoare de mărfuri sau prestatoare de servicii şi o societate bancară sau instituţie financiară specializată, denumită factor, prin care aceasta din urmă asigură finanţarea, urmărirea creanţelor şi protecţia riscurilor de credit, iar aderentul cedează factorului, cu titlu de vânzare sau de gaj, creanţele născute din vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii pentru terţi. În practica internaţională (Convenţia de la Ottawa/mai 1988 International Institute for Unification of Private Law in 71

62 Rome), factoring-ul este definit ca fiind o relaţie contractuală între un vânzător şi un factor prin care: a) vânzătorul cesionează factorului toate creanţele rezultate din contracte de vânzare/prestări servicii pe care acesta le are cu diverşi parteneri (altele decât cele pentru consum personal) şi notifică debitorii privind această cesiune; b) factorul va presta cel puţin două dintre următoarele servicii: finanţare pe baza facturilor (în general, 80% din valoare); administrarea creanţelor; colectarea creanţelor la scadenţă; protecţie împotriva riscului de neplată. Factoringul se adresează, în special, companiilor interesate în creşterea producţiei şi a cifrei de afaceri, care apelează pentru urmărirea încasării creanţelor, colectării acestora şi protecţia împotriva riscului de neplată la instituţii specializate (factor). Ca urmare, în timp ce creditul poate oferi numai finanţare, factoringul presupune un ansamblu de servicii (finanţare, urmărire, colectare, protecţie împotriva riscului). În cazul creditelor, accentul analizei se pune pe bonitatea solicitantului (împrumutatului), în timp ce factoringul presupune, în primul rând, analiza bonităţii partenerilor solicitantului (aderent). Cedarea creanţelor se realizează prin intermediul unei subrogări convenţionale, prin simpla transmitere a facturilor, fără nicio altă formalitate, factorul devenind proprietarul creanţelor. Factorul nu garantează buna execuţie a contractului economic, care rămâne în sarcina exclusivă a aderentului. În cazul factoringului de export, pentru a fi acceptate, facturile externe trebuie să îndeplinească una din următoarele condiţii: contractul comercial de export sau alt document cu efecte juridice similare, să aibă prevăzută o modalitate de plată asiguratorie (acreditiv şi scrisoare de garanţie bancară); riscul de neplată al debitorilor externi să fie acoperit de o societate internaţională de factoring, agreată de bancă; să existe asigurarea Eximbank împotriva riscului de ţară (cu excepţia ţărilor din categoria A, nominalizate de Banca Naţională a României) şi împotriva riscului de neplată al debitorilor externi, la orice altă societate de asigurarereasigurare agreată de bancă. Credite pentru facilităţi de cont Creditele pentru facilităţi de cont Creditele pentru facilităţi de cont reprezintă credite pe perioade scurte şi foarte scurte de timp, până la 30 zile calendaristice, acordate agenţilor economici care, din anumite cauze justificate economic, nu pot face temporar faţă plăţilor. 72

63 Creditele pentru facilităţi de cont se acordă pentru acoperirea decalajului intervenit în fluxul de lichidităţi, ca urmare a întârzierilor în încasarea mărfurilor livrate, lucrărilor executate sau serviciilor prestate. Nivelul creditului se va stabili în funcţie de valoarea totală a mărfurilor livrate, lucrărilor executate sau serviciilor prestate de client până la data solicitării creditului, cu condiţii certe de încasare până la expirarea duratei de creditare, influenţată cu obligaţiile care urmează a se plăti în următoarele 30 zile de la aprobarea creditului, către salariaţi, bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale, către bancă sau alte bănci (rate scadente şi dobânzi datorate la credite), către furnizorii de materii prime, energie, gaze naturale etc. Credite overdraft Creditele pe descoperit de cont (overdraft) Creditele pe descoperit de cont (overdraft) se pot acorda de către bancă agenţilor economici solicitanţi pe perioade de timp foarte scurte, care nu vor putea depăşi, de regulă, 7 zile calendaristice, pentru achitarea unor obligaţii stringente privind aprovizionări cu materii prime, materiale, combustibili, energie, manoperă, impozite, taxe curente şi alte obligaţii curente. Creditul pe descoperit de cont este un împrumut marginal, acordat în condiţii deosebite, pentru care dobânda curentă percepută de bancă este mai mare decât dobânda de bază practicată la creditele pe termen scurt, acordate clienţilor. Această categorie de credite este destinată, în principal, marilor companii (inter) naţionale şi firmelor cu un prestigiu recunoscut în mediul de afaceri, al căror flux de lichidităţi (cash flow) este cesionat în favoarea băncii. Creditele pentru echipament (investiţii) în completarea surselor proprii Creditele pentru echipament (investiţii) se acordă în completarea surselor proprii, a surselor din bugetul de stat şi/sau bugetele locale şi din fondurile speciale, necesare acoperirii cheltuielilor prevăzute în proiectele de investiţii aprobate, pentru: a) realizarea de noi capacităţi de producţie, precum şi dezvoltarea celor existente, inclusiv finanţarea cheltuielilor privind efectuarea probelor tehnologice; b) modernizarea şi/sau retehnologizarea capacităţilor de producţie, a utilajelor, maşinilor, instalaţiilor, clădirilor şi construcţiilor existente etc.; c) realizarea de investiţii prin: procurarea de maşini, utilaje şi mijloace de transport; asigurarea utilităţilor necesare funcţionării obiectivelor şi capacităţilor noi sau existente; cumpărarea de clădiri, construcţii, unităţi de producţie etc.; 73

64 Credite pentru investiţii cumpărarea de materiale şi piese de schimb; achiziţii de licenţe, brevete, programe informatice etc.; procurarea de animale de producţie şi reproducţie; plantaţii pomicole, viticole şi de alte specii; alte investiţii. În vederea obţinerii creditelor pentru echipament (investiţii) în completarea surselor proprii, clienţii vor prezenta băncii documentele specifice investiţiei (studiu de fezabilitate, memoriu justificativ, documentaţia tehnico-economică, autorizaţia de construcţie cu avizele necesare etc.). Creditele pentru echipament (investiţii) în completarea surselor proprii se acordă pentru finanţarea a cel mult 85% din valoarea totală a investiţiei, diferenţa de cel puţin 15% reprezentând aportul propriu al agentului economic care, de regulă, trebuie cheltuit înainte de punerea la dispoziţie a creditului. Aportul propriu al agentului economic constă fie în lichidităţi înregistrate în contul curent, fie în realizarea efectivă a unei părţi din investiţia respectivă. În vederea fundamentării deciziei de creditare, pe lângă analiza aspectelor financiare, a celor nefinanciare şi a indicatorilor de bonitate, banca va analiza indicatorii specifici privind investiţia, astfel: investiţia totală; investiţia specifică; durata medie a plăţii furnizorilor pentru investiţii; pragul de rentabilitate; cursul de revenire net actualizat; rata internă de rentabilitate; durata de recuperare a investiţiei. 74

65 Creditele promotor Creditele ipotecare Creditele promotor Creditele promotor se acordă de bănci persoanelor juridice specializate şi autorizate în construcţia şi vânzarea de locuinţe, ce poartă denumirea de promotori imobiliari, în scopul facilitării construirii de locuinţe. Promovarea imobiliară constă în a cumpăra/concesiona suprafeţe de teren, a le parcela şi a construi imobile de locuinţe din iniţiativa promotorului sau la comanda beneficiarului, opţiunea putându-se face dintr-un portofoliu de proiecte prestabilit. Promotorii imobiliari de construcţii de locuinţe sunt agenţi economici specializaţi, având ca obiect de activitate, definit prin statutul propriu de organizare şi funcţionare, construcţia de locuinţe şi vânzarea acestora direct către persoane fizice. Creditul promotor pentru construcţii de locuinţe se poate contracta numai de către persoane juridice, agenţi economici specializaţi în atragerea şi administrarea de resurse pentru construirea, cumpărarea/vânzarea, reabilitarea, consolidarea şi extinderea locuinţelor, inclusiv pentru cele exploatate în regim de închiriere, în scopul valorificării acestora. Volumul maxim al creditelor ce se poate acorda pentru finanţarea construcţiilor de locuinţe este de cel mult 85% şi, respectiv, 80% din costurile totale din devizul general, stabilit la nivelul deficitului de lichidităţi net, ce rezultă din proiecţia surselor pentru investiţii şi a utilizării acestora. Creditele ipotecare Creditele ipotecare se pot acorda persoanelor juridice române pentru construirea, reabilitarea, consolidarea sau extinderea imobilelor cu destinaţie locativă, industrială sau comercială, precum şi persoanelor juridice române care doresc să construiască locuinţe de serviciu sau de intervenţie pentru salariaţii lor, cât şi persoanelor fizice care doresc să-şi dobândească o locuinţă. Creditele ipotecare se acordă cu respectarea Legii nr. 190/ )25 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare. Creditele ipotecare se garantează cu ipotecă legală de rangul I pe imobilul pentru care se acordă împrumutul. Ca o particularitate a creditului ipotecar, băncile pot derula astfel de credite pe baza fondurilor puse la dispoziţie de Agenţia Naţională pentru Locuinţe (ANL) sau alte instituţii financiare abilitate prin lege, inclusiv fondurile ipotecare, pe bază de convenţii speciale încheiate între finanţator şi derulator (banca). În această situaţie, banca va efectua numai operaţiunile de derulare şi urmărire a creditelor acordate pe baza resurselor puse la dispoziţie de finanţator, precum şi recuperarea creanţelor la scadenţă. 56) Modificată şi completată prin Legea nr. 34/2006, publicată în Monitorul Oficial, nr. 2000/

66 Creditele de leasing Creditele pentru activitatea de leasing Leasingul este forma specială de închiriere a bunurilor imobile sau mobile de către societăţi financiare specializate, care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru desfăşurarea acestei activităţi, către agenţii economici care, în general, nu dispun de suficiente fonduri proprii sau împrumutate pentru a-şi achiziţiona astfel de bunuri cu plata integrală, sau nu doresc să-şi achiziţioneze aceste bunuri întrucât le sunt necesare numai pentru perioade scurte de timp. Leasingul reprezintă o convenţie prin care locatorul/ finanţatorul (în calitate de proprietar) transmite locatarului/ utilizatorului (persoana care ia cu chirie), pentru o perioadă determinată, dreptul de posesie sau de folosinţă a unui bun mobiliar, imobiliar sau a unui activ necorporal destinat desfăşurării activităţii de exploatare a locatarului/utilizatorului, contra unei chirii (rata de leasing), cu opţiunea de cumpărare la scadenţă, la un preţ convenit prin contractul iniţial între părţi. Locator poate fi o societate de leasing, persoană juridică română sau străină, iar utilizator, orice persoană fizică sau juridică, română sau străină. Activele de valori mari care fac obiectul operaţiunilor de leasing sunt, în cele mai frecvente cazuri, următoarele: mijloace de transport (nave, avioane, camioane, vagoane etc.); utilaje de ridicat; echipamente de transport; automobile, computere; echipamente medicale; echipamente industriale specializate; echipamente energetice; instalaţii şi utilaje de extracţie; hale şi chiar uzine întregi; alte asemenea. La sfârşitul perioadei de leasing, locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a decide asupra următoarelor variante: de a cumpăra bunul; de a prelungi contractul de leasing; de a înceta raporturile contractuale. După natura contractului se disting două forme de leasing, respectiv leasingul financiar şi cel operaţional. Legea defineşte leasingul financiar drept operaţiunile de leasing care trebuie să îndeplinească una sau mai multe dintre condiţii, astfel: riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec asupra utilizatorului din momentul încheierii contractului de leasing; 76

67 părţile au prevăzut expres că la expirarea contractului de leasing se transferă utilizatorului dreptul de proprietate asupra bunului; utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar preţul de cumpărare va reprezenta cel mult 50% din valoarea de intrare (piaţă) pe care acesta o are la data la care opţiunea poate fi exprimată; perioada de folosire a bunului în sistem leasing acoperă cel puţin 75% din durata normală de utilizare a bunului, chiar dacă, în final, dreptul de proprietate nu este transferat. Leasingul operaţional este operaţiunea de leasing care nu îndeplineşte nici una dintre condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească leasingul financiar şi presupune o închiriere pe o perioadă mai scurtă, iar la sfârşitul contractului părţile pot opta pentru: prelungirea duratei de închiriere, prin încheierea unui nou contract de leasing; încetarea contractului şi returnarea activului societăţii de leasing. Banca poate acorda astfel de credite pentru societăţile de leasing care au încheiat cu utilizatorii contracte de leasing financiar, volumul maxim al creditului pentru activitatea de leasing ce se acordă nu poate depăşi: 85% din preţul de achiziţie (inclusiv TVA) a bunurilor ce urmează a fi cumpărate şi închiriate în regim de leasing în cazul societăţilor de leasing de intermediere; costul de producţie efectiv al utilajului ce urmează a fi închiriat în regim de leasing în cazul societăţilor de leasing integrate. Principalele categorii de credite acordate de bănci clienţilor persoane fizice (retail banking): 1. Creditele de consum reprezintă orice credit contractat de o persoana fizică, în vederea satisfacerii nevoilor personale ale solicitantului şi/sau ale familiei acestuia ori pentru achiziţionarea de bunuri, altele decât cele care se circumscriu unei investiţii imobiliare 26 ). La determinarea capacităţii de rambursare a solicitantului se va avea în vedere ca angajamentele de plată lunare, respectiv principalul şi dobânda, decurgând din credite de consum, precum şi din alte contracte de natura creditului de consum (indiferent de creditor), să nu depăşească 30% din veniturile nete ale solicitantului şi, după caz, ale familiei acestuia. 26) Obligatitivatea instituţiilor de credit privind încadrarea creditelor destinate persoanelor fizice în credite de consum şi credite pentru investiţii imobiliare este reglementată prin Normele BNR nr.10/2005 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice. 77

68 Liniile de credite Creditele nenominalizate Creditele pentru nevoi personale Creditele pentru achiziţionrea de bunuri şi servicii Dintre creditele de consum menţionăm: a. Liniile de credite se acordă pentru satisfacerea nevoilor personale ale împrumutatului. Suma maximă de creditare reprezintă 90% din valoarea garanţiei constituite. Tipurile de garanţii acceptate de bancă: depozite colaterale, certificate de depozit cu discount, certificate de depozit la purtător cu parolă, constituite la bancă de către solicitant. Liniile de credit se acordă pe perioade de maxim un an, dar se pot prelungi la cererea clienţilor pe noi perioade de creditare, dacă sunt îndeplinite condiţiile de eligibilitate. b. Creditele nenominalizate se acordă pentru satisfacerea nevoilor personale ale împrumutatului. Tipurile de garanţii acceptate de bancă: risc financiar de neplată sau alte garanţii prevăzute de lege, sau garanţie imobiliară (construcţie şi/sau teren), sau depozite colaterale/certificate de depozit/titluri de stat. Termenul de creditare este de regulă 10 ani în cazul creditului nenominalizat şi 20 de ani în cazul credit nenominalizat garantat cu garanţii reale. c. Creditele pentru nevoi personale se acordă, atât în lei, cât şi în valută, pentru: plata costurilor pentru petrecerea de sejururi în ţară sau străinătate, plata costului şcolarizării/ cursurilor (taxe de studii), plata costurilor pentru participarea la conferinţe şi/sau simpozioane, plata costurilor unor tratamente medicale. Suma maximă de creditare este cuprinsă, de regulă, între echivalent în euro şi echivalent în euro. Tipurile de garanţii solicitate de bancă: risc financiar de neplată sau alte garanţii prevăzute de lege. Termenul de creditare este de maxim 10 ani, în cazul creditului pentru studii, şi de maxim 5 ani pentru celelalte categorii. d. Creditele pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii se acordă, în lei sau în valută pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii din ţară sau străinătate, sau pentru achiziţionarea de vehicule noi, din producţia internă sau din import, comercializate în ţară de către producători/dealeri autorizaţi şi de vehicule rulate din producţia internă şi din import. Tipurile de garanţii solicitate de bancă: risc financiar de neplată sau alte garanţii prevăzute de lege. Termenul de creditare este de regulă 5 ani, în cazul creditului pentru vehicole, şi de 7 ani, în cazul creditului pentru bunuri. 78

69 Credit cardul Descoperitul de cont Credit cardul reprezintă un credit de consum sub forma unei linii de credit acordată prin card de credit clientului deţinător pentru efectuarea de operaţiuni (plata bunuri/sevicii, retragere numerar) până la nivelul unui plafon prestabilit. Plafonul liniei de credit se determină în funcţie de capacitatea de rambursare a clientului. Tipurile de garanţii acceptate de bancă: riscul financiar de neplată sau alte garanţii prevăzute le lege. Perioada pentru care se acordă creditul este de regulă 5 ani cu posibilitatea de prelungire automată, dacă clientul îşi respectă condiţiile din contract. Ca o variantă a creditului pe card, menţionăm şi descoperitul de cont care reprezintă o sumă cuprinsă între 75% din salariu net şi maxim 6 salarii nete acordate prin card de debit în lei, dar fără depăşirea limitei maxime de euro (echivalent la data acordării). Creditul se acordă numai daca drepturile băneşti ale deţinătorului (salariul) sunt virate lunar de către angajator în contul asociat cardului de debit, în baza unui Protocol încheiat cu banca. Perioada pe care se acordă descoperitul de cont este nedeterminată, atât timp cât beneficiarul îşi păstrează calitatea de salariat şi respectă condiţiile contractuale. 2. Creditele pentru investiţii imobiliare reprezintă orice credit contractat de o persoană fizică, inclusiv credit ipotecar, având ca destinaţie dobândirea sau menţinerea drepturilor de proprietate asupra unui teren şi/sau a unei construcţii, realizate sau care urmează să se realizeze, precum şi creditul acordat în scopul reabilitării, modernizării, consolidării sau extinderii unei construcţii ori pentru viabilizarea unui teren. La determinarea capacităţii de rambursare a solicitantului se are în vedere ca angajamentele de plată lunare, respectiv principalul şi dobânda, decurgând din credite pentru investiţii imobiliare, precum şi din alte contracte de natura creditului pentru investiţii imobiliare (indiferent de creditor), să nu depăşească 35% din veniturile nete ale solicitantului şi, după caz, ale familiei acestuia. Creditul imobiliar a. Creditul imobiliar se acordă, în lei şi în valută, pentru achiziţionarea sau construirea de imobile, precum şi pentru cumpărarea de teren intravilan, pentru achiziţionarea de teren extravilan (agricol, pădure, păşune etc.). De asemenea, se acordă proprietarului legal al unui imobil care solicită o finanţare în scopul achiziţionării/construirii unui nou imobil. 79

70 Tipurile de garanţii acceptate de bancă: toate tipurile de garanţii prevăzute de lege, cu condiţia ca valoarea acestora să nu fie mai mică de 133% din valoarea creditului. Termenul de creditare este cuprins, de regulă, între 12 luni şi 25 ani, după caz, în funcţie de tipul creditului şi de moneda de finanţare. Creditul ipotecar b. Creditul ipotecar se acordă în baza Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 34/2006) pentru: cumpărare/construire/reabilitare/modernizare/consolida re sau extindere de imobile cu destinaţia de locuinţe permanente, temporare sau case de vacanţă; cumpărare terenuri situate în intravilan şi locuinţe construite/pentru construirea ulterioară pe acestea; efectuarea de lucrări de viabilizare, finalizarea unei construcţii aflate într-un anumit stadiu de execuţie etc. Valoarea creditului reprezintă maxim 75% din valoarea imobilului/terenului ce urmează a fi achiziţionat sau maxim 75% din valoarea devizului estimativ al construcţiei/amenajărilor/ modernizărilor/viabilizărilor/reparaţiilor de locuinţe, precum şi în funcţie de capacitatea de rambursare a solicitantului şi a familiei acestuia, dacă este cazul şi de garanţiile constituite. Garanţiile acceptate de bancă, conform legii: ipoteci de gradul 1 şi privilegii, precum şi alte garanţii reale şi/sau personale în completare. Termenul maxim de acordare: 25 ani. Schematic, principalele categorii de credite destinate persoanelor fizice (retail) se prezintă astfel: Figura 1. Categorii de credite destinate persoanelor fizice 80

71 Creditul lombard 4.4. Operaţiuni de trezorerie şi operaţiuni interbancare Pe lângă capitalurile proprii şi depozitele atrase de la clienţii persoane fizice şi juridice, în completarea resurselor necesare desfăşurării şi dezvoltării activităţii proprii de intermediere, băncile pot apela pe termene mai scurte sau mai lungi la împrumuturi ori depozite atrase de la banca centrală sau de la alte instituţii bancare de pe piaţa internă sau internaţională. Piaţa pe care băncile se împrumută între ele, în special, pe termene scurte, fără a depăşi cel mult 12 luni este denumită piaţa monetară. Piaţa monetară 58)52) este una din principalele pieţe alături de piaţa bunurilor şi serviciilor, piaţa forţei de muncă şi piaţa de capital care presupune tranzacţii pe perioade mai lungi de timp, în toate cazurile peste 12 luni. Practic, pe piaţa monetară se compensează excedentele cu deficitele de lichiditate de la o instituţie bancară la alta, fie prin acordarea de credite, fie prin cumpărarea de hârtii de valoare specifice pieţei monetare. Împrumuturile şi alte facilităţi de la Banca Centrală: Banca Centrală intervine deseori pe piaţa monetară, fie pentru preluarea excedentului net de lichidităţi, fie pentru injectarea de lichidităţi în scopul acoperirii deficitului net rezultat din operaţiunile interbancare ale băncilor comerciale. Un alt scop major al intervenţiei Băncii Centrale pe piaţa monetară îl reprezintă atingerea obiectivelor politicii monetare prin influenţarea dobânzii. Deşi marja dintre rata dobânzii la depozitele atrase şi cea la depozitele plasate pe piaţa monetară este determinată liber pe piaţă, Banca Centrală poate, prin intermediul său, să determine, să amplifice sau să frâneze o anumită tendinţă a dobânzii pe piaţa monetară (interbancară). Întrucât suntem la categoria operaţiunilor de pasiv, ne vom ocupa în acest subcapitol de operaţiunile de împrumuturi şi alte facilităţi pe care Banca Centrală le pune la dispoziţia băncilor comerciale în calitatea sa de împrumutător de ultimă instanţă. Metodele, procedurile şi mecanismele prin care Banca Centrală reglementează şi supraveghează piaţa monetară interbancară au evoluat pe parcursul perioadei post-decembriste, odată cu evoluţia de ansamblu a sistemului bancar şi a economiei, de la cea de comandă la economia de piaţă funcţională. 58) Kiriţescu Costin C., Dobrescu Emilian M., Băncile mică enciclopedie, Editura Expert, Bucureşti, 1998, p : existenţa pieţei monetare se datorează faptului că unele bănci au un surplus de încasări, iar altele au un surplus de plăţi. Acest fapt este de altfel regula generală, deoarece unele instituţii, cum ar fi casele de economii sau băncile ipotecare sunt, prin natura lor, creditoare, iar altele, cum ar fi băncile comerciale sau bancherii particulari, sunt adeseori debitoare. 81

72 Facilitatea de creditare (creditul lombard) Pentru a obţine lichidităţi pe termene scurte şi foarte scurte de timp, băncile comerciale pot apela la facilitatea de creditare credit lombard acordată de Banca Naţională a României. Nivelul ratei dobânzii pentru creditul lombard, cunoscut şi ca rata lombard, este stabilit de Banca Naţională a României în funcţie de obiectivele politicii monetare din perioada respectivă, fiind, de regulă, nivelul maxim al dobânzii practicate în sistemul bancar. Potrivit reglementărilor legale în vigoare, acordarea creditului lombard este condiţionată de colateralizarea acestuia cu active eligibile pentru garantare. Valoarea garanţiilor aduse de banca comercială, care solicită un credit lombard, trebuie să acopere în proporţie de 100% valoarea creditului şi a dobânzii aferente şi trebuie constituite înainte de acordarea creditului. Activele eligibile pentru tranzacţionare şi garantare sunt titlurile de stat, precum şi alte categorii de active eligibile negociabile stabilite de Banca Centrală. Activele eligibile pentru tranzacţionare şi pentru garantare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie proprietatea băncii prezentatoare; să nu fie gajate sau sechestrate în favoarea unui terţ; să aibă o scadenţă ulterioară scadenţei operaţiunii efectuate; să aibă cupoane scadente ulterior scadenţei operaţiunii efectuate; să nu fie emise de banca prezentatoare. Deşi este o facilitate de creditare oferită permanent de Banca Centrală băncilor comerciale, în anumite situaţii, Banca Naţională a României poate limita sau suspenda accesul băncilor la creditul lombard. Operaţiuni REPO 82 Cumpărări reversibile (REPO) de active eligibile pentru tranzacţionare (pensiuni) tranzacţii în cadrul cărora Banca Naţională a României cumpără de la băncile comerciale interesate active eligibile pentru tranzacţionare, cu angajamentul ferm al băncilor comerciale de a-şi răscumpăra respectivele active la o dată ulterioară stabilită de comun acord şi la un preţ stabilit la data încheierii tranzacţiei. Şi în acest caz, activele eligibile pentru tranzacţionare trebuie să îndeplinească condiţiile arătate la activele eligibile pentru garantare, prezentate la creditul lombard. Aceste active eligibile sunt titlurile de stat sau alte active stabilite de Banca Centrală. De menţionat faptul că, în cazul operaţiunilor reversibile (REPO), băncile comerciale îşi menţin dreptul de proprietate asupra activelor eligibile tranzacţionate, fiind obligate ca la scadenţa stabilită să le răscumpere.

73 Cumpărări de active eligibile Operaţiuni interbancare Cumpărările de active eligibile pentru tranzacţionare tranzacţii în cadrul cărora, în scopul injectării de lichidităţi pe piaţă, Banca Centrală cumpără efectiv active eligibile pentru tranzacţionare oferite de băncile comerciale. Prin aceste operaţiuni, dreptul de proprietate asupra activelor eligibile pentru tranzacţionare se transferă de la vânzător la cumpărător prin mecanismul livrare contra plată. Prin operaţiunile de piaţă monetară REPO şi livrare contra plată, nu se modifică în sensul creşterii sau diminuării bilanţurile societăţilor bancare, ci se schimbă doar structura, prin cedarea temporară sau definitivă a unor active (titluri de stat) cu scadenţă în perioada următoare, contra lichidităţii imediate. Pe lângă asigurarea de lichidităţi imediate, aceste operaţiuni pot duce dacă sunt bine făcute şi la câştiguri din diferenţa de marjă de dobândă, aspecte asupra cărora vom reveni la partea de management al operaţiunilor bancare. Toate operaţiunile de piaţă monetară, atât de pasiv, cât şi de activ se desfăşoară astfel: prin licitaţie pe baze multilaterale competitive; prin proceduri bilaterale în cazul operaţiunilor de cumpărări/ vânzări de active eligibile pentru tranzacţionare livrare contra plată. Operaţiuni între bănci (interbancare) Din necesităţi de asigurare a unor resurse suplimentare ori de plasare a excedentelor temporare de lichidităţi, societăţile bancare intervin activ pe piaţa monetară nu numai prin raporturi cu Banca Centrală, dar şi prin raporturi bancă-bancă (interbancare). Raporturile interbancare pot avea loc atât pe piaţa internă, dar şi pe piaţa internaţională. Speculând diferenţa între împrumuturile atrase de pe piaţa interbancară şi plasamentele efectuate, în condiţiile în care riscurile asumate faţă de o bancă sunt, cel puţin teoretic, mult mai reduse decât plasamentele în credite, multe societăţi bancare au o cotă însemnată din activ alocată operaţiunilor interbancare. O societate bancară se poate afla în acelaşi timp atât în poziţia de împrumutat, cât şi în poziţia de plasator pe piaţa interbancară. Poziţia netă rezultată din soldarea la o anumită dată a împrumuturilor atrase cu cea a plasamentelor efectuate pe piaţa interbancară de către o bancă nu poate fi decât ori de împrumutat ori de plasator. Prin natura şi specificul lor, unele bănci, cum sunt cele de economii sau cele ipotecare, se află, de regulă, în poziţia de plasator pe piaţa interbancară, unde îşi fructifică excedentul de lichidităţi, iar alte bănci, specializate în acordarea de credite, se găsesc, de regulă, în poziţia de împrumutat pe piaţa interbancară, de unde îşi asigură astfel o parte din necesarul de resurse. 83

74 Piaţa valutară interbancară se defineşte ca o piaţă continuă în care se efectuează vânzări şi cumpărări de valute la vedere (outright/spot) şi la termen (outright/forward) efectuate de către bănci în nume şi cont propriu sau în nume propriu şi contul clienţilor. Tranzacţii spot Contractul forward pe cursul de schimb Tranzacţiile pe piaţa valutară interbancară pot fi la vedere (spot) şi la termen (forward). Cea mai obişnuită tranzacţie prin care o valută este schimbată în mod direct cu alta, poartă denumirea de spot. Practic, tranzacţia spot reprezintă forma de bază a pieţei valutare şi constă în cumpărarea/vânzarea unei sume dintr-o anumită valută contra altei valute la un anumit nivel al cursului valutelor implicate în tranzacţie (cursul spot), plăţile propriu-zise fiind efectuate la două zile lucrătoare de la data tranzacţiei. Mai mult de două treimi din tranzacţiile efectuate pe piaţa valutară au data valutei spot. Acest interval de două zile lucrătoare între momentul încheierii tranzacţiei şi momentul efectuării plăţilor este necesar părţilor implicate (băncilor participante la efectuarea tranzacţiei) pentru înregistrarea în evidenţele proprii a modificărilor antrenate de cumpărarea/ vânzarea de valută şi pentru a emite, trimite şi executa instrucţiunile de încasare/plată. Contractul forward pe cursul de schimb este un contract încheiat între banca A şi o altă bancă B prin care cele două părţi (vânzător şi cumpărător) îşi exprimă acordul asupra schimbului la o dată viitoare (mai mult de două zile de la data încheierii tranzacţiei) a unei sume specificate, exprimate într-o anumită valută, la o rată de schimb prestabilită. În esenţă, acest instrument financiar dă dreptul cumpărătorului (respectiv vânzătorului acestuia), de a cumpăra/vinde o anumită sumă în valută, la o dată viitoare prestabilită, la o rată de schimb fixă, stabilită în momentul încheierii contractului. Scopul principal al contractului forward pe cursul de schimb este acela de a-l ajuta pe cumpărătorul sau pe vânzătorul acestuia la gestionarea şi acoperirea riscului unei mişcări viitoare adverse a cursului de schimb, prin stabilirea unei rate fixe de schimb valutar, sau de a obţine profit de pe urma previziunilor asupra sensului de evoluţie a cursului valutei respective. Astfel, principalele avantaje pentru un cumpărător al unui contract forward pe cursul de schimb sunt: protejarea împotriva creşterii ratei de schimb pentru valuta de referinţă; fructificarea marjei pozitive prognozate a exista în viitor între rata de schimb a valutei de referinţă (rata spot existentă pe piaţă mai mare) şi rata contractului forward (mai mică). Principalele avantaje ale vânzătorului contractului forward pe cursul de schimb sunt: 84

75 protejarea împotriva reducerii în viitor a ratei de schimb pentru valuta de referinţă; fructificarea marjei pozitive prognozate a exista în viitor între rata de schimb a valutei de referinţă (rata spot existentă pe piaţă mai mică) şi rata contractului forward (mai mare). Tranzacţii swap pe devize Tranzacţiile swap pe devize Contractul swap pe devize este un contract încheiat între banca A şi o altă bancă B, prin care cele două părţi îşi exprimă acordul asupra schimbului unei sume în devize (contra RON sau altă deviză) pe baza a două cursuri diferite, corespunzătoare la două date de valută diferite, stabilite la data încheierii contractului. În esenţă, această operaţiune constă în cumpărarea şi vânzarea simultană a aceleiaşi sume în valută cu decontarea la două date de valută diferite la cursuri de schimb stabilite la data tranzacţiei. Pe perioada dintre cele două operaţiuni nu se calculează şi nu se plătesc dobânzi, deoarece valoarea acestora a fost inclusă în cursurile de tranzacţionare prin operaţiunea swap, cursuri care ţin cont de diferenţa de dobânzi dintre valutele tranzacţionate. Contractul swap pe devize presupune două decontări efectuate la cele două date de valută stabilite la data tranzacţiei. Contractele swap pe devize sunt utilizate, în general (atât de cumpărător, cât şi de vânzător), pentru: obţinerea pe o perioadă specificată de timp a unei anumite valute de care au nevoie, prin schimbul contra altei valute de care dispun, urmând ca la o dată viitoare să facă schimbul simetric, prin care fiecare obţine valuta pe care o avea înainte de operaţiunea swap; gestionarea şi acoperirea riscului unei mişcări viitoare adverse a cursului de schimb aferent valutei de care dispune, în special în perspectivă, ca având nevoie de o altă valută pe o anumită perioadă, o schimbă pe prima la cursul spot, iar la scadenţă ar trebui să facă schimbul simetric la cursul la vedere valabil în acel moment (conform prognozelor sale, acesta poate creşte). Astfel, prin stabilirea unei rate fixe de schimb valutar (forward) la care îşi obţine din nou valuta de care dispunea la începutul swap-ului, se evită posibilitatea deprecierii cursului de schimb al valutei respective; fructificarea marjei pozitive prognozate a exista în viitor între cursul forward stabilit conform contractului swap şi cursul spot existent în acel moment pe piaţă. Piaţa monetară interbancară se defineşte ca o piaţă continuă în care se efectuează operaţiuni de atragere şi plasare de depozite la vedere şi la termen în monedă naţională, la nivele ale ratelor dobânzii determinate liber de societăţile bancare participante. 85

76 Piaţa monetară interbancară Banca Naţională a României publică zilnic un nivel de referinţă al ratei dobânzii pentru depozitele atrase (BUBID) şi plasate (BUBOR). Toate societăţile bancare participante la piaţa monetară interbancară, au obligaţia de a afişa permanent, prin sistemele de difuzare a informaţiei, (Reuters, Telerate) nivelurile orientative ale ratelor dobânzilor pentru următoarele scadenţe: o săptămână; o lună; trei luni; şase luni; un an. Băncile au obligaţia de a cota pentru celelalte bănci participante la piaţa monetară interbancară, niveluri de dobânzi ferme sau informative. În situaţia în care cotaţia fermă a unei bănci este acceptată de banca parteneră, tranzacţia este considerată încheiată şi se execută necondiţionat. Rolul pieţei monetare interbancare este acela de a realiza plasarea excedentelor financiare, temporar disponibile, sau de a acoperi eventuale deficite financiare, generate de activitatea curentă a băncii. Tranzacţionarea pe piaţa monetară se realizează în acord cu limitele de lucru stabilite de Departamentul de Risc şi aprobate de organele de conducere colectivă ale băncii. Tranzacţiile interbancare pe piaţa monetară românească se axează pe atragerea/plasarea disponibilităţilor în moneda naţională la termene cuprinse între o zi (overnight, tom/next, spot/next) şi un an, tranzacţionarea concentrându-se, de obicei, asupra depozitelor pe perioade scurte de la o zi (overnight, tom/next), la o săptămână şi cel mult o lună de zile. Dobânzile sunt stabilite şi fluctuează în funcţie de raportul cerere/ofertă de monedă naţională aferente perioadelor de tranzacţionare. Pentru perioade de peste o lună de zile, dobânzile sunt stabilite de către piaţă, ţinând cont de nivelurile operaţiunilor de politică monetară efectuate de Banca Naţională a României şi de emisiunile de titluri de stat ale Ministerului Finanţelor Publice. NOŢIUNI ŞI CUVINTE CHEIE 86 Resurse; plasamente; comerţul cu bani. Depozit bancar; discount; depozitar; depozit la termen; scadenţa; maturitate; dobândă; escrow. Certificat de depozit; nominal; parola; discount. Credite pe termen scurt, mediu şi lung. Perioada de creditare; tragere; utilizare; rambursare. Linie de credit; credite pentru cheltuieli şi stocuri temporare; credite pentru cheltuieli şi stocuri sezoniere; credite pentru produse cu ciclu lung de fabricaţie; credite pentru (pre)finanţarea exportului; credite garantate cu creanţe asupra

77 străinătăţii; credite de scont; credite pe cecuri remise spre încasare; factoring; credite pentru facilităţi de cont; credite overdraft; credite pentru investiţii, credite promotor; leasingul operaţional; financiar; credite de consum; credite pentru investiţii imobiliare (imobiliar, ipotecar). Piaţa monetară; piaţa valutară; piaţa interbancară. Creditul lombard; operaţiuni repo. Tranzacţii spot; tranzacţii forward; operaţiuni swap. PROBLEME REZOLVATE 1. Societatea comercială Star S.A. solicită băncii Beta Bank o linie de credit (L.C.) pentru acoperirea necesităţilor de trezorerie, pe o perioadă (Pc 2 ) de 180 zile (1 iulie 31 decembrie 2006). Cunoscând următoarele: soldul mediu lunar al clienţilor neîncasaţi (Sc), pe perioadă (Pc 1 ) 1 ianuarie 30 iunie 2006, este de 10 mil. lei; cifra de afaceri realizată (Ca r ), pe perioada (Pc 1 ) 1 ianuarie 30 iunie 2006, este de 100 mil. lei; cifra de afaceri planificată (Ca p ), pe perioada (Pc 2 ) 1 iulie 31 decembrie 2006, este de 120 mil. lei; Se cere: Să se determine volumul liniei de credit, necesar acoperirii nevoilor financiare, solicitată de S.C. Star S.A. pe semestrul al II-lea al anului Rezolvare: Calculăm mai întâi numărul de zile (Nz) de încasare a clienţilor în perioada 1 ianuarie 30 iunie 2006 astfel: Nz = Nz = Sc x Pc 1 Ca r 10 x = 18 zile Apoi, utilizând formula: Ca p x Nz Lc =, Pc 2 obţinem: 110 x 18 87

78 Lc = = 11 mil.lei Societatea comercială Star S.A., la data de 15 iulie 2006, a livrat unui partener al sau mărfuri în valoare nominală (Vn) de 40 mil. lei, pentru care a primit în schimb o cambie în valoare egală cu scadenţa în data de 15 septembrie Cunoscând următoarele: pe data de 01 august 2006, firma solicită băncii Beta Bank scontarea cambiei, taxa scontului (Dc) fiind de 10% pe an. Se cere să se stabilească suma efectivă de bani pe care o primeşte firma prin scontarea titlului, după reţinerea dobânzii (Ds). Rezolvare: Utilizând formula: Vn x Dc x Nz Ds = = 0,5 mil. lei, 360 x 100 iar suma primită de firmă, obţinută prin scăderea dobânzii din valoarea nominală a cambiei, este de: 39,5 mil. lei. PROBLEME PROPUSE SPRE REZOLVARE 1. Societatea comercială Star S.A. a realizat în anul 2005 o cifră de afaceri în suma de 250 mil. lei şi a înregistrat un sold mediu lunar al clienţilor neîncasaţi de 12 mil. lei. Se cere să se calculeze volumul liniei de credit pentru acoperirea necesităţilor curente de trezorerie pe anul 2006, în scopul obţinerii unei cifre de afaceri planificate de 300 mil. lei. 2. Beta Bank a realizat în anul 2006 trei operaţiuni de scontare pentru următoarele titluri: titlul 1 = 25 mil. lei, cu 30 de zile până la scadenţă; titlul 2 = 10 mil. lei, cu 60 zile până la scadenţă; titlul 3 = 40 mil. lei, cu 45 zile până la scadenţă, iar taxa scontului a fost de 10% pe an. Se cere să se calculeze veniturile realizate de bancă din operaţiuni de scont pe anul OPERAŢIUNI (NON)CASH ŞI OPERAŢIUNI CU INSTRUMENTE FINANCIARE DERIVATE 88

79 Încasarea de numerar 5.1. Operaţiuni bancare cu numerar 59) Numerarul reprezintă expresia materială a banilor pe care autorităţile monetare din fiecare ţară îi emit în conformitate cu propriile reglementări, fiind cunoscute generic ca bancnote în cazul celor de hârtie, sau ca monedă în cazul celor de metal. Funcţia de bază a numerarului, în etapa actuală, este cea de instrument de plată şi mai puţin de mijloc de tezaurizare. De fapt, însăşi funcţia de instrument de plată a numerarului îşi diminuează treptat importanţa pe măsura dezvoltării economicosociale, ponderea numerarului în activele bancare, ca şi a plăţilor cu numerar în totalul plăţilor din economie, reducându-se simţitor. De fapt, plăţile în numerar sunt, de regulă, asociate cu tranzacţiile de mică valoare efectuate între persoane fizice sau între persoane fizice şi o firmă de detaliu. 60)65) Funcţia numerarului ca instrument de plată este preluat din ce în ce mai mult, chiar şi în cazul tranzacţiilor de valori mai mici, de bani de plastic (cardurile) sau de transferurile bancare sub forma decontărilor fără numerar. Ponderea numerarului în circulaţie în totalul masei monetare reprezintă un indicator care exprimă gradul de dezvoltare, de cultură şi civilizaţie bancară într-o ţară sau alta. În ţările cu o economie stabilă, este redusă nu numai ponderea numerarului în totalul plăţilor, dar şi valoarea nominală a bancnotelor este redusă. În Anglia de exemplu, bancnota cu valoare maximă este cea de 50 GBP (Great Britain Pounds), în Statele Unite ale Americii, bancnota cu valoare maximă este cea de 100 USD (dolari SUA) etc. În ce priveşte funcţia de tezaurizare a banilor, în prezent aceasta a dispărut aproape complet, odată cu dispariţia cvasitotală a monezilor cu conţinut intrinsec de metale preţioase (aur, argint etc.). Deşi funcţia de instrument de plată s-a restrâns, iar cea de mijloc de tezaurizare a dispărut aproape complet, numerarul joacă, în continuare, un rol important în economia oricărei ţări, mai mult sau mai puţin dezvoltată. Operaţiuni privind încasarea de numerar Prin casieriile proprii, organizate în cadrul sucursalelor şi agenţiilor din subordine, băncile comerciale primesc depunerile de numerar de la clienţii lor, pentru diverse operaţiuni. Operaţiunile de primire a numerarului se efectuează pe baza următoarelor documente numite acte de casă: foaie de vărsământ cu chitanţă; ordin de încasare; borderou însoţitor. 59) Ilie Mihai, Operaţiuni de încasări şi plăţi instrumente, modalităţi, tehnici, Editura Fundaţiei Romania de Mâine, Bucureşti, 2004, p ) Hurduc Nataliţa, Optimizarea activităţii băncii de reţea, Editura Expert, Bucureşti, 2002, p

80 Întrucât, în prezent, tot mai multe societăţi bancare şi-au informatizat operaţiunile, documentele tipizate utilizate în operaţiunile cu numerar pot fi înlocuite cu documente elaborate automat de sistemul I.T., cu respectarea tuturor rubricilor şi coloanelor prevăzute în documentele tipizate. Plăţi cash Operaţiuni de plăţi în numerar (cash) Toate operaţiunile de plăţi în numerar către clienţii băncii se efectuează prin casele de plăţi organizate de bănci la toate unităţile teritoriale (sucursale şi agenţii), în timpul de lucru (orar) stabilit de bancă. Toate sumele de bani plătite în numerar trebuie înregistrate în evidenţele casieriei şi cele contabile ale băncii. Operaţiunile de eliberare a numerarului prin casele de plăţi se efectuează pe baza următoarelor documente (acte de casă): cec simplu; ordin de plată; cambia şi biletul la ordin; cerere de răscumpărare certificate de depozit. Operaţiuni de încasări şi plăţi cash în valută Societăţile bancare organizează case de circulaţie în valută, prin care clienţii pot efectua: încasări şi plăţi în conturile valutare ale persoanelor fizice şi juridice; operaţiuni de schimb între valute pentru persoane fizice; plăţi pentru diverse taxe, contribuţii şi cotizaţii; încasări şi transferuri de cecuri de călătorie şi comerciale; încasări din ordine de plată şi mandate poştale externe; alte operaţiuni valutare. Operaţiuni la casele de schimb Operaţiuni la case de schimb Societăţile bancare pot efectua operaţiuni de vânzare şi cumpărare de valute contra lei, de la rezidenţi şi nerezidenţi, persoane fizice, atât prin unităţile bancare teritoriale, cât şi prin puncte de schimb valutar, organizate în zone turistice, centre comerciale, gări etc. Casele de schimb în valută pot cumpăra în mod liber, fără limitări, contra lei, oricare din valutele cotate de Banca Naţională a României, sub formă de numerar şi a cecurilor de călătorie, de la persoane fizice rezidente şi nerezidente. Cursurile de vânzare şi de cumpărare pentru toate valutele, trebuie afişate la loc vizibil, la începutul programului de lucru, dar pentru acestea există posibilitatea de modificare pe parcursul zilei de lucru respective. Pentru operaţiunile de vânzare/cumpărare de valută pot fi percepute sau nu comisioane; în general, se preferă neaplicarea acestora, societăţile bancare înregistrând câştiguri din marja dintre preţul de cumpărare (mai mic) şi cel de vânzare (mai mare). 90

81 Pentru fiecare tranzacţie de vânzare/cumpărare de valută, casele de schimb întocmesc un Buletin de schimb valutar. Casetele de valori Operaţiuni cu casete de valori Societăţile bancare pot oferi clienţilor, persoane fizice şi juridice, posibilitatea de depozitare în casete de valori, a diverselor valori/documente, cum ar fi: bijuterii din metal şi pietre preţioase, diverse colecţii (de monede româneşti şi străine, obiecte istorice vechi etc.); bilete de bancă şi valută cash, obiecte fără valoare determinată, testamente; documente de valoare, titluri, acţiuni, obligaţiuni, certificate de proprietate, certificate de depozit etc. În acest scop, se organizează un tezaur distinct de cel în care se păstrează numerarul şi alte valori, dotat cu dulapuri speciale compartimentate cu casete de diverse mărimi. Dulapurile şi casetele trebuie prevăzute cu încuietori cu chei distincte (independente una de alta), cheia fiecărei casete repartizate fiind deţinută de deponent, iar cheile de la dulapuri de către bancă. Acolo unde din fabricaţie, casetele de valori sunt prevăzute cu două chei, acestea se înmânează deponentului. Introducerea şi scoaterea valorilor în şi din casete se va face de către deponenţi, după care aceştia vor încuia casetele respective, păstrând cheile Operaţiuni bancare fără numerar În procesul de efectuare a operaţiunilor de încasări şi plăţi fără numerar, operatorii economici (persoane fizice şi juridice) utilizează o multitudine de instrumente şi modalităţi de decontare puse la dispoziţie de societăţile bancare, în conformitate cu prevederile legale care reglementează aceste operaţiuni. Instrumente de decontare INSTRUMENTELE DE DECONTARE: 1. Din punct de vedere al ordonatorului plăţii: a) instrumente de plată de credit, care circulă de la unitatea bancară a plătitorului către unitatea bancară a beneficiarului, având ca efect debitarea contului plătitorului şi creditarea contului beneficiarului ordinul de plată; Unitatea bancară instrument Unitatea bancară a plătitorului a beneficiarului bani b) instrumente de plată de debit, care circulă de la unitatea bancară a beneficiarului către unitatea bancară a plătitorului, 91

82 având ca efect debitarea contului plătitorului şi creditarea contului beneficiarului cec, cambie, bilet la ordin. Unitatea bancară instrument Unitatea bancară a plătitorului a beneficiarului bani 2. Din punct de vedere al transmisibilităţii: a) netransferabile ordinul de plată; b) transferabile (pot fi transmise pe temeiuri economice de la o persoană la altă, cu obligaţia remanentă pentru fiecare fost deţinător de a răspunde solidar pentru plata instrumentului): cecul, cambia şi biletul la ordin. 3. Din punct de vedere al fermităţii ordinului dat băncii de a efectua plata: a) revocabile: ordinul de plată; b) irevocabile: cecul, cambia, biletul la ordin. 4. Din punct de vedere al titlului de credit pe care îl reprezintă: a) titlu de credit obiectivizat localizat la un singur raport de plată, pentru o sumă dată şi cu un circuit unic: ordinul de plată, cecul, cambia, biletul la ordin; b) titlu de credit multiplu (universal) de-a lungul termenului de valabilitate, titularul îl poate utiliza în exercitarea dispoziţiilor de plată succesive cartea de credit. 5. Din punct de vedere al momentului decontării: a) plătibile la vedere: ordinul de plată, cecul; b) plătibile la termen: cambia, biletul la ordin. 6. Din punct de vedere al certitudinii încasării sumei: a) instrumente certe: ordinul de plată; cecul certificat. b) instrumente cu un anumit grad de risc al încasării: cec, cambie, bilet la ordin. 7. Din punct de vedere al utilizării instrumentului de decontare ca mijloc de finanţare: a) efecte de comerţ, în lei şi valută, scontabile: cambia şi biletul la ordin; b) instrumente de decontare creditabile: ordinul de plată, cecul. 92

83 8. Din punct de vedere al compensării multilaterale a plăţilor interbancare fără numerar, pe suport hârtie: a) instrumente compensabile: de credit ordinul de plată de mică valoare (cu valoare mai mică de 500 mil. lei); de debit cec, cambie, bilet la ordin indiferent de valoare. b) instrumente necompensabile: ordine de plată de mare valoare şi/sau urgente. Modalităţi de decontare MODALITĂŢILE DE DECONTARE 61) : 60) : 1. Din punct de vedere al naturii plăţilor: a) plată în avans; b) plată după livrare; c) plăţi recurente: Standing order (ordin de plată programată); Direct debit (aviz de prelevare directă). 2. Din punct de vedere al caracteristicilor legale, orice instrucţiune de transfer de fonduri poate fi încadrată în una dintre categoriile: a) ordin de transfer credit; b) ordin de transfer debit. 3. Din punct de vedere al tehnologiei implicate, transferurile de fonduri pot fi clasificate: a) după modul în care sunt prezentate instrucţiunile de plată: pe suport hârtie: ordin de plată; cec, cambie, bilet la ordin; fără suport hârtie: moneda electronică. b) după canalele de transmisie ale instrucţiunilor de plată: manual; telefonic; telex; electronic; alte forme de telecomunicaţie. 4. Din punct de vedere al momentului în care are loc decontarea efectivă a plăţilor, în cazul operaţiunilor cu carduri de plată, acestea se clasifică în: a) cu plata înainte carduri prealimentate; b) cu plata acum carduri de debit; c) cu plata mai târziu: carduri de credit; 61) Ilie Mihai, op.cit., p

84 carduri de comerciant (retailer card); carduri de cheltuieli (charge card). 5. Din punct de vedere al băncilor implicate în circuitul de decontare: a) decontare intrabancară efectuată între două unităţi bancare care aparţin aceleiaşi societăţi bancare: a1) decontare locală efectuată între două unităţi bancare situate în aceeaşi localitate; a2) decontare intrajudeţeană efectuată între două unităţi bancare situate pe teritoriul aceluiaşi judeţ, dar în aceeaşi localitate; a3) decontare interjudeţeană efectuată între două unităţi bancare situate pe teritoriul a două judeţe. Instrumente de debit: Sistem bancar X Unitatea bancară instrument Unitatea bancară a platitorului a beneficiarului Instrumente de credit: bani Sistem bancar X Unitatea bancară instrument Unitatea bancară a platitorului a beneficiarului bani b) decontare interbancară efectuată între două unităţi bancare care nu aparţin aceleiaşi societăţi bancare: b1) decontare locală; b2) decontare intrajudeţeană; b3) decontare interjudeţeană. 94

85 Instrumente de dedit: Sistem bancar X Sistem bancar Y Unitatea instrument instrument Unitatea banca bancară ră bancară a platitorului Transfond a beneficiarului bani bani Instrumente de credit: Unitatea instrument instrument Unitatea banca bancară ră bancară a platitorului Transfond a beneficiarului bani bani 6. După data efectuării plăţii: a) plata la cerere; b) plata la o dată fixă (scadenţă); c) plata la o dată determinabilă în viitor (scadenţă). 7. După natura instrumentului de plată utilizat: a) decontări cu numerar prin intermediul bancnotelor; b) decontări cu monedă de cont prin intermediul instrumentelor de decontare: materializate ordin de plată, cec, cambie, bilet la ordin; dematerializate moneda electronică. 8. Modalităţi de plată în comerţul internaţional: a) ordin de plată: a1) în avans (payment in advance): cu garanţie de restituire a avansului; fără garanţie de restituire a avansului. a2) după livrare: simplu (open account); documentar; b) incasso: b1) simplu numai cu documente financiare (cambie, trată, bilet la ordin); b2) documentar documentele financiare sunt însoţite de documentele comerciale: cu documente de livrare; cu documente de livrare şi documente financiare. c) acreditiv documentar (letter of credit L/C): 95

86 c1) din punct de vedere al fermităţii angajamentului băncii: revocabil/irevocabil; confirmat/neconfirmat; c2) din punct de vedere al clauzelor pe care le conţine: transferabil/netransferabil; reînnoibil (revolving); scrisoare de credit (acreditiv documentar stand-by). c3) din punct de vedere al stingerii obligaţiei de plată: cu plată la vedere/cu plată diferată (la termen/ scadenţă). În decontările specifice comerţului internaţional sunt utilizate instrumentele de decontare consacrate: cambie, trată, bilet la ordin, cec, ordin de plată. Cecul PRINCIPALELE INSTRUMENTE DE DECONTARE Cecul, denumit şi titlu în reglementările legale în vigoare, este un instrument de plată, inclusiv un titlu de credit, care pune în legătură în procesul creării sale trei persoane: trăgătorul, trasul şi beneficiarul. Instrumentul este creat de trăgător care, în baza unui disponibil constituit în prealabil la o societate bancară, dă ordin necondiţionat acesteia, care se află în poziţie de tras, să plătească la prezentare, o sumă determinată unei terţe persoane sau însuşi trăgătorului emitent aflat în poziţie de beneficiar. Conceptul de cec se defineşte ca fiind o filă de cec, iar conceptul de carnet de cecuri se defineşte ca numărul filelor de cec înseriate, numerotate etc., care compun un carnet. Cecul trebuie să îndeplinească cerinţele prevăzute de reglementările legale în vigoare referitoare la condiţiile de formă şi de fond. 62)61). 1. Din punct de vedere al modului în care este stipulat beneficiarul: cec plătibil unei anumite persoane cu sau fără clauza la ordin (cec girabil). Clauza la ordin nu este obligatoriu să figureze pe instrument, deoarece simpla înscriere a cuvântului cec implică prin ea însăşi posibilitatea transmiterii prin gir. Cecul girabil se poate transfera prin gir cu toate drepturile care decurg din aceasta; cec plătibil unei anumite persoane cu clauza nu la ordin. Acest tip de cec nu poate fi transmis prin gir, ci numai pe calea cesiunii ordinare; cec la purtător. Cecurile care fac parte din această categorie, în momentul emiterii, nu indică expres beneficiarul sau poartă menţiunea la purtător. Acest cec va fi plătit fie persoanei desemnată ca beneficiar, fie purtătorului instrumentului. Cecul la purtător se transmite prin simpla remitere a titlului de la un purtător la altul. 62) Legea nr. 59/1934 asupra cecului, modificată prin Legea nr. 83/1994 şi Normele Cadru ale BNR privind comerţul făcut de societăţile bancare şi celelalte societăţi de credit, cu cecuri. 96

87 2. După modul de încasare: cec simplu (se poate plăti în numerar, devenind cec numerar, în condiţiile legii, sau în cont; se poate transforma în cec barat şi în cec certificat); cec barat (se utilizează pentru plata în cont bancar; poate fi cu barare generală sau barare specială); cec certificat (reprezintă cecul pe care o societate bancară aflată în poziţia de tras confirmă, înaintea remiterii cecului către beneficiar, existenţa fondurilor necesare efectuării plăţii ordonate prin respectivul instrument de plată; certificarea poate fi solicitată societăţii bancare de către trăgătorul emitent sau un posesor ulterior, beneficiar al cecului, înainte de a-l da la plată; cec de călătorie (în momentul emiterii unui cec, trăgătorul poate condiţiona plata acestuia de identitatea dintre semnătura persoanei care a primit cecul şi semnătura persoanei care încasează respectivul cec la prezentare). 3. În funcţie de părţile angajate în derularea plăţilor: cec personal (tras de o persoana fizică sau juridică asupra unei bănci); cec circular (este un titlu de credit la ordin, emis de către o societate bancară asupra unităţilor sale teritoriale sau asupra altei societăţi bancare). Cambia Cambia şi biletul la ordin sunt titluri de credit negociabile şi instrumente de plată care constată obligaţia asumată de către debitor de a plăti la vedere sau la o scadenţă fixată, beneficiarului sau la ordinul acestuia, o sumă de bani determinată. Cambia este un titlu de credit, sub semnătură privată, care pune în legătură, în procesul creării sale, trei persoane: trăgătorul, trasul şi beneficiarul. Titlul este creat de trăgător în calitate de creditor care dă ordin debitorului său, numit tras, să plătească o sumă fixată la o dată determinată în timp, fie unui beneficiar, fie la ordinul acestuia din urmă. Cambia se emite de trăgător, care, de regulă, este în poziţia de debitor faţă de beneficiar şi în cea de creditor faţă de tras. Beneficiarul cambiei poate fie să încaseze suma înscrisă în cambie sau, prin girarea acesteia, să-şi achite alte obligaţii ale sale. Cambiile trebuie să fie completate în întregime cu cerneală sau pix de culoare albastră sau neagră sau prin dactilografiere. Este interzisă tragerea unei cambii, asupra altei cambii sau asupra unui titlu de credit. Cambia trebuie să cuprindă cel puţin elementele obligatorii prevăzute în reglementările legale în vigoare privind cambia şi biletul la ordin. În momentul prezentării la plată, cambia trebuie să cuprindă toate elemente obligatorii (denumirea de cambie, 97

88 ordinul necondiţionat de a plăti, numele trasului, numele aceluia căruia sau la ordinul căruia plata trebuie făcută, semnătura trăgătorului, data emiterii, locul plăţii, clauza domiciliului, suma de plată, menţiuni privind dobânda). Girarea cambiei Scoaterea cambiei Girul este un act prin care posesorul titlului, numit girant, transferă altei persoane, numită giratar, printr-o declaraţie scrisă şi subscrisă pe titlu odată cu predarea acestuia, toate drepturile decurgând din titlul astfel redactat şi completat. Prin gir, posesorul cambiei dă ordin trasului să plătească suma menţionată în titlul persoanei în favoarea cărei a transmis cambia. Cambiile cuprinzând sau nu menţiunea la ordin pot circula prin gir. Dacă trăgătorul a înscris în cambie cuvintele: nu la ordin, titlul este transmisibil numai în forma şi cu efectele unei cesiuni de creanţă ordinare. Girul poate fi făcut chiar în folosul trasului, indiferent dacă a acceptat sau nu, al trăgătorului sau al oricărui alt obligat. Aceştia pot să gireze din nou cambia. Menţiunile privind circulaţia cambiei prin gir se fac, de regulă, pe spatele (verso) titlului, ceea ce face ca operaţia de girare să mai poarte şi denumirea de andosare. Pe titlu pot fi arătaţi mai mulţi giratari, fie în mod cumulativ, caz în care exercitarea drepturilor cambiale se va face de către toţi de comun acord, fie alternativ, caz în care oricare dintre giratarii care se află în posesia titlului poate să exercite drepturile cambiale. Dacă în gir au fost indicaţi mai mulţi giratari în mod cumulativ, atunci, pentru transmiterea titlului mai departe prin gir, trebuie ca titlul să poarte semnătura tuturor giratarilor care devin astfel, la rândul lor, giranţi. Girul trebuie să fie necondiţionat, neputând fi grevat de contraprestaţii sau de raporturi cauzale care ar schimba caracterul abstract al obligaţiei cambiale încorporate în titlu. Cambia fiind indivizibilă, girul parţial este nul, deoarece nu se poate admite ca o parte a creanţei încorporată în el să aparţină girantului, iar cealaltă parte giratarului. În cazul în care posesorul legal al cambiei (beneficiarul sau ultimul giratar într-un şir neîntrerupt de giruri) doreşte încasarea banilor înainte de scadenţă, acesta poate gira titlul către o societate bancară, operaţiune ce poartă denumirea de scontare. Girul în alb permite prezentarea cambiei la scont. În vederea scontării, posesorul unei cambii (beneficiarul iniţial sau ultimul giratar) poate intra în relaţie cu banca astfel: a) prin girarea cambiei în favoarea băncii cu menţiunea în garanţie, valoarea în gaj sau valoarea în garanţie, prin aceasta, posesorul putând să garanteze o altă obligaţie 98

89 (împrumut) către bancă, iar banca să-şi asigure o creanţă a sa, faţă de posesorul cambiei; b) prin girarea propriu-zisă a cambiei către o societate bancară (scontare) în care caz posesorul poate să-şi procure bani înainte de scadenţă. Avalizarea cambiei Biletul la ordin Avalul este o garanţie personală dată de către o persoană denumită avalist, care garantează obligaţia unuia dintre obligaţii cambiali, direcţi sau pe cale de regres, numit avalizat, pentru suma menţionată pe titlu sau pentru o parte din ea. Pentru a putea da un aval, avalistul trebuie să aibă capacitatea juridică deplină. Aceeaşi persoană poate beneficia de mai multe avaluri. Între avaliştii care garantează pentru aceeaşi persoană nu există niciun fel de raporturi cambiale, ci numai raporturi de drept comun. Raporturile dintre avalist şi avalizat nu au caracter cambial, ele putând izvorî din raporturi variate existente între ei sau între aceştia şi posesorul cambiei. Obligaţia avalistului poate fi la rândul său garantată printr-un aval. În acest caz, acest al doilea avalist, dacă plăteşte cambia, se poate folosi de procedura cambială atât în contra primului avalist, cât şi în contra avalizatului şi a obligaţilor cambiali anteriori. Avalul poate fi dat de către un terţ, dar poate fi dat chiar de către un semnatar al cambiei, cu excepţia trăgătorului sau acceptantului, deoarece aceştia s-au obligat deja cambial faţă de persoanele faţă de care s-ar mai putea obliga încă o dată prin aval. În calitate de terţ, poate apare şi o societate bancară ca avalist. Girantul va putea da un aval, deoarece el este obligat numai faţă de posesorii care dobândesc cambia ulterior semnăturii sale. Menţiunea AVALIZAT se inscripţionează pe faţa, pe spatele sau pe o alonje a cambiei. Biletul la ordin este un instrument de plată şi titlu de credit, sub semnătură privată, prin care o persoană numită subscriitor sau emitent, în calitate de debitor, se obligă să plătească unei persoane, numită beneficiar, care are calitatea de creditor, o sumă fixă de bani, la un anumit termen sau la prezentare. Obligaţia subscriitorului (emitentului) unui bilet la ordin este identică cu aceea a trasului acceptant al unei cambii, în sensul că se obligă, în mod necondiţionat, să plătească la scadenţă suma înscrisă pe titlu. Biletul la ordin trebuie să cuprindă toate menţiunile obligatorii (denumirea de bilet la ordin, promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă determinată, numele aceluia căruia sau la ordinul căruia plata trebuie făcută, data emiterii, semnătura emitentului, locul de plată, scadenţa, locul unde a fost emis). Toate operaţiunile privind girarea, scontarea, avalizarea cambiei sunt valabile şi în cazul biletului la ordin. 99

90 100

91 Instrumente financiare derivate Contractul forward pe cursul de schimb Avantaje pentru cumpărător 5.3. Operaţiuni cu instrumente financiare derivate 63)62)61)88) Instrumentele financiare derivate sunt acele instrumente (contracte/produse) a căror valoare depinde de evoluţia unui element suport, respectiv cursul de schimb sau rata dobânzii. Acestea pot fi utilizate de bancă şi de clienţii săi, în special pentru managementul (acoperirea) riscului valutar şi a celui de dobândă, dar şi pentru fructificarea prognozelor privind evoluţia viitoare a elementelor suport. În cadrul operaţiunilor cu instrumente financiare derivate, se utilizează următoarele tipuri de contracte: 1. Contractul forward la termen pe cursul de schimb este un contract încheiat între bancă şi un client persoană fizică sau juridică, prin care cele două părţi (vânzător şi cumpărător) îşi exprimă acordul asupra schimbului la o dată viitoare a unei sume specificate, exprimate într-o anumită valută, la o rată de schimb prestabilită. În esenţă, acest instrument financiar derivat dă dreptul cumpărătorului (respectiv vânzătorului acestuia), de a cumpăra/ vinde o anumită sumă în valută, la o dată viitoare prestabilită, la o rată de schimb fixă, stabilită în momentul încheierii contractului. Scopul principal al contractului forward pe cursul de schimb este acela de a-l ajuta pe cumpărătorul sau pe vânzătorul acestuia la gestionarea şi acoperirea riscului unei mişcări viitoare adverse a cursului de schimb, prin stabilirea unei rate fixe de schimb valutar. Astfel, principalele avantaje pentru un cumpărător al unui contract forward pe cursul de schimb sunt: protejarea împotriva creşterii cursului de schimb pentru valuta de referinţă (de exemplu, dolarul SUA), în situaţia în care acesta (un agent economic, de exemplu) trebuie să efectueze la un moment dat în viitor o plată în valuta respectivă (un import, o rată la credit etc.) şi prevede o posibilă creştere a cursului valutar în perioada viitoare. În situaţia în care rata de schimb a valutei respective creşte în viitor (peste rata forward), clientul va achiziţiona suma în valută de care are nevoie pentru îndeplinirea obligaţiilor sale la o rată de schimb mai mică (rata forward); fructificarea marjei pozitive prognozate a exista în viitor între rata de schimb a valutei de referinţă (rata spot existentă pe piaţă mai mare) şi rata contractului forward (mai mică) ; astfel, clientul poate cumpăra suma în valută la rata forward (mai mică) şi o poate revinde pe piaţă la rata spot (mai mare); 63) Operaţiunile cu instrumente financiare derivate au fost reglementate prin Normele Băncii Naţionale a României nr. 10/2002 privind instrumentele financiare derivate, publicate în Monitorul Oficial, partea I, nr. 610/16 august

92 Avantaje pentru vânzător Principalele avantaje ale vânzătorului contractului forward pe cursul de schimb sunt: protejarea împotriva reducerii în viitor a ratei de schimb pentru valuta de referinţă în situaţia în care acesta (de exemplu, un agent economic), urmează ca la un moment dat în viitor să primească o sumă în valuta respectivă (încasarea unui export etc.), iar acesta prevede o posibilă reducere a cursului valutar în perioada viitoare. În situaţia în care rata de schimb a valutei respective scade în viitor (sub rata forward), clientul va vinde suma în valută primită la o rată de schimb mai mare (rata forward stabilită în contract); fructificarea marjei pozitive prognozate a exista în viitor între rata de schimb a valutei de referinţă (rata spot existentă pe piaţa mai mică) şi rata contractului forward (mai mare) ; astfel, clientul poate cumpăra suma în valută pe piaţă la rata spot (mai mică) şi o poate revinde la rata forward (mai mare). Termenii specifici contractului forward pe cursul de schimb sunt următorii termeni: Cumpărătorul (buyer) este un partener (o bancă, un client etc.), care încearcă, prin achiziţionarea acestui contract, să se protejeze împotriva unei creşteri viitoare a ratei de schimb a valutei de referinţă, să fructifice marja pozitivă prognozată dintre rata de referinţă şi cea a contractului forward etc. Vânzătorul (seller) este un partener (o bancă, un client etc.), care doreşte să se protejeze împotriva unei scăderi viitoare a ratei de schimb a valutei de referinţă, să fructifice marja pozitivă prognozată dintre rata contractului forward şi rata de referinţă etc. Data tranzacţiei este data la care se stabilesc termenii contractului forward pe cursul de schimb (se încheie tranzacţia), cum ar fi: data contractului, scadenţa tranzacţiei, valutele tranzacţionate, suma tranzacţionată, nivelul garanţiei, apelul de marjă etc. Data contractului este data de la care intră în vigoare tranzacţia forward; cea mai frecventă dată de contract este data spot, respectiv două zile lucrătoare de la data tranzacţiei. Data valutei (scadenţa tranzacţiei) este data la care are loc schimbul valutar propriu-zis, respectiv debitarea şi creditarea conturilor valutare ale părţilor implicate în tranzacţia forward. Perioada reprezintă intervalul de timp, exprimat în număr de zile, dintre data contractului şi data valutei. Curs forward (curs la termen) reprezintă cursul la care are loc tranzacţia forward; cursul forward se calculează adăugând punctele de swap (pozitive sau negative) la cursul spot. Curs forward (la termen) = Curs spot + Puncte swap Puncte swap = unde: Curs spot x (Dob. B Dob. A) x Nr.zile Dob. A x Nr. Zile 102 Avantaje

93 Cursul spot Cursul forward (la termen) Puncte swap Contractul swap pe rata dobânzii Puncte swap reprezintă punctele (pozitive sau negative) care se adaugă la cursul spot în vederea determinării cursului forward şi are la bază diferenţe de dobânzi dintre valutele implicate în tranzacţia la termen, aferente perioadei; Dob. A = dobânda valutei principale din tranzacţia forward; Dob. B = dobânda valutei secundare. În aceste condiţii, cotaţia prezentată clientului este expresia diferenţei de dobânzi dintre valutele tranzacţionate şi reprezintă suma plătită de către beneficiarul valutei care are dobânda mai mare, exprimată în unităţi valută secundară, ce revine fiecărei unităţi din valuta principală. Cursul spot reprezintă baza de calcul a cursului la termen, se determină prin tranzacţionare pe piaţa valutară şi este rezultatul raportului cerere-ofertă pentru valuta respectivă pe piaţa financiară. Pe piaţa valutară, diferenţa pozitivă dintre rata spot şi rata forward se numeşte prima, iar diferenţa negativă discount. Garanţia contractului reprezintă suma existentă în contul/ conturile clientului (sub forma de depozit colateral, titluri de stat sau certificate de depozit) şi blocată la dispoziţia băncii, în vederea acoperirii potenţialelor pierderi generate de fluctuaţia pieţei. 2. Contractul swap pe rata dobânzii este un contract încheiat între bancă şi un client persoană fizică sau juridică prin care cele două părţi (vânzător şi cumpărător) îşi exprimă acordul asupra efectuării la anumite date viitoare prestabilite a unor plăţi de dobândă, calculate pe baza unei sume noţionale (principal), în următoarele condiţii: una dintre părţi este plătitorul ratei fixe ; rata de dobânda fixă este stabilită la data încheierii contractului swap pe rata dobânzii (data contractului); cealaltă parte este plătitorul ratei fluctuante/variabile ; rata de dobândă fluctuantă (variabilă) se va determina pe durata de viaţă a swap-ului, pe baza unei rate de referinţă de pe o anumită piaţă, asupra căreia cele două părţi au căzut de acord la data contractului (de exemplu, LIBOR); nu se face în niciun moment plata principalului, ci se fac numai plăţi de dobândă la valoarea netă, în funcţie de evoluţia celor două rate stabilite prin contract (rata fixă şi cea variabilă); toate plăţile se fac în aceeaşi monedă ca şi principalul. Scopul principal al contractului swap pe rata dobânzii este acela de a-l ajuta pe cumpărătorul sau pe vânzătorul acestuia la gestionarea şi acoperirea riscului unei mişcări viitoare adverse a ratei dobânzii, în funcţie de structura portofoliului propriu de active şi pasive (acesta are active cu dobânda fixă şi scadenţa pe termen lung, iar resursele/pasivele sunt pe termen scurt şi cu dobânda variabilă sau invers), sau de a obţine profit de pe urma previziunilor asupra sensului de evoluţie a ratei dobânzii. 103

94 Avantaje pentru un cumpărător Avantaje ale unui vânzător Principalele avantaje pentru un cumpărător al unui contract swap pe rata dobânzii (plătitorul ratei fixe) sunt: protejarea împotriva creşterii ratei dobânzii fluctuante (de exemplu, LIBOR), în situaţia în care acesta are resurse atrase cu o rată de dobândă variabilă şi plasamente cu dobândă fixă şi prognozează o posibilă creştere a dobânzii fluctuante în perioada viitoare. Astfel, în situaţia în care rata dobânzii variabile creşte, costul resurselor atrase se majorează, iar marja faţă de dobânda fixă aferentă plasamentelor se reduce sau chiar devine negativă. Prin cumpărarea unui contract swap pe rata dobânzii, cumpărătorul cedează rata de dobândă fixă (care conform exem-plului de mai sus este nefavorabilă) şi primeşte în schimb rata dobânzii variabile (mai mare), care-i permite menţinerea marjei de dobândă; fructificarea marjei pozitive prognozate a exista în viitor între rata dobânzii variabile şi rata fixă a dobânzii stabilită prin contractul swap pe rata dobânzii. Principalele avantaje ale unui vânzător al unui contract swap pe rata dobânzii (plătitorul ratei de dobândă variabilă) sunt: protejarea împotriva reducerii ratei dobânzii fluctuante (de exemplu, LIBOR), în situaţia în care acesta are plasamente cu dobândă variabilă şi resurse atrase cu o rată de dobândă fixă şi prognozează o posibilă reducere a dobânzii fluctuante în perioada viitoare. Astfel, în situaţia în care, rata dobânzii variabile se va reduce, veniturile aferente plasamentelor sale se vor reduce, în timp ce costul resurselor atrase rămâne constant (e calculat pe baza dobânzii fixe); în aceste condiţii, marja de dobândă a entităţii respective se reduce sau chiar devine negativă. Prin vânzarea unui contract swap pe rata dobânzii, acesta cedează rata de dobândă variabilă (care, conform exemplului de mai sus, este nefavorabilă) şi primeşte în schimb rata dobânzii fixe (mai mare în condiţiile reducerii nivelului dobânzilor pe piaţă), care-i permite menţinerea marjei de dobândă. fructificarea marjei pozitive prognozate a exista în viitor între rata contractului swap pe rata dobânzii şi rata dobânzii variabile. Pe lângă transformarea unei rate de dobândă fixă într-una fluctuantă, contractele swap pe rata dobânzii pot prevede şi schimbarea unei rate variabile cu o alta tot variabilă (de exemplu, LIBOR la 3 luni cu LIBOR la 1 lună). Termenii specifici contractului swap pe rata dobânzii sunt: Cumpărătorul (buyer sau plătitorul ratei fixe) este un partener (o bancă, un client etc.), care încearcă, prin achiziţionarea acestui contract, să se protejeze împotriva unei creşteri viitoare a ratei dobânzii, să fructifice marja pozitivă prognozată dintre dobânzi (rata dobânzii variabile > rata fixă a contractului swap pe rata dobânzii) etc. 104

95 Vânzătorul (seller sau plătitorul ratei variabile) este un partener (o bancă, un client etc.), care doreşte să se protejeze împotriva unei scăderi viitoare a ratei dobânzii, să fructifice marja pozitivă prognozată dintre dobânzi (rata fixă a contractului swap > rata dobânzii variabile) etc. Rata fixă a dobânzii contractului swap (contracte rate) reprezintă rata dobânzii ce se negociază între cele două părţi (vânzător şi cumpărător) la încheierea acestuia. Data tranzacţiei (trade date) este data la care se stabilesc termenii contractului swap pe rata dobânzii, de comun acord între părţile implicate (vânzător şi cumpărător). Datele de referinţă (fixing date) sunt datele la care se stabilesc ratele dobânzii variabile, care sunt necesare la calculul sumei de plată între cele două părţi ale contractului. Datele de decontare sunt datele la care se face plata sumelor de regularizat (diferenţa între dobânda fixă şi cea variabilă), de către una din părţile contractului (vânzătorul, dacă rata variabilă este mai mare decât rata fixă şi cumpărătorul, în situaţia inversă). Scadenţa contractului (maturity date) este data la care expiră contractul swap pe rata dobânzii (este echivalentă cu ultima dată de decontare). Suma de plată (netă) este suma egală cu diferenţa dintre: suma reprezentând dobânda calculată pe baza ratei fixe a contractului swap pe rata dobânzii, aplicată la valoarea noţionalului pe perioada de calcul (numărul de zile) şi suma reprezentând dobânda calculată pe baza ratei dobânzii variabile, în funcţie de perioada de calcul şi valoarea noţionalului. Conform clauzelor contractuale, această diferenţă se regularizează/plăteşte de partea contractuală debitoare (cea în defavoarea căreia a evoluat rata dobânzii variabile), iar plata respectivă se face la datele de decontare periodice. Garanţia contractului reprezintă suma existentă în contul/conturile clientului (sub forma de depozit colateral, titluri de stat sau certificate de depozit) şi blocată la dispoziţia băncii, în vederea acoperirii potenţialelor pierderi generate de fluctuaţia pieţei: LIBOR: dobânda fluctuantă (variabilă) cotată pe piaţa internaţională pentru valuta euro pentru tranzacţii flat (la vedere), la 1 lună, 3 luni, 6 luni, 12 luni etc. BUBOR: dobânda fluctuantă (variabilă) cotată de BNR pentru valuta naţională RON pentru tranzacţia flat (la vedere), la 1 lună, 3 luni, 6 luni, 12 luni etc. 105

96 NOŢIUNI ŞI CONCEPTE-CHEIE Operaţiuni cu numerar (cash); încasări de numerar; ordin de încasare; borderou; eliberare de numerar; ordinul de plată. Încasări şi plăţi în lei; încasări şi plăţi în valută. Case de schimb (valutar). Casete de valori. Instrumente de plată (fără numerar): de credit; de debit. Ordinul de plată, cecul, cambia, biletul la ordin. Decontare intrabancară; decontare interbancară. Decontări locale, intrajudetene, interjudetene. Incasso; acreditiv. Girare; scontare; avalizare. Instrumente financiare derivate; contractul forward pe cursul de schimb; contractul swap pe rata dobânzii, curs spot; curs la termen (forward). Punctele swap. PROBLEME REZOLVATE 106 Exemple de utilizare a contractelor forward pe cursul de schimb 1. Agentul economic Star realizează exporturi în sumă de 1 mil. euro până la finele lunii august a.c., sumele efective în valută urmând a se încasa peste 30 zile şi vor fi utilizate prin schimb valutar în lei, la plata unor furnizori interni. Datorită fluctuaţiilor intervenite în aceste 30 zile pe piaţa valutară internaţională şi internă, există riscul de a se înregistra peste 30 zile un curs de schimb EUR/RON care să fie cu mult diferit de cel prognozat de exportator cu 30 zile în urma (în momentul încasării exportului, datorită deprecierii euro, clientul va obţine prin schimb valutar, mai puţini lei decât în momentul de faţă). În aceasta situaţie, exportatorul poate să înregistreze un profit inferior faţă de cel prognozat iniţial sau chiar o pierdere. Această situaţie poate fi evitată prin efectuarea unei tranzacţii forward prin care clientul va vinde băncii sumele încasate în EURO la un curs valutar forward EUR/RON, stabilit de comun acord, valabil peste 30 zile, indiferent de fluctuaţiile intervenite în piaţa valutară internaţională şi internă. În aceste condiţii, exportatorul va putea să-şi prognozeze cu exactitate fluxurile financiare ce se vor realiza peste 30 zile, precum şi marja de profit a activităţii de bază. Considerând: Cursul actual (spot) al pieţei valutare EUR/RON = 3,300 Rata dobânzii euro la termen de 1 lună (dob. A) = 2,0% Rata dobânzii RON la termen de 1 lună (dob. B) = 20%

97 Cursul forward (la termen) peste 30 zile se determină astfel: Curs forward = Curs spot (la vedere) + Nr. puncte swap, iar nr. puncte swap = Curs spot x (Dob. B Dob. A) x nr. zile Dob. A x nr. zile Înlocuind obţinem: 3,3 x (20-2) x 30 = 0, x 30 Curs forward = 3, ,0017 = 3,3017 lei/eur PROBLEME PROPUSE SPRE REZOLVARE 1. Exportatorul Star realizează până la finele lunii august un export de 1 mil. euro pe care îl încasează efectiv peste 3 luni. Considerând că în prezent cursul EUR/RON este 3,500, iar dobânda valutei principale (euro), respectiv dobânda A, este de 3% şi dobânda B este de 15%, să se calculeze cursul forward (la termen) peste 3 luni. Exemple de utilizare a contractelor swap pe rata de dobândă 2. Compania Star se împrumută la bancă cu o sumă (noţional sau principal) de RON. Având două posibilităţi/opţiuni de plată a dobânzii: o dobândă fixă. 15% an; o dobânda fluctuantă (variabilă).. BUBOR/flat. Termenul împrumutului. 3 ani. Data tranzacţiei 1 ianuarie Data scadenţei. 31 decembrie Termenul de plată a dobânzii semianual la 30 iunie şi 31 decembrie. Să presupunem că evoluţia dobânzii fluctuante pentru cele 6 perioade va fi următoarea: Perioada 1..20% 2..18% 3..17% 4..15% 5..13% 6..11% Se cere să se stabilească volumul plăţilor de dobândă pe cele două variante şi diferenţa netă. Dobânda se calculează prin înmulţirea sumelor principalului (noţionalului) cu rata de dobânda şi nr. de zile, iar rezultatul de raportează la un basis de 360 zile. Din analiza rezultatelor obţinute se observă că în cazul opţiunii de plată la dobânda fixă Compania Star ar efectua pe 107

98 parcursul celor 3 ani plăţi de dobânda cu 1994 RON, decât în varianta dobânzii fluctuante (variabile). Data Nr. zile Rata fluctuanta fixă 30 iun dec iun dec iun dec Plata de dobândă zile 184 zile 181 zile 184 zile 181 zile 184 zile % Diferenţa netă fluctuantă fixă % Compania STAR contractează un împrumut în sumă de RON. Termenul împrumutului este de 2 ani. Data tranzacţiei iulie 2005 Data scadenţei iulie Termenul de plată a dobânzii. trimestrial, pe 31 martie/30 iunie/30 septembrie/31 decembrie ale fiecărui an. Se cere să se ia o decizie favorabilă companiei din punct de vedere al plăţilor de dobândă cunoscând: dobânda fixă..12% dobânda fluctuantă pe perioada: 1. 15% 2. 14% 3. 13% 4. 12% 5. 11% 6. 10% 7. 9% 8. 8%. 6. OPERAŢIUNI BANCARE PROPRII 108

99 Pentru a putea funcţiona legal, orice societate bancară trebuie autorizată de Banca Naţională a României. Documentaţia 64) care trebuie să însoţească cererea de autorizare va cuprinde, fără a fi limitativă: 39) a) calificarea şi experienţa profesională a conducătorilor băncii; b) nivelul minim al capitalului social subscris, care trebuie vărsat în formă bănească, în totalitate, la momentul constituirii; c) studiul de fezabilitate al băncii; d) acţionarii semnificativi şi fondatorii băncii; e) structura acţionariatului; f) sediul băncii; g) auditorul independent. Capitalul social Fondurile proprii 6.1. Capitalul şi fondurile proprii Limita minimă a capitalului social şi cea a fondurilor proprii ale unei bănci se stabileşte la 370 mld. lei (ROL). 65)40). La înfiinţarea unei bănci, vărsămintele în contul capitalului social trebuie efectuate în totalitate în formă bănească la momentul constituirii. De asemenea, potrivit reglementărilor în vigoare, şi la majorarea capitalului social al unei bănci, vărsămintele în contul capitalului social al unei bănci se vor efectua integral în formă bănească la momentul majorării (subscrierii), fiind interzisă majorarea artificială a capitalului băncilor cu diferenţe din reevaluarea activelor fixe şi circulante sau cu diferenţele de curs valutar, aşa cum s-a întâmplat în anii precedenţi, reglemetare ce a pus unele bănci în situaţia de a avea capitaluri mari pe hârtie, dar de a se confrunta cu lipsa de lichidităţi. Relaţia dintre capitalul social şi fondurile proprii se stabileşte luând în considerare următoarele elemente: Fondurile proprii = capitalul social vărsat la care se adaugă următoarele elemente: rezerve legale; rezerva generală pentru riscul de credit; rezerve din diferenţe favorabile din reevaluarea patrimoniului; fondul imobilizărilor corporale; fondul pentru creşterea surselor proprii de finanţare; 64)39) Legea bancară nr. 58/1998, art. 11, republică în Monitorul Oficial, nr. 78/24 ianuarie )40) Normele BNR nr. 11/2004 privind modificările în situaţia băncilor, instituţiilor emitente de moneda electronică, altele decât băncile, a caselor de economii pentru domeniul locativ sau sucursalelor instituţiilor de credit străine. 109

100 rezultatul net al exerciţiului financiar curent (profit); diferenţe din reevaluare (terenuri, clădiri etc.); rezerve statutare etc., din care se deduc următoarele elemente: repartizarea profitului; credite subordonate acordate altor bănci şi societăţi financiare; participaţii deţinute la bănci şi societăţi financiare; cheltuieli de repartizat şi cheltuieli înregistrate în avans; valoarea neamortizată a cheltuielilor de constituire etc. Aşadar, capitalul social reprezintă principala componentă a fondurilor proprii ale unei bănci. În mod normal, fondurile proprii ar trebui să fie mai mari decât capitalul social al unei bănci, întrucât există o serie întreagă de rezerve şi alte fonduri care se adaugă la capitalul social pentru a forma fondurile proprii. Există, însă, şi situaţii în care fondurile proprii sunt mai mici decât capitalul social, datorită, în principal, politicii de participaţii a fiecărei bănci, în baza căreia banca respectivă îşi consumă o bună parte din capital prin cumpărarea de acţiuni la alte societăţi (ne)bancare sau în plasamente sub forma împrumuturilor subordonate (împrumuturi care se retrag numai în anumite condiţii şi, de regulă, sunt pe termen lung). Capitalul social reprezintă fondurile avansate iniţial de acţionari, din care băncile îşi acoperă cheltuielile de constituire, achiziţionarea de sedii, logistică etc., fiind însă important ca acesta să nu fie imobilizat în întregime în astfel de active nepurtătoare de dobândă, o parte cât mai mare a capitalului social trebuie să rămână liber pentru demararea şi iniţierea afacerilor aducătoare de venituri (dobânzi). Basel I 6.2. Acordurile de la Basel privind capitalul Prin reglementări ale autorităţilor naţionale sau internaţionale (Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel 66) ) 41) se stabilesc standarde privind mărimea capitalului necesar unei bănci în raport de activele bancare ponderate cu gradul de risc. Acordul de la Basel asupra Capitalului (the Basel Capital Accord), care împreună cu completările şi amendamentele ulterioare este cunoscut sub numele de Acordul Basel I, a fost prima oară publicat în decembrie 1987, sub forma unor propuneri 66)41) Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel este un organism internaţional format din reprezentanţii autorităţilor de supraveghere bancară şi ai băncilor centrale din principalele ţări industrializate care îşi desfăşoară activitatea prin întruniri periodice (la fiecare 3 luni) efectuate la sediul Băncii Reglementelor Internaţionale de la Basel (Elveţia): Belgia, Canada, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Luxemburg, Olanda, Suedia, Spania, Elveţia, Marea Britanie şi SUA. Acest Comitet a fost înfiinţat la sfârşitul anului 1974 de guvernatorii băncilor centrale din Grupul celor 10, are aproximativ 30 grupuri de lucru pe diverse domenii care se întâlnesc regulat, iar secretariatul comitetului este asigurat de Banca Reglementelor Internaţionale de la Basel. 110

101 ale Comitetului privind unificarea măsurării cerinţelor de capital şi stabilirea unor standarde ale adecvării capitalului pentru băncile active pe plan internaţional. După publicarea acestor propuneri a fost iniţiat un amplu proces consultativ în toate statele membre ale Grupului celor 10 şi aceste propuneri au fost, de asemenea, transmise autorităţilor de supraveghere din întreaga lume. Ca urmare a consultărilor pe marginea lor, Comitetul a redactat documentul Unificarea internaţională a Măsurării Capitalului şi Standarde de Capital (International Convergence of Capital Measurement and Capital Standards). Acest document, publicat în 1988, reprezintă o declaraţie a Comitetului, agreată de toţi membrii săi. El a stabilit detaliile unui cadru de măsurare a adecvării capitalului, precum şi un standard minim pe care băncile internaţionale trebuie să îl respecte şi pe care autorităţile de supraveghere reprezentate în Comitet intenţionau să îl impună în ţările lor. Acest cadru şi standard au fost acceptate de guvernatorii băncilor centrale din statele Grupului celor 10 care au stabilit ca acestea să fie implementate în cel mai scurt timp. În acest moment, documentul a dobândit statutul/numele de Acordul Basel I, din Acest document a fost transmis din nou autorităţilor de supraveghere din lumea întreagă, în vederea încurajării adoptării prevederilor lui şi în ţări din afara Grupului celor 10 pentru reglementarea activităţii băncilor care desfăşoară o activitate internaţională semnificativă. Obiectivele fundamentale ale Comitetului în privinţa unificării reglementative au fost ca noul cadru reglementativ: 1. să conducă la întărirea stabilităţii şi a sănătăţii sistemului bancar internaţional; 2. să fie aplicat uniform, cu consistenţă şi stricteţe tuturor băncilor internaţionale din ţările care îl adoptă în vederea eliminării unei surse de inegalitate concurenţială între acestea. Comitetul a recomandat ca prevederile Acordului să fie aplicate cât mai uniform cu putinţă la nivel naţional, totuşi, în anumite privinţe bine definite (de exemplu, în ceea ce priveşte unele ponderi de risc), cadrul reglementativ al Acordului permite o oarecare flexibilitate la dispoziţia autorităţilor de supraveghere naţionale. De asemenea, este evidenţiat faptul că Acordul stabileşte un nivel minim al capitalului pentru băncile cu activitate pe plan internaţional, însă autorităţile naţionale pot impune condiţii mai restrictive, dacă consideră a fi necesar. Acordul Basel I a ţinut cont la evaluarea adecvării capitalului numai de riscul de credit şi a acoperit următoarele aspecte: Constituenţii capitalului capitalul de rang I (tier I) şi capitalul de rang II (tier II) 111

102 Sistemul de ponderare la risc Comitetul a considerat că cea mai bună abordare în vederea măsurării adecvării capitalului este cea bazată pe un sistem de ponderi, asociate diferitelor categorii de active întrucât aceasta: permite să se ţină cont de gradele diferite de risc pe care le au diferite categorii de active; furnizează o bază de analiză şi comparaţie mai adecvată a sistemelor bancare internaţionale a căror structură diferă; permite includerea mai facilă a expunerilor extrabilan- *ţiere în procesul de măsurare a riscului; încurajează băncile să menţină un nivel corespunzător al activelor lichide sau cu un nivel de risc scăzut. Sistemul de ponderi propus este: 0%, 20%, 50% şi 100%. Standardul adecvării capitalului raportul dintre capital şi activele ponderate la risc trebuie să fie cel puţin 8%. În România este stabilită o limită mai restrictivă, şi anume 12%. Implementarea Acordului perioada de tranziţie fixată a fost Principalele amendamente făcute asupra Acordului au fost: în noiembrie 1991 referitor la includerea provizioanelor/rezervelor generale pentru acoperirea pierderilor din credite în capital; în iulie 1994 referitor la tratarea din punctul de vedere al adecvării capitalului a riscului de credit asociat unor elemente din afara bilanţului; în aprilie 1995 referitor la tratarea din punctul de vedere al adecvării capitalului a riscului de credit asociat unor expuneri potenţiale aferente unor elemente din afara bilanţului; în ianuarie 1996 referitor la includerea în procesul de evaluare a adecvării capitalului, pe lângă cerinţa de capital pentru acoperirea riscului de credit, şi a unei cerinţe de capital pentru acoperirea riscului de piaţă. De asemenea, acest amendament propune şi două metode alternative de calcul a cerinţei de capital pentru acoperirea riscului de piaţă: (i) metoda standardizată, (ii) metoda bazată pe modele interne. În perioada de tranziţie aferentă implementării metodei bazate pe modele interne este permisă, în anumite condiţii, o combinaţie a celor două metode menţionate. Acest amendament, la rândul său, a fost modificat în septembrie În iunie 1999, Comitetul a emis prima rundă de propuneri în vederea revizuirii cadrului de măsurare unitară a cerinţelor de capital şi de stabilire a unor standarde ale adecvării capitalului pentru băncile active pe plan internaţional. Ca urmare, a început un amplu proces consultativ la care au participat, pe de o parte, Comitetul şi, pe de altă parte, autorităţile de supraveghere din statele G10. Acest proces s-a

103 Basel II materializat prin emiterea de către Comitet de noi propuneri, reflectând observaţiile şi propunerile partenerilor de discuţie, în ianuarie 2001 şi aprilie De asemenea, Comitetul a realizat trei studii cantitative de impact. Documentul final Acordul Basel II emis în iunie 2004, este rezultatul a cinci ani de eforturi susţinute în vederea îmbunătăţirii propunerilor iniţiale ale Comitetului. Acesta reprezintă o declaraţie a Comitetului agreată de toţi membrii săi şi a fost acceptat de guvernatorii băncilor centrale din statele Grupului celor 10 care au stabilit ca acesta să fie implementat până la sfârşitul anului Totuşi, Comitetul consideră că ar putea fi necesar încă un an de studiere a impactului şi calcul paralel al indicatorilor în cazul abordărilor celor mai complexe, astfel încât implementarea acestora ar trebui să se încheie la sfârşitul anului Acest document a fost transmis autorităţilor de suprave-ghere din lumea întreagă în vederea încurajării adoptării prevederilor lui şi în ţări din afara G10. Obiectivul fundamental al Comitetului a fost întărirea, în continuare, a stabilităţii sistemului bancar internaţional şi, în acelaşi timp, menţinerea unei uniformităţi în evaluarea adecvării capitalului, astfel încât diferenţele existente între diferitele reglementări naţionale să nu constituie sursa unor inegalităţi competitive între băncile active pe plan internaţional. Noul Acord păstrează elementele-cheie ale Acordului Basel I din 1988, cu modificările şi completările ulterioare, cum ar fi: (i) standardul general conform căruia băncile trebuie să menţină un capital de cel puţin 8% din totalul activelor ponderate la risc; (ii) structura de bază stabilită prin Amendamentul din 1996 referitoare la cerinţa de capital pentru acoperirea riscului de piaţă; (iii) definiţia capitalului eligibil. Principalele noutăţi aduse de Acordul Basel II sunt: introducerea cerinţelor de capital pentru acoperirea riscului operaţional. Riscul operaţional este riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, care este determinat de factori interni (derularea neadecvată a unor activităţi interne, existenţa unui personal sau unor sisteme necorespunzătoare, fraudă etc.) sau de factori externi (condiţii economice, schimbări în mediul bancar, progrese tehnologice, terorism etc.). În sensul Noului Acord de la Basel, riscul operaţional include riscul legal, însă nu include riscul strategic şi pe cel reputaţional (care sunt dificil de evaluat); 113

104 propunerea a câte trei abordări/modele/ metodologii de evaluare a cerinţelor de capital pentru acoperirea riscului de credit şi a celui operaţional, aşa încât băncile să poată opta pentru una sau alta în funcţie atât de posibilităţile şi necesităţile lor, cât şi de liniile directoare trasate de autorităţile de supraveghere din ţările respective. Aceste abordări prezintă grade de complexitate diferite. Ele au fost propuse astfel încât, odată cu creşterea complexităţii, să crească şi senzitivitatea cerinţei de capital calculate ca funcţie de riscul efectiv/real la care este supusă banca (deci să scadă gradul de standardizare); evidenţierea legăturii strânse care trebuie să existe între: metodologiile de calcul şi standardul de adecvare a capitalului; activitatea de supraveghere exercitată de către autorităţile de supraveghere; disciplina de piaţă. Accentul deosebit pe care Comitetul a dorit să-l pună pe evidenţierea acestei legături se poate observa din însăşi structura Noului Acord, acesta fiind organizat şi bazându-se pe trei piloni/ principii: (i) cerinţa minimă de capital; (ii) revizuirea procesului de supraveghere; (iii) întărirea disciplinei de piaţă. Cerinţele Acordului Basel II pe cei trei piloni, sunt următoarele: Pilonul 1 Cerinţe minime de capital Abordare cantitativă a cerinţelor prudenţiale Reguli flexibile şi avansate pentru cerinţele de capital: Riscul de credit: abordarea standardizată; abordările bazate pe modele interne de rating (IRB). Riscul operaţional: abordarea indicatorului de bază; abordarea standardizată; abordarea evaluării avansate. Riscul de piaţă: abordarea standardizată; modele interne (Value at Risk). Pilonul 2 supravegherea proceselor de adecvare a capitalului Abordare calitativă a cerinţelor prudenţiale 114

105 Procese interne de adecvare a capitalului la profilul de risc Verificarea proceselor interne de către autoritatea de supraveghere Băncile să menţină capital superior faţă de nivelul minim Mecanisme de intervenţie timpurie ale autorităţii de supraveghere Pilonul 3 Disciplina de piaţă Disciplina pieţei Cerinţe de raportare detaliate: structura acţionariat; expuneri la risc; adecvarea capitalului la profilul de risc. Comparativ, principalele diferenţe între cele două acorduri se prezintă astfel: Basel I insuficient de flexibil pentru stabilirea profilului de risc al instituţiilor de credit: grad de complexitate redus al metodelor de evaluare a riscului de credit; număr restrâns al ponderilor de risc de credit (0%, 20%, 50% şi 100%); nu abordează riscul operaţional Basel II cadru flexibil pentru stabilirea cerinţelor de capital metode avansate: riscul de credit (Internal Rating Based); riscul de piaţă (Value at Risk); riscul operaţional (Advanced Measurement Approach); cerinţe de capital mai reduse dacă metodele sunt mai avansate; extinde gama ponderilor de risc de credit (0%, 10%, 20%, 50%, 100% şi 150%) în abordarea standardizată; rating-uri stabilite de agenţii de rating independente (de exemplu, pentru autorităţi centrale, corporaţii, instituţii de credit etc.). În ceea ce priveşte gradele de risc asociate diferitelor categorii de expuneri, situaţia se prezintă după cum urmează: 115

106 Expunere Administraţii centrale, bănci centrale (pentru expuneri exprimate şi finanţate în moneda locala) Administraţii centrale, bănci centrale (pentru expuneri altele decât în moneda locala) Instituţii de credit expuneri pe termen scurt finanţate şi exprimate în moneda locala Instituţii de credit expuneri pe termen lung SSIF*-uri expuneri pe termen scurt Tabelul 1 Risc de credit Basel I Basel II 0% 0% 0% 50% 20% 20% 20% 50% 100% 20% finanţate şi exprimate în moneda locala SSIF-uri expuneri pe termen lung 100% 50% Expuneri fata de instituţiile** din grup 20%-100% 20%-100% Administraţii regionale şi locale 20% 100% Entităţi ale sectorului public 100% 100% Expuneri retail 100% 75% Expuneri fata de corporaţii 100% 100% Credite garantate cu proprietăţi comerciale 100% 100% Credite garantate cu proprietăţi imobiliare 50% 35% Expuneri cu grad de risc ridicat (investiţii în titluri de participare la entităţi necotate) * Societăţi de servicii de investiţii financiare (SSIF) * * Instituţii de credit şi SSIF-uri 100% 150% Gradul de adecvare a capitalului Gradul de adecvare a capitalului sau indicatorul de rentabilitate a băncii reprezintă un indicator-cheie, de maximă importanţă în activitatea bancară, al cărui nivel standard este strict reglementat de autorităţile interne (Banca Naţională a României) sau internaţionale (Comitetul de la Basel), în cazul ţărilor membre ale Uniunii europene. Gradul de adecvare a capitalului (Ga) se calculează după formula: Capitalul propriu Ga = x 100 Active bilanţiere şi din afara bilanţului ponderate la risc 116 În prezent, nivelul standard minim stabilit pentru România este de 12%, iar pentru ţările membre UE, de 8%. În condiţiile în care gradul de adecvare a capitalului se apropie de limita minimă stabilită, societatea bancară în cauză trebuie:

107 să-şi majoreze capitalul propriu; să îmbunătăţească structura activelor în favoarea celor cu grade de risc mai mici; să-şi încetinească, până la a-şi îngheţa afacerile. Nerespectarea nivelului minim al indicatorului de solvabilitate stabilit, atrage după sine sancţiuni severe din partea Autorităţii de supraveghere, care pot merge până la suspendarea sau retragerea autorizaţiei de funcţionare a societăţii bancare în cauză. 117

108 Rezerve minime obligatorii 6.3. Rezervele minime obligatorii Autorităţile de reglementare, în cazul României, Banca Naţională, folosesc printre diferitele pârghii de politică monetară şi pe cea a rezervelor minime obligatorii. Rezervele minime obligatorii sunt sume de bani în lei şi în valută, pe care societăţile bancare sunt obligate să le păstreze în forma lichidă la Banca Centrală. Nivelul rezervelor obligatorii (Nro) se determină prin înmulţirea bazei de calcul (Bro) a rezervelor obligatorii cu rata de constituire (Rro) a acestora, exprimată în procente, după formula: Rata constituire de Nro = Bro x Rro 100 Baza de calcul a rezervelor minime obligatorii o constituie nivelul resurselor atrase de banca comercială de la clientela nebancară (persoane fizice şi juridice) şi de la societăţile bancare nerezidente, în lei şi în valută, înregistrate în perioada de observare, care este, de regulă, egală cu 30 de zile precedente. Baza de calcul se determină de către bănci pe seama situaţiilor contabile interne, separat pentru resursele în lei şi separat pentru cele în valută. Rata de constituire a rezervelor obligatorii reprezintă un procent mai mare sau mai mic stabilit de Autoritatea de reglementare din ţara respectivă, în funcţie de situaţia economicofinanciară de ansamblu, de nivelul inflaţiei, de obiectivele politicii monetare etc. Rata de constituire a rezervelor obligatorii diferă, aşadar, de la o ţară la alta, dar şi în cazul aceleiaşi ţări, aceasta poate varia în timp, în funcţie de obiectivele concrete ale politicii monetare. Sunt ţări cu economie stabilă, la care rata de constituire a rezervelor obligatorii este zero sau câteva procente, dar şi ţări în tranziţie, în care această rata este ridicată. Acesta este şi cazul României, unde, în prezent, nivelul ratei de constituire a rezervelor minime obligatorii a înregistrat o tendinţă agresivă de creştere, astfel: % - Rezerva August 2005 Ianuarie 2006 Martie 2006 în valută (EURO/USD) în lei Dobânda pe care băncile comerciale o primesc de la Banca Centrală, pentru resursele constituite sub forma rezervelor minime obligatorii, este în prezent de 1,7% pe an, pentru rezervele în lei, 118

109 Efectele Rezervelor obligatorii 0,7% pe an, pentru resursele în euro, şi de 0,95% pe an, pentru cele în USD. Asemănător ratei de constituire, nivelul dobânzii bonificate pentru aceasta, diferă în timp, în funcţie de obiectivele specifice ale politicii monetare practicată de Autoritatea de reglementare. Pentru neconstituirea rezervelor minime la nivelul stabilit, societăţile bancare pot suporta sancţiuni drastice din partea Autorităţii de supraveghere, care, pot merge de la penalizări substan-ţiale, până la suspendarea sau retragerea autorizaţiei de funcţionare. Concepută ca o pârghie de politică monetară şi de prudenţialitate, pe lângă efectele pozitive de menţinere sub control a expansiunii creditului şi a nivelului preţurilor politica rezervelor minime obligatorii poate avea efecte contradictorii, uneori adverse în piaţă. Dintre efectele adverse ale unei politici agresive de rezerve obligatorii menţionăm: lipsirea economiei reale, de o parte importanţa resurselor de finanţare atrase de bănci, care în loc să fie injectate în economie sub forma creditului, zac în tezaurele băncilor centrale; scumpirea creditului, urmare a faptului că orice bancă comercială, pentru a-şi recupera diferenţa de venituri determinată de dobânda redusă pe care o primeşte de la Banca Centrală pentru rezerva obligatorie depozitată la aceasta, este nevoită ca, pentru partea rămasă din totalul resurselor atrase, să practice o dobândă la credite mai mare decât ar fi necesar acoperirii cheltuielilor proprii (dobânzile plătite la resursele atrase, cheltuieli de întreţinere şi funcţionare, riscuri); descurajarea economisirii determinată de faptul că, societăţile bancare, neputând creşte semnificativ dobânzile la credite, întrucât acestea nu ar mai fi atractive, apelează şi la reducerea dobânzilor plătite pentru resursele atrase de la clientele bancară şi nebancară, uneori sub nivelul inflaţiei, ceea ce face ca depunătorii, cei care economisesc, să nu mai fie interesaţi în menţinerea procesului de economisire; permit o concurenţă neloială pe piaţă, determinată de faptul că, pe piaţa bancară a unei ţări acţionează şi subsidiare, sucursale ale unor bănci străine, sau societăţi financiare nebancare, care nu intră în totalitate sub incidenţa reglementărilor interne ale unei ţări sau alta. NOŢIUNI ŞI CONCEPTE-CHEIE Capital social, fonduri proprii, rezerve şi provizioane, credite subordonate, participaţii. 119

110 Acordul asupra capitalului: Basel I; Basel II. Riscul de credit, riscul de piaţă, riscul operaţional, Cei trei piloni ai Noului Acord de la Basel. Cerinţe minime de capital; supravegherea bancară; disciplina de piaţă. Gradele de risc asociate diferitelor categorii de expuneri. Rezervele minime obligatorii: baza de calcul; rata de constituire; dobânda bonificată. Efectele adverse: scoaterea din circuitul financiar a unor resurse; scumpirea creditului; descurajarea economisirii; concurenţa neloială. PROBLEME REZOLVATE 1. Societatea bancară Beta Bank a înregistrat pe parcursul lunii martie 2006 următoarele niveluri medii ale resurselor atrase de la clientela nebancară (persoane fizice şi persoane juridice): resurse în lei: 35 mil. lei (RON); resurse în euro: 10 mil. euro; resurse în dolari: 5 mil. USD, pentru care a plătit o dobândă medie de: 10% pe an pentru resursele în lei; 3% pe an pentru resursele în euro; 4% pe an pentru resursele în USD. Cunoscând că, rata de constituire a rezervei obligatorii, stabilită de Autoritatea de reglementare este de: 16% pentru resursele în lei; 40% pentru resursele în valută, iar nivelul dobânzii bonificate de Banca Centrală este de: 1,7% pe an pentru rezervele constituite în lei; 0,7% pe an pentru rezervele constituite în euro; 0,95% pe an pentru rezervele constituite în USD, să se calculeze: a) nivelul rezervelor minime obligatorii pe care Beta Bank trebuie să le păstreze la Banca Centrală, aferente perioadei de observare luna martie 2006; b) influenţa nivelului ridicat al rezervelor obligatorii asupra costului creditului în lei şi, separat, în valută. Rezolvare: a. Utilizând formula: Bro x Rro Nro = 100 Obţinem: 35 mil. x

111 pentru lei: = 5,6 mil. lei (RON) mil. x 40 pentru valută: = 4,0 mil. euro mil. x 40 = 2,0 mil. USD 100 Ţinând seama că, pentru resursele în lei rezervele trebuie constituite în lei, iar pentru cele în valută, rezervele pot fi constituite în valută (euro sau USD), cu posibilitatea convertibilităţii între ele, iar cursul euro este de 1,20 USD, rezultă că, Beta Bank trebuie să depună în conturile sale deschise la Banca Centrală, sub forma rezervelor obligatorii: varianta I: 5,6 mil. lei (RON) plus 4,0 mil. euro plus 2,0 USD sau varianta II: 5,6 mil. lei (RON) plus 5,67 mil. euro, dacă optează pentru constituirea rezervei în valută în euro sau varianta III: 5,6 mil. lei (RON) plus 6,8 mil. USD, dacă optează pentru constituirea rezervei în valută în USD. b. Influenţa rezervei obligatorii asupra costului creditului o vom determina luând în considerare: cheltuielile Beta Bank cu dobânzile plătite pentru resursele atrase: LEI: 35 mil. x = 3,5 mil. lei (RON); EURO: 10 mil. x = 0,3 mil. euro; USD: 5 mil. x = 0,2 mil. USD. Resursele rămase disponibile pentru activitatea de creditare din totalul resurselor atrase: LEI: 35 mil. 5,6 mil. = 29,4 mil. lei (RON); euro: 10 mil. 4,0 mil. = 6 mil euro USD: 5 mil. 2,0 mil. = 3 mil. USD. Punctul de echilibru în care Beta Bank nu înregistrează nici profit, dar nici pierdere din afacerea respectivă se determină utilizând ecuaţia: 121

112 Veniturile Cheltuieli din dobânzile cu dobânzile la plasamente = la resursele atrase, care, transpusă în cifre conduce la: LEI: 5,6 x 1,7 + 29,4 x X = 3, Rezolvând ecuaţia, rezultă: X = 11,6 % EURO: 4 x 0,7 6 x X + = 0, Rezolvând ecuaţia, rezultă: X = 4,5 % USD: 2 x 0,95 3 x X = 0,2 Rezolvând ecuaţia, rezultă: X = 6,2 % Aşadar, pentru a-şi acoperi cheltuielile cu dobânzile la resursele atrase, Beta Bank va fi nevoită să practice la credite o dobândă mai mare cu: 1,6 procente (11,6-10), pentru creditele în lei; 1,5 procente (4,5-3), pentru creditele în euro; 2,2 procente (6,2-4), pentru creditele în USD. În realitate, Beta Bank trebuie, din dobânzile încasate la credite, să acopere, pe lângă costul rezervei obligatorii, şi cheltuielile cu provizioanele pentru riscurile inerente activităţii de creditare, cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea băncii (salarii, amortizări etc.) şi să obţină şi un profit rezonabil, ceea ce va face ca, dobânzile practicate la credite să fie mult mai ridicate decât cele plătite pentru resursele atrase Societatea bancară Beta Bank înregistra la 31 decembrie 2005 următoarea structură a activului bilanţier: mil. lei (RON) TOTAL ACTIVE, din care: Credite acordate corporaţiilor Credite acordate persoanelor fizice, garantate cu ipoteci imobiliare 500 Credite de consum acordate persoanelor fizice 750 Rezerve obligatorii 800

113 Depozite la Banca Centrală 300 Plasamente pe piaţa interbancara pe termen scurt 200 Plasamente pe piaţa interbancara pe termen lung 100 Plasamente pe piaţa de capital (acţiui necotate) 150 Capitalurile proprii înregistrate la aceeaşi dată însumau 300 mil. lei (RON). Se cere: să se calculeze Gradul de adecvare a capitalului la societatea bancară Beta Bank pentru 31 decembrie 2005, în condiţiile standardelor aplicabile în prezent (Basel I) şi perspectivele acestuia în condiţiile aplicării noului acord de capital (Basel II). Rezolvare: Vom determina mai întâi gradul de risc asociat fiecărei categorii de active (expuneri), în conformitate cu acordurile asupra capitalului, astfel: mil. lei (RON) Conform Grad de risc asociat bilanţ % Basel I % Basel II Total active, din care: Credite corporaţii Credite retail, ipoteci Credite de consum pentru populaţie Rezerve obligatorii în lei Depozite la Banca Centrală Plasamente interbancare pe termen scurt Plasamente interbancare pe termen lung Plasamente acţiui necotate Apoi, utilizând formula: Capitaluri proprii Ga = x 100 Active ponderabile la risc obţinem: 300 Ga pentru = x 100 = 13,57%

114 Ga în perspectivă = x 100 = 15,3% 1957 Care se situează peste nivelul standard minim de 12%, în prezent. PROBLEME PROPUSE SPRE REZOLVARE 1. Societatea bancară Beta Bank a înregistrat în perioada de observare (luna aprilie 2006) următoarele solduri medii la resursele atrase de la clienţi, persoane fizice şi juridice: resurse în lei 100 mil. lei (RON) resurse în euro 40 mil. euro resurse în USD 15 mil. USD Cunoscând că, rata de constituire a rezervelor obligatorii şi dobânda bonificată de Banca Centrală pentru rezervele obligatorii sunt: Rata constituirii Dobânda bonificată lei 20% 2%/ an euro 40% 0,5%/an USD 40% 1,0/an Dobânzile medii practicate de bancă pentru resursele atrase sunt de 8%/an, pentru resursele în lei, 2%/an pentru cele în euro, şi 3%/an pentru resursele atrase în USD, iar cursul euro/usd este de 1euro = 1,25 USD. Se cere să se stabilească: a) nivelul rezervelor minime obligatorii pe care Beta Bank trebuie să le păstreze la Banca Centrală în condiţiile în care dispune, în valută, numai de lichidităţi în euro; b) Nivelul dobânzii pe care va trebui să-l practice Beta Bank la creditele acordate clienţilor, ţinând cont, pe lângă influenţa costului rezervei obligatorii şi de necesitatea acoperirii costului riscului (provizioane), care este de 1,0%/an, pentru creditele în lei şi de 1,2%/an, pentru cele în valută, cheltuielile cu întreţinerea şi funcţionarea băncii repartizate, de 0,8%/an, iar marja planificată de profit este de 1,5%/an. 2. Societatea bancară Beta Bank înregistrează la finele anului 2005 următoarea structură a conturilor bilanţiere: Total active, din care: 5000 Credite corporaţii 1500 Credite retail, garantate cu ipoteci 500 Credite retail pentru consum 750 Rezerve obligatorii

115 Depozite la Banca Centrală 300 Plasamente interbancare pe termen scurt 200 Plasamente interbancare pe termen lung 400 Plasamente acţiuni necotate 300 Plasamente la comunităţile publice locale 250 Capitalurile proprii evidenţiate conform bilanţului la 31 decembrie 2005 însumau 350 mil. lei (RON). Se cere: a) să se calculeze gradul de adecvare a capitalului potrivit reglementărilor în vigoare (Basel I) şi a celor în perspectiva (Basel II); b) să se calculeze necesarul de capital suplimentar dacă, pentru anul 2006, acţionarii au solicitat managementului executiv al băncii să crească plasamentele la comunităţile publice locale, cu 50%, la corporaţii, cu 30% şi creditele ipotecare cu 60%, în condiţiile în care, standardul minim acceptat privind adecvarea capitalului este de 12%. 7. PREVIZIUNE ŞI PLANIFICARE SOCIALĂ ÎNTR-O COMPANIE Previziune şi planificare În lumea contemporană, caracterizată prin schimbări rapide ale condiţiilor de afaceri (tehnologie, resurse, mediu) ca efect al globalizării, nicio companie, indiferent cât ar fi de puternică, nuşi poate permite să se dezvolte haotic, necontrolat în afara unor strategii pe termene mai lungi sau mai scurte a unei planificări financiare riguroase. Dacă, în economia de comandă, planificarea, îndeosebi, cea la nivelul macroeconomic, aveau un caracter strict reglementat prin acte normative care aprobau planuri cincinale sau anuale, în economia de piaţă, rigoarea planificării se deplasează de la nivelul macroeconomic, la nivelul companiilor şi firmelor, care nu pot supravieţui în afara unui management profesionist, în cadrul căruia funcţia de previziune are un rol deosebit de important. Planificarea activităţii într-o firmă, fie ea mare sau chiar din categoria întreprinderilor mici şi mijlocii, este de natură să confere avantaje competitive în domeniul: , p Ilie Mihai, Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare, Editura Expert, Bucureşti 125

116 studiului pieţei (identificarea clienţilor, necesităţile şi aşteptările lor, preţurile şi evoluţia lor pe piaţă, marketing, căi de atragere a clientului etc.); personal (atribuţii, răspunderi, drepturi ale managementului, pe de o parte, şi ale salariaţilor, pe de altă parte, politici de angajare/concediere, motivarea personalului etc.); financiar (elaborarea cash-flow-ului, bilanţul, planul financiar, contul de profit şi pierderi, analize de profitabilitate etc.). Deşi mulţi întreprinzători cred că planificarea este o activitate prostească şi plicticoasă 2 riscul de neplanificare este imens în succesul unor afaceri, fie că este vorba despre o firmă mare sau de una din categoria IMM-urilor. Strategia financiară a companiei Necesarul de fonduri Strategie financiară Resursele financiare generale 7.1. Strategia financiară a companiei Strategia financiară a companiei este deosebit de importantă, atât pentru firmă în sine, cât şi pentru investitori (în cazul companiilor pe acţiuni), dar şi pentru finanţatori (instituţiile de credit). Elaborarea proiecţiilor strategiei companiei este atributul managementului executiv care, împreună cu premisele, ipotezele şi fundamentările necesare sunt supuse dezbaterii şi aprobării acţionarilor. Conceptul de strategie vizează, de regulă intervalele de timp mai îndelungate 3-5 ani, sau chiar ori 20 ani, în timp ce activitatea de planificare se referă la intervale mai scurte de timp, de regulă un an, dar poate ajunge şi la intervale mult mai mici (trimestru, lună, săptămână, zi, schimb, oră etc.). Atât strategia, cât şi planificarea financiară se constituie ca subprocese în cadrul procesului general de strategie/planificare şi vizează latura bănească a acestora, concretizată în necesarul de fonduri pentru asigurarea aprovizionărilor cu resurse materiale, energie, plata forţei de munca, investiţii şi posibilităţile de dobândire a acestor fonduri, pe de o parte, şi resursele financiare generate, din vânzarea produselor rezultate şi modul de utilizare a acestor resurse, pe de altă parte. Spre exemplu, în cazul companiei S.C. STAR S.A., prin strategia aprobată de acţionari, se prevede că în perspectiva anului 2009 aceasta va deveni dintr-o firmă locală, într-una regională cu reţea de vânzări în mai multe judeţe. Strategia financiară menită a susţine acest obiectiv strategic general trebuie să vizeze modul de asigurare a necesităţilor suplimentare de fonduri pentru dezvoltarea producţiei (investiţii tehnologice), dar şi a spaţiilor de vânzare (clădiri) etc., fonduri care pot fi obţinute: de la acţionari prin emitere de acţiuni (majorare de capital); 28 Pojoran Dumitru, Cristian Bişa, Planul de afaceri-concepte, metode, tehnici, proceduri, Editura IRECSON, Bucureşti, 2002, p

117 Componentel e de la investitori prin emitere de obligaţiuni (pe termen mediu sau lung); împrumuturi de la instituţiile de credit. Pentru ca acţionarii, investitorii sau instituţiile de credit sa fie interesaţi în a aloca fondurile respective, este necesar ca afacerea să fie viabilă, respectiv să permită obţinerea de produse de calitate care să poate fi vândute şi să genereze resurse financiare corespun-zătoare, care să acopere: reluarea cel puţin la aceeaşi scară a ciclului de aprovizionare, producţie, desfacere; remunerarea adecvată a acţionarilor prin plata unor dividende corespunzătoare pe seama unui profit substanţial; plata cupoanelor periodice pentru deţinătorii de obligaţiuni; plata dobânzilor şi restituirea ratelor scadente la împrumuturile bancare. Strategia unei companii include: obiectivele strategice generale; obiectivele strategice pe activităţi (producţie, investiţii etc.); ţinte strategice pe orizontul de timp prognozat; obiective suport ale strategiei firmei. Între strategie şi planificare există o relaţie de interdependenţă şi de incluziune, în sensul că, în cadrul activităţii de planificare se detaliază pe orizonturi mai scurte de timp obiectivele din strategia generală, fiecare dintre ele, atât strategia, cât şi planificarea au ca o componentă importantă strategia financiară şi, respectiv, planificarea financiară. Grafic, această relaţie se poate exprima astfel: Figura 1. Relaţia de interdependenţă dintre strategie şi planificare 127

118 Unde, triunghiul mare simbolizează strategia, cele mici, planificarea, iar partea haşurată din fiecare triunghi (mare şi mic) reprezintă componenta financiară a activităţii de strategie şi respectiv, a celei de planificare Planul de afaceri al companiei Definiţie Conţinutul planului de Planul de afaceri este un instrument al prezentului, elaborat prin aproximaţii succesive utilizând experienţa şi realizările din trecut ale firmei, pentru a prezenta, în mod realist, calea spre viitor. El are drept scop cel mai avantajos şi realizabil compromis între ceea ce doreşte şi ceea ce poate să facă firma respectivă. 29 Planul de afaceri este un instrument indispensabil investitorilor care doresc să înceapă sau să dezvolte o afacere, dar şi managerilor executivi pentru susţinerea şi consolidarea poziţiei de piaţă a firmelor deja existente. Nicio instituţie de credit nu va accepta finanţarea unei afaceri dacă aceasta nu este fundamentată într-un plan de afaceri, care reprezintă un sistem complex bazat pe interdepedenţa şi care reflectă de o manieră accesibilă, ideea de afaceri şi evoluţia acesteia în timp. 30 Orizontul de timp luat în considerare în cadrul planului de afaceri, este, de regulă, de 3 ani. Atât planul de afaceri, cât şi bugetul de venituri şi cheltuieli, despre care vom vorbi în subcapitolul următor, sunt instrumente în care se concretizează activitatea de previziune şi planificare financiară. Există mai multe modalităţi de întocmire a planului de afaceri, unele mai detaliate, altele mai restrânse, sau chiar o sinteză a planului de afaceri în funcţie de destinaţia acestuia (pentru management, pentru acţionari/investitori/finanţatori, pentru consul-tanţi/analişti financiari, pentru media etc). Planul de afaceri al unei companii va trebui să cuprindă: Istoricul firmei şi activitatea sa prezentă cu accent pe nuanţele care au marcat semnificativ viaţa companiei. Descrierea afacerii cu arătarea: caracteristicii afacerii; descrierea ideii şi strategiei alese; oportunitatea afacerii; scopul şi obiectivele urmărite; precizarea produselor/serviciilor vizate a se obţine/realiza; localizare, condiţii de mediu. Piaţa: West Alan, Planul de afaceri, Editura Teora, Bucureşti, 2002, p Pojoran Dumitru, Cristian Bişa, op.cit., p. 10.

119 descrierea pieţei; segmentul/nişa de piaţă, ţinta; concurenţa; planul de marketing; prognoza vânzărilor. Echipa managerială şi resursele umane: guvernanţa corporativă; descrierea echipei manageriale; consultanţi/auditori; politica de management a resurselor umane. Constrângerile şi riscurile asociate: riscuri legislative (modificarea fiscalităţii, de exemplu, a unor prevederi legale); riscuri de piaţă (raportul cerere/ofertă, evoluţia preţurilor); riscuri de mediu; riscuri contractuale (cu furnizorii, cu clienţii); analiza punctelor tari şi slabe (SWOT). Planul financiar, ca parte a planului de afaceri, va trebui să cuprindă: bilanţul contabil şi contul de profit şi pierdere la finele ultimului an încheiat (şi chiar pe ultimii trei ani dacă este posibil); ipotezele pe care se bazează previziunile; situaţiile financiare prognozate: bilanţul previzionat, contul de profit şi pierdere previzionat, cash-flow-ul previzionat. Alte informaţii relevante pentru afacere: facilităţi fiscale; zone defavorizate; programe guvernamentale; programe de (pre)post aderare; impactul aderării la U.E. etc. Schematic, conţinutul şi structura unui plan de afaceri se prezintă astfel: Istoricul firmei Managementul Constrângeri şi riscuri Descrierea afacerii Planul de afaceri Planul financiar Piaţa Resursele umane Alte aspecte relevante 129

120 Figura 2. Planul de afaceri Previziunea vânzărilor Elementul central al planului de afaceri şi al planificării financiare îl reprezintă previziunea vânzărilor. 3132) Într-adevăr, în economia de piaţă, o firmă există şi se poate dezvolta dacă are piaţă, respectiv dacă poate vinde. Economia de piaţă este la dispoziţia cumpărătorului, pentru satisfacerea căruia se concurează asiduu nenumăraţi producători. În prognozarea vânzărilor se parcurg următoarele etape: Analiza evoluţiei vânzărilor companiei pe ultimii ani, uneori chiar pe ultimii 10 ani. Concluziile analizei se sistematizează în tabele dinamice cu cifre absolute şi/sau cu creşteri procentuale, precum şi în reprezentări grafice care sunt mult mai sugestive. Stabilirea trendului pentru perioada următoare pe baza informaţiilor culese din surse interne (cum ar fi, cerinţele clienţilor rezultate din cercetările agenţilor proprii de vânzări) şi surse externe în rândul cărora trebuie identificate: concurenţa, resursele materiale, condiţiile, restricţiile de mediu, şi chiar aspecte, precum moda, tendinţe culturale etc. Cu ocazia analizei, trebuie acordată atenţie comenzilor neonorate şi a celor la care beneficiarii au renunţat, precum şi cauzele acestor neonorări/renunţări. Luarea în considerare a politicii firmei vizavi de cota de piaţă (menţinere, consolidare etc.). Toate aceste judecăţi şi analize se efectuează pe total produse, şi pe grupe şi chiar subgrupe de produse Bugetul de venituri şi cheltuieli al companiei Definiţie Bugetul de venituri şi cheltuieli al companiei este un instrument de planificare financiară care detaliază, pe de o parte, veniturile companiei pe principalele surse de constituire, iar, pe de altă parte, cheltuielile pe principalele destinaţii şi rezultatul economic al activităţii desfăşurate (profit/pierdere) pe un orizont de timp de un an de zile cu defalcare pe trimestre. În cadrul bugetului de venituri şi cheltuieli al companiei atât veniturile, cât şi cheltuielile sunt structurate pe 3 mari categorii astfel: 31 Halpern Paul, J. Fred Weston, Eugene F.Brigham, Finanţe manageriale, Editura Economică, 1999, p VENITURI DIN BUGETUL CHELTUIELI DE EXPLOATARE EXPLOATARE DE 130 VENITURI VENITURI CHELTUIELI FINANCIARE ŞI FINANCIARE CHELTUIELI VENITURI EXCEPŢIONALE CHELTUIELI EXECEPŢIONA

121 Figura 3. Structura bugetului de venituri şi cheltuieli Figura 3. Structura bugetului de venituri şi cheltuieli În situaţia în care veniturile sunt mai mari decât cheltuielile, activitatea companiei este profitabilă, în caz contrar activitatea este cu pierderi şi nu-şi are rostul economic să mai existe. Veniturile din exploatare cuprind veniturile realizate de companie din activitatea de vânzare a produselor/ lucrărilor/ serviciilor pe care acesta le livrează/execută sau prestează pentru clienţii săi. Tot în categoria veniturilor din exploatare se cuprind şi unele subvenţii pentru anumite produse şi activităţi, prime pentru producătorii agricoli etc. Veniturile financiare reprezintă câştigurile realizate de companie din plasamente pe piaţa bancară şi de capital de felul dobânzilor. Veniturile excepţionale sunt veniturile realizate de companie din activităţi întâmplătoare (încasări din penalităţi şi amenzi aplicate partenerilor pentru neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale sau care nu au legătură cu activitatea de bază, cum ar fi încasări din valorificarea unor bunuri dezafectate. Cheltuieli de exploatare cuprind cheltuielile pe care compania le face cu plata aprovizionărilor cu resurse materiale, energie, plata forţei de muncă, amortizări, impozite etc. Cheltuieli financiare includ cheltuielile cu plata dobânzilor, comisioanelor, taxelor şi spezelor pentru creditele obţinute de la bănci. Cheltuieli excepţionale includ acele cheltuieli care apar întâmplător şi nu au legătură cu activitatea curentă de bază a companiei (amenzi şi penalităţi plătite pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale şi de plată către parteneri, buget etc.). 131

122 132 Bugetul de venituri şi cheltuieli al companiei are drept scop final punerea în echilibru a veniturilor şi cheltuielilor, în scopul obţinerii unui profit din activitatea desfăşurată, ca diferenţa între venituri (mai mari) şi cheltuieli (mai mici). Şi profitul, la rândul său, poate fi structurat pe cele trei surse de formare: din activitatea de exploatare, din cea financiară şi excepţională. Desigur că de cea mai mare importanţă în activitatea unei companii o are activitatea de exploatare, celelalte activităţi (financiară şi excepţională) având un caracter întâmplător, secundar faţă de activitatea de exploatare. Cu ocazia elaborării bugetului de venituri şi cheltuieli al companiei se porneşte de la strategia firmei şi planul de afaceri al acesteia pentru anul vizat, care se detaliază pe structură şi orizont de timp în conformitate cu cerinţele bugetului de venituri şi cheltuieli astfel:

123 TABELUL 1 S.C. mil. lei BUGETUL ACTIVITĂŢII GENERALE SPECIFICAŢIE I. VENITURI TOTALE, din care: 1. Venituri din exploatare, din care: a). subvenţii pentru produse şi activităţi b). subvenţii pentru acoperirea diferenţelor de preţ şi tarife c). transferuri d). prime acordate producătorilor agricoli e). alte venituri 2. Venituri financiare 3. Venituri excepţionale II. CHELTUIELI TOTALE, din care: 1. Cheltuieli pentru exploatare, total din care: a) cheltuieli materiale b) cheltuieli de personal, total din care: Nr. rând rd.1(rd. 2+rd.8+ rd.9 rd.2 rd.3 rd.4 rd.5 rd.6 rd.7 rd.8 rd.9 rd la 22 rd.11 rd.12 rd.13 salarii brute rd.14 asigurări sociale rd.15 şi protecţie socială c). cheltuieli de rd.16 expl. Privind amortizarea şi provizioanele d). cheltuieli de rd.17 protocol, reclamă şi publicitate 2. Cheltuieli rd.18 financiare 3. Cheltuieli rd.19 excepţionale REALIZAT( * ANUL PRECEDENT Prel. AN Trim. I anul din Trim. II 2000 care Trim. III Trim. IV 133

124 4. Rezerve legale rd Acoperirea rd.21 pierderilor din anii precedenţi 6. Impozitul pe rd.22 profit III. REZULTATUL rd.23 NET AL (rd.1- EXERCIŢIULUI rd.10) (rd ) *) preliminat La elaborarea bugetului de venituri şi cheltuieli al companiei se parcurg următoarele etape: analiza bugetului de venituri şi cheltuieli din perioada anterioară şi a principalelor poziţii (venituri şi cheltuieli) care, în actualul buget, prezintă modificări importante (inclusiv o prezentare a cauzelor acestor diferenţe); analiza principalelor venituri şi cheltuieli propuse pentru anul respectiv şi a premiselor macroeconomice (creşterea economică, inflaţie etc.), cele ale sectorului din care face parte (comercial, industrial etc.) şi cele specifice entităţii respective (ce derivă din strategia pentru perioada următoare, cum ar fi creşterea cotei de piaţă, efectuarea de investiţii etc.), care au stat la baza fundamentării acestuia; analiza efectuată în cursul perioadei pentru care s-a stabilit bugetul de venituri şi cheltuieli asupra evoluţiei şi cheltuielilor entităţii economice în comparaţie cu ţintele stabilite (realizările faţă de plan), precum şi a principalelor măsuri corective întreprinse pentru încadrarea în prevederile bugetului de venituri şi cheltuieli. Noţiuni şi concepte-cheie Strategia companiei: componentele strategiei firmei, strategie financiară. Previziune şi planificare, previziune şi planificare financiară. Necesar de fonduri, resurse financiare. Planul de afaceri al companiei. Conţinutul planului de afaceri: istoricul firmei, descrierea afacerii, piaţa, echipa managerială şi personalul, constrângerile şi riscurile asociate, planul financiar, informaţii relevante. Previziunea vânzărilor: analiza trendului pe anii precedenţi, informaţii din surse interne şi externe, cota de piaţă. Bugetul de venituri şi cheltuieli al companiei: activitatea de exploatare, activitatea financiară, activitatea excepţională, venituri, cheltuieli, profit. 134

125 PROBLEME REZOLVATE 1. Societatea comercială S.C. STAR S.A., specializată în confecţii damă, a înregistrat următoarea evoluţie a cifrei de afaceri: mil. lei Total confecţii damă din care: fibre naturale fibre sintetice La finele anului 2005, compania deţinea o cotă de piaţă de 40% la confecţii damă, iar principalii săi concurenţi şi-au prevăzut pentru anul 2006 o creştere a vânzărilor cu minim 10%. Se cere: să se previzioneze cifra de afaceri a companiei pe anul 2006 în condiţiile creşterii cotei de piaţă cu 2 puncte procentuale faţă de anul precedent. Rezolvare: Mai întâi determinăm trendul cifrei de afaceri al companiei pe ultimii 5 ani şi obţinem tabelul dinamic: Total confecţii din care: 2002 suma % , suma % ,2 creşteri anuale suma % suma % , ,0 fibre naturale , , , ,0 fibre sintetice ,4 20 3,3 50 8,4 50 9,1 şi graficul: 135

126 Se observă atât din tabelul dinamic, cât şi din reprezentarea grafică evoluţia favorabilă a vânzărilor la confecţiile din fibre naturale şi declinul vânzărilor la cele din fibre sintetice. Apoi, cunoscând cota de piaţă a S.C. STAR S.A., putem determina mărimea pieţei, astfel: 40% mil. lei 100%...X mil. lei şi rezolvând, obţinem X = 3750 mil. lei din care: mil lei...s.c. STAR S.A mil.lei...concurenţi Piaţa previzionată pentru anul 2006 o determinăm astfel: pentru concurenţi: mil. lei x 110% = 2442 mil. lei. pentru S.C. STAR S.A. 58% %...X şi rezolvând, obţinem X = mil. lei Total piaţa previzionată = mil. lei. Deci, S.C. STAR S.A. pentru a-şi consolida cota de piaţă trebuie să realizeze în anul 2006 o cifră de vânzări în total de 1768 mil. lei (+4,0% faţă de anul 2005), iar pe structură: 1318 mil. lei la confecţii din fibre naturale (+9,8%) 450 mil. lei la cele din fibre sintetice (-10,0%) ca urmare a declinului vânzărilor din acest tip de fibre. 136