Capitolul 2 RESURSELE BANCARE MANAGEMENTUL PASIVELOR Resursele băncilor sunt constituite din resurse proprii şi resurse atrase. Din punct de vedere al gradului de stabilitate, resursele proprii cuprind resurse stabile, care pot fi plasate pe termen lung, constituite din capitalul social cash, fondul de rezervă, primele legate de capitalul social vărsat şi resurse temporare - care pot fi plasate pe termen foarte scurt şi scurt, constituite din: rezerva generală pentru riscul de credit, provizioanele pentru riscul de credit, dividendele de plată, impozitele constituite până devin exigibile. Resursele atrase constituie partea cea mai activă din resursele băncii, practic, pe seama acestora banca îşi poate îndeplini funcţia de investiţii în economie, resursele proprii având o pondere neînsemnată în investiţiile făcute de bancă. 2.1. Resursele proprii - capitalul bancar Capitalul bancar joacă un rol important începând cu constituirea băncii şi continuând cu perioada de funcţionare până la lichidare. Datorită acestui rol în ultimii ani capitalul a devenit punctul esenţial al managementului bancar. Din punct de vedere teoretic, capitalul bancar îndeplineşte următoarele funcţii: protejează deponenţii în eventualitatea insolvabilităţii şi lichidării băncii absoarbe pierderile neanticipate pentru a menţine încrederea, astfel ca în condiţii de stres, banca să-şi poată continua activitatea; serveşte la achiziţionarea de clădiri şi echipamente pentru desfăşurarea activităţii; serveşte ca o limită impusă (Norma Cooke) pentru expansiunea nejustificată a activelor. Practic, prima funcţie este deja depăşită ca urmare a constituirii Fondului de Garantare a depozitelor în sistemul bancar. A doua funcţie este puţin exagerată. Multe active ce par a fi slabe pot fi eliminate cu puţine pierderi de către un management competent. În plus, fondurile de risc şi provizioanele
îi permit băncii să-şi continue activitatea în perioade dificile până când nivelul şi fluxul câştigurilor este restabilit. Nu mărimea capitalului scapă băncile de faliment. Falimentul băncilor a fost consecinţa unui management defectuos, materializat în pierderi mari din împrumuturi şi lichidităţi insuficiente determinate de retragerea masivă a deponenţilor ca urmare a inexistenţei unui sistem de garantare a depozitelor. Practic, se poate afirma că, nivelul capitalului bancar nu este legat cauzal de falimentul băncilor. A treia funcţie este mai rezonabilă decât pare, fiind determinată de necesitatea creării condiţiilor pentru derularea activităţii. Practic, nu deponenţii trebuie să fie cei care să furnizeze fonduri pentru deschiderea unei bănci sau a altor unităţi, precum şi a dotărilor aferente băncii. Problema care se pune pentru managementul băncii este aceea ca, deschiderea unor noi unităţi să fie justificată prin luarea în calcul a posibilităţilor locale concrete, atăt în ceea ce priveşte colectarea depozitelor, dar şi a cererii de credite din zonă, precum şi de concurenţa oferită de celelalte bănci şi instituţii care funcţionează deja în zonă. A patra funcţie a capitalului este limitarea expansiunii nejustificate a activelor bancare - este mai rezonabilă decât pare a fi. Prin limitarea activelor se poate limita creşterea unei bănci peste posibilitatea ei de management, se poate îmbunătăţi calitatea activelor bancare, se poate controla posibilitatea unei bănci de a-şi asigura creşterea prin datorii şi poate conduce la creşterea rentabilităţii activelor. Practic, adecvarea capitalului este folosită pentru prevenirea expansiunii nejustificate a unei bănci. Funcţia esenţială a capitalului bancar este însă aceea de a asigura publicul şi autorităţile asupra stabilităţii băncii. Menţinerea mărimii adecvate a capitalului şi achiziţionarea sa sunt subiecte care frământă managerii băncilor. În vederea satisfacerii nevoilor de capital, managementul bancar trebuie să ia în consideraţie următoarele elemente: 1.Reglementările bancare privind capitalul băncii; 2.Posibilităţile băncii de creştere a capitalului.
2.1.1. Reglementările bancare privind capitalul bancar Autorităţile bancare impun băncilor să respecte o serie de norme privind: capitalul necesar (capitalul social) pentru constituirea şi funcţionarea băncilor şi respectarea gradului de adecvare a capitalului. Capitalul necesar pentru constituirea şi funcţionarea băncilor Legile bancare prevăd sume minime de capital necesar pentru autorizarea băncilor. În ultimii ani, B.N.R. a impus băncilor, atât celor în funcţiune, cât şi celor în curs de organizare un nivel minim de capital social. Premisele care au stat la baza acestei decizii luate de B.N.R. încă din 1995 au fost alinierea la standardele Uniunii Europene şi evitarea proliferării unor bănci slabe, cu o bază de capital insuficientă, care ar putea pune în pericol viabilitatea de ansamblu a sistemului bancar. Considerentul pentru care un stoc mare de capital ajută la asigurarea băncii este că acest capital reprezintă acele fonduri pe care banca le poate pierde fără a-şi pune în pericol capacitatea de rambursare a creditorilor ei, numai deţinătorii de capital ar fi cei care pierd. Având în vedere rolul major pe care-l au băncile în economie - prin activitatea lor pot influenţa dezvoltarea economică a naţiunii - decizia cu privire la majorarea capitalului social ar fi trebuit precedată de o evaluare a calităţii portofoliului de credite şi a managementului din bănci, scopul fiind preîntâmpinarea penetrării capitalului în băncile care generează risipa de fonduri. Modul de constituire a capitalului social a fost reglementat atât prin Legea nr.33/1991 - privind activitatea bancară (ulterior Legea nr.58/1998 - Legea bancară, O.U.G. nr. 99/2006), dar şi prin norme cu caracter prudenţial emise de B.N.R. Astfel, capitalul social al unei bănci trebuie vărsat integral în formă bănească în momentul subscrierii. Persoanele care intenţionează să achiziţioneze mai mult de 5% din capitalul social al băncii trebuie să obţină aprobarea de la B.N.R. Impactul mărimii capitalului impus de autorităţi asupra rentabilităţii capitalului propriu Independent de reglementările impuse de autorităţi cu privire la mărimea capitalului social al unei bănci, managementul bancar îşi dimensionează capitalul propriu luând în considerare următoarele elemente:
achiziţionarea de clădiri şi echipamente pentru desfăşurarea activităţii; absorbirea pierderilor neanticipate pentru a menţine banca deschisă în condiţii de stres, ceea ce din punct de vedere al autorităţilor presupune asigurarea solvabilităţii băncii. Deci rolul capitalului ca tampon contra pierderilor din împrumuturi este evident atunci când este pus mai degrabă în contextul cash-flow-ului decât a întregului capital contabil impus de autorităţi. De exemplu, considerăm o bancă ai cărei clienţi nu-şi rambursează creditul, nerambursările în termen vor reduce intrările de cash operativ pentru bancă. Ieşirile de cash sunt în mare neafectate, banca poate rămâne operaţional solvabilă atât timp cât capitalul propriu în cash asigură ieşirile de cash (cheltuielile cu dobânzile şi plăţile ordonate de clienţi). Situaţia îi permite băncii să contracteze noi împrumuturi pentru a înlocui intrările de cash şi să câştige timp pentru recuperarea activelor slabe. În consecinţă, rolul primar al capitalului propriu este să ţină banca deschisă să-şi continue activitatea, astfel încât, timpul şi profiturile să absoarbă pierderile, iar publicul să nu-şi piardă încrederea în bancă. Mai mult ca orice, încrederea este importantă pentru acţionarii băncii, constituind totodată un ajutor la creşterea preţului acţiunilor băncii şi deci la obţinerea de capital suplimentar. Hempel şi Coleman 1 definesc încrederea ca "fiind capitalul necesar creditorilor, debitorilor, legiuitorilor, acţionarilor, publicului pentru a rămâne încrezători în bancă". Se ştie că cele trei surse principale de câştiguri pentru bănci sunt: utilizarea activului, efectul de levier şi marja dobânzii, aceasta din urmă fiind puternic afectată de managementul băncii. Primele două surse depind în mod direct de mărimea pasivului băncii şi de provenienţa acestuia: capital propriu şi resurse atrase. Câştigul obţinut de bancă drept urmare a utilizării activului se datorează în principal efectului de levier, care, la rândul lui, depinde de gradul de îndatorare al băncii (resurse împrumutate/capital propriu). Notăm cu P - profitul obţinut ca urmare a valorificării activului băncii Activul băncii este constituit din capitalul propriu (Cp) şi resurse atrase (Ci) - deci A=Cp+Ci. 1 Bank Management, Text and Cases, Third Edition, John Wilez & sons, 1990 S.U.A.
Profitul (P) care rămâne băncii va fi diferenţa dintre dobânzile încasate de bancă (di) aferente activului valorificat şi cele plătite de bancă (dp) pentru resursele împrumutate, deci: P = (Cp + Ci) di Ci x dp Rata rentabilităţii capitalului propriu va fi: R = P Cp = CI di di dp Cp Deci, rentabilitatea capitalului propriu al băncii creşte direct proporţional cu gradul de îndatorare a băncii (Ci/Cp). În consecinţă, banca va trebui să aibă mult mai multe datorii, ceea ce implică mai puţine active finanţate din capitalul propriu şi deci un multiplicator al datoriei mai mare pentru a fi mai rentabilă. Cu cât multiplicatorul datoriilor este mai mare, cu atât rentabilitatea propriului capital este mai mare. Atragerea şi menţinerea acţionarilor în bănci impune ca banca să aibă un procentaj mic al capitalului propriu raportat la active. Deci, din punct de vedere a acţionariatului şi a managementului, capitalul propriu al băncii trebuie să fie cât mai mic, pentru a asigura o rentabilitate mare a capitalului propriu. Respectarea gradului de adecvare a capitalului (norma Cooke) Norma Cooke a fost elaborată de Comitetul de la Basel 2 în scopul de un climat concurenţial echitabil între băncile aparţinând ţărilor cu practici legislative diferite, devenind operativă din anul 1994. Norma stabileşte un raport minimal (marja de siguranţă) între fondurile proprii ale unei bănci şi calitatea activelor sale pentru ca, în cazul în care unii clienţi nu-şi rambursează creditele, banca să fie capabilă să-şi plătească deponenţii. Elementele luate în calcul sunt: fondurile proprii şi activele ponderate în funcţie de risc conform relaţiei: Norma Cooke = Fondurile proprii Active ponderate 80% 2 Comitetul de control bancar internaţional constituit în cadrul B.R.I., din care fac parte guvernatorii băncilor centrale aparţinând Grupului celor zece şi Luxemburgul, a publicat la 15 iulie 1988 raportul intitulat "Convergenţa internaţională a normelor de dimensionare a fondurilor proprii".
Fondurile proprii se obţin prin însumarea următoarelor elemente : capitalul propriu sau capital de rangul I este constituit din capitalul social vărsat, primele legate de capital vărsate, fondul de rezervă, profit nerepartizat, fondul imobilizărilor corporale şi fondul de dezvoltare; capitalul suplimentar sau capital de rangul II (se ia în calcul în proporţie de cel mult 100% din capitalul de rangul I) este constituit din rezerva generală pentru riscul de credit, fonduri proprii rezultate din rezerva imobilizărilor corporale, sume legal înregistrate în contul Alte rezerve. Activele ponderate reprezintă elementele de activ din bilanţ şi active extrabilanţiere, ajustate cu un coeficient de pondere de risc care variază în funcţie de riscul de credit asociat fiecărui activ. Modul de calcul al fondurilor proprii, precum şi ponderile de risc pe categorii de active din bilanţ sunt reglementate prin norme emise de B.N.R Punctele slabe ale normei Cooke Cercetarea recentă pe plan internaţional privind legătura dintre capitalul băncii şi riscul eşuării duc la concluzii diferite. Unii analişti atribuie eşecul unui management prost şi susţin că băncilor care sunt bine conduse trebuie să li se permită să opereze cu un indice de capital/active scăzut. În aceste studii, băncile cu indici de capital/active scăzuţi nu expun o tendinţă mai mare de insolvabilitate comparat cu băncile cu indici de capital/active mai mare. Alţi cercetători atribuie eşecurile problemelor de lichiditate ignorând capitalul. Contradicţiile referitoare la legătura dintre capital, problemele de lichiditate şi eşecul băncii sunt rezultatul unei înţelegeri greşite a valorii contabile a capitalului, faţă de valoarea de piaţă a capitalului băncii, aceasta din urmă fiind de o importanţă majoră. Atâta timp cât valoarea de piaţă, exprimată prin preţul acţiunilor - care depind în mod covârşitor de mărimea dividendelor plătite de bancă, deci de rentabilitatea capitalului propriu - este mare, băncile se bucură de încredere şi pot colecta fonduri, pot mării capitalul prin atragerea de noi acţionari. Valoarea de piaţă a capitalului, în acest caz, este independentă de valoarea contabilă, indiferent dacă această valoare este mare sau mică. Dacă valoarea de piaţă a acţiunilor este
mică sau în scădere, banca va ieşi din atenţia publicului chiar dacă valoarea contabilă a capitalului ei este mare. Deci, eşecul băncilor este legat incontestabil de valoarea de piaţă a băncii şi nu de valoarea contabilă. Luând în calcul valoarea contabilă a capitalului băncii se ignoră schimbările în valoarea de piaţă ale acestuia, chiar dacă periodic banca face o reevaluare, care supraapreciază valoarea adevărată de piaţă a băncii. Pe de altă parte, norma Cooke ia în calcul numai riscul de creditare al băncii; or, banca poate să-şi asume un risc mare al ratei dobânzii având şanse mari să eşueze. Capitalul formal, aşa cum este luat în calcul, ţine cont de compoziţia activelor şi de posesorii acestora, dar nu ia în calcul expunerea acestuia la riscul ratei dobânzii. Riscul de lichiditate pe care şi-l asumă banca o expune unor probleme similare. Deşi cei care fac reglementările bancare ar putea ţine cont şi de gradul de lichiditate a activelor, nu numai de credibilitatea beneficiarilor acestora, precum şi de gradul de lichiditate a garanţiilor aferente creditelor. În acelaşi timp, norma Cooke reduce riscul limită în volumul noilor active pe care o bancă le poate finanţa prin achiziţionarea de noi fonduri. Dacă băncile doresc să-şi extindă împrumuturile sau să investească în alte active, ele trebuie mai întâi să-şi mărească capitalul. Deci, suplimentarea de active atrage suplimentări la capitalul băncii, pentru a îndeplini condiţiile impuse de norma Cooke. Fiecare bancă trebuie să-şi limiteze creşterea ei de active, fie la câteva procente din câştigurile obţinute, fie să-şi achiziţioneze capital. Cei care fac normele bancare sunt preocupaţi în primul rând de siguranţa băncii, viabilitatea fondurilor, stabilitatea pieţei financiare, preferând mai mult capital. Controlul capitalului în bănci prin gradul de adecvare permite evaluarea proporţiilor fondurilor proprii ale băncii în raport cu calitatea portofoliului active, în timp ce mărimea capitalului vizează protejarea Fondului de garantare a depozitelor şi pe micii depozitari. Viabilitatea sistemului bancar însă nu depinde doar de aceşti indicatori. Federal Deposit Insurance Corporation (FDIC) evaluează băncile după următoarele categorii de performanţe (după Uniform Financial Institutions Rating System) numite CAMEL: C - adecvarea capitalului; A - calitatea activelor; M- calitatea managementului - E - câştiguri; L - lichiditate, clasificând băncile de la calitatea cea mai mare (1) la calitatea cea mai joasă (5). De asemenea, dă o evaluare (rating) pentru toată activitatea băncii,
2.1.2. Posibilităţile băncii de creştere a capitalului Creşterea capitalului bancar poate fi realizată prin: generarea internă de capital, prin prelevări din profit; achiziţionarea de capital prin emisiune de acţiuni. În adoptarea unei variante de creştere a capitalului, managementul bancar trebuie să ia în considerare situaţia băncii (poziţia ei) în cadrul sistemului bancar şi de posibilităţile oferite de economie privind valorificarea capitalului. În ceea ce priveşte modul de utilizare a capitalului, trebuie avut în vedere; în primul rând, sumele cash pe care banca trebuie să le deţină, rezervele obligatorii pe care trebuie să şi le constituie la Banca Naţională, fond de garantare depozite alte fonduri legale impuse de autorităţi. Generarea internă de capital prin prelevări din profit Dacă profitul nerepartizat este suficient pentru creşterea de capital al băncii aceasta reprezintă de obicei cea mai bună formă de creştere a capitalului. Profitul nerepartizat nu este o sursă de capital la discreţie, costul acestuia poate determina valori mai mici ale dividendelor primite azi, faţă de cele din viitor, şi, poate, un preţ mai mic pe acţiune datorită dividendelor mai mici. Totuşi, el este una dintre cele mai puţin costisitoare surse de capital pentru majoritatea băncilor şi este supus controlului direct al managementului. Pentru ca investitorul actual să fie mulţumit de investiţia sa în bancă, trebuie să fie asigurat că plata dividendelor va fi făcută şi în viitor. Omiterea unor plăţi de dividende este neplăcută pentru investitori. Pentru un potenţial investitor, o practică îndelungată de plată a dividendelor este un factor important în decizia de a investi în bancă şi un argument în creşterea acţiunilor băncii. Banca Naţională impune băncilor o serie de cerinţe privind generarea internă de capital: băncile sunt obligate să repartizeze 20% din profitul brut pentru constituirea unui fond de rezervă până când fondul egalează capitalul social, apoi, maxim 10% până când fondul a ajuns de două ori mai mare decât capitalul social. După atingerea acestui nivel, alocarea de sume pentru fondul de rezervă se face din profitul net. De asemenea,
băncile trebuie să repartizeze din profitul brut sume pentru constituirea rezervei generale pentru riscul de credit în limita a 2% din soldul creditelor acordate; băncile nu pot efectua repartizări din profit pentru dividende, dacă în urma repartizării banca nu înregistrează nivelul minim de solvabilitate 8% (norma Cooke). Achiziţionarea de capital prin emisiune de acţiuni Achiziţionarea capitalului prin emisiune de noi acţiuni este rezultatul deciziei proprietarilor. Emisiunea de acţiuni poate fi o soluţie acceptată sau nu, de către proprietari, deoarece acest mod de a creşte capitalul atrage după sine micşorarea dividendelor pe care aceştia le pot obţine. Băncile mari pot apela cu uşurinţă la emisiuni de acţiuni. Băncile mici nu au asemenea posibilităţi, lor le lipseşte reputaţia naţională, şi investitorii se feresc să le cumpere acţiunile. Aceste bănci se bazează pe capitalul generat intern, iar activitatea lor este constrânsă la câştigurile reţinute. 2.2. Resursele atrase Băncile care tind la o dezvoltare rapidă, prin creşterea depozitelor bancare, trebuie să ia în considerare factorii esenţiali în creşterea depozitelor, factori care pot fi controlaţi (efectul de promovare, serviciile oferite, dobânzile bonificate) şi factori care nu pot fi controlaţi - de natură economică. Toate băncile au posibilitatea să-şi controleze depozitele prin intermediul ratei dobânzii. Nivelul depozitelor trebuie corelat însă cu posibilităţile privind plasamentele profitabile şi oportunităţile de investiţii, precum şi de situaţia economică a ţării. Pentru atragerea de depozite, băncile au început să facă apel la serviciile de marketing de dezvoltare a produselor bancare, precum şi prin bonificarea unor dobânzi atrăgătoare în funcţie de natura depozitelor şi prin oferta agresivă de certificate de depozit de economii. Până la constituirea Fondului de Garantare a depozitelor în sistemul bancar, nu toate băncile erau agreate de clienţi, însă odată cu crearea Fondului, deponenţii s-au văzut nevoiţi să-şi diminueze economiile în limita plafonului garantat, depunând practic la orice bancă.
Plafonul mic de garantare a dus la o dispersie a economiilor în sistemul bancar, a mărit numărul de operaţiuni şi a limitat concurenţa în sistemul bancar, reducând şi şansele băncilor de a promova afaceri mari. Categorii de resurse atrase În funcţie de caracteristicile acestora pot fi grupate în: Resurse depozit; sunt acele resurse pe care banca le poate avea în portofoliul ei, dintre acestea amintesc: conturile de disponibilităţi ale agenţilor economici, persoanelor fizice, instituţiilor financiare şi publice, ale băncilor şi trezoreriei statului reprezintă resursa cea mai ieftină pentru bancă. Prin aceste conturi se derulează toate încasările şi plăţile, prin virament şi în numerar în contul şi în numele titularului de cont. Posesorii pot dispune în orice moment de sumele existente în sold, sunt bonificate în procente mici de către bancă. Această resursă se încadrează în categoria pasivelor cu volatilitate ridicată, banca putând dispune temporar în limita unui sold mediu permanent (sold care rămâne în contul clienţilor). Aceste solduri permanente sunt folosite de bancă fie pentru fructificare, prin acordare de credite pe termen foarte scurt, fie ca surse de lichidităţi. Dacă clienţii au putere economică mare, sumele vehiculate prin aceste conturi sunt mari, iar soldul mediu permanent va fi mare, deci o resursă ieftină de care banca poate profita. Pentru atragerea acestor clienţi, băncile trebuie să reducă comisioanele aferente operaţiunilor făcute din aceste conturi şi să crească calitatea serviciilor oferite acestor clienţi. depozitele de economii la vedere sunt depozite ale persoanelor fizice şi juridice, cu grad ridicat de lichiditate pentru posesorii lor, de aceea banca bonifică dobânzi mici. Utilizarea acestora ca resurse de creditare se face eu precauţie de către bancă, deoarece aceste depozite au un grad ridicat de volatilitate. Pentru a le utiliza pe perioade mai mari de timp, unele bănci impun clienţilor săi să fie anulate cu câteva zile înainte în cazul în care se solicită retragerea unor sume mai mari. Acest tip de depozit constituie o resursă ieftină pentru bănci.
depozitele de economii la termen ale persoanelor fizice şi juridice cu maturitate la 30 zile, 90 zile, 180 zile, 1 an, sunt bonificate de bancă la dobânda pieţei. Pentru a stimula depunătorii să opteze pentru perioade de maturitate mare, banca bonifică mai mult pentru termene mai mari. Retragerea acestor depozite de către deponenţi înainte de termen atrage bonificarea dobânzii la vedere de către bancă. certificatele de depozit au fost create pentru a concura fondurile mutuale, au maturitate mică 91 zile şi dobândă fixă, pot fi fructificate pe piaţa interbancară sau achiziţionarea de titluri de stat; depozitele publice de economii la vedere ale instituţiilor financiare au volatilitate mare, pot fi fructificate pe piaţa interbancară pe termen foarte scurt; depozitele corespondente ale altor bănci au volatilitate mare, sunt utilizate cu precauţie de bancă; sumele în tranzit între unităţile băncii au grad ridicat de volatilitate, pot fi fructificate pe termen foarte scurt. Resurse non-depozit: sunt acele resurse pe care banca le poate procura în situaţii dificile, cum ar fi lipsa de lichidităţi, dintre acestea amintesc: împrumuturi de la Banca Naţională - credite de refinanţare; Refinanţarea societăţilor bancare de către Banca Naţională este o operaţiune de creditare pe termen scurt, de regulă de maxim 90 zile calendaristice, cu excepţia cazurilor în care Consiliul de Administraţie al B.N.R. decide un alt termen. Creditele de refinanţare ce se pot acorda de B.N.R. în calitatea de împrumutător de ultimă instanţă a societăţilor bancare sunt: creditul structural, creditul de licitaţie, creditul special şi creditul lombard (overdraft). Creditul structural, este o formă de refinanţare prin care o societate bancară trage succesiv sume în cadrul unui plafon stabilit de B.N.R. pe perioada de acordare. Nivelul ratei dobânzii este la nivelul taxei oficiale a scontului şi se calculează la soldul angajamentelor zilnice efective, garantarea creditului se face cu efecte de comerţ sau alte hârtii de valoare agreate de B.N.R. Creditul de licitaţie reprezintă principala formă de refinanţare acordată de B.N.R. societăţilor bancare. Creditul se acordă pe o durată de cel mult 15 zile calendaristice şi este garantat cu titluri de stat şi hârtii de valoare acceptate de B.N.R. Rata dobânzii se determină în
cadrul şedinţei de licitaţie la care iau parte societăţile bancare solicitante plecând de la nivelul de pornire stabilit de B.N.R. Creditul special este o formă excepţională de refinanţare acordată de B.N.R. societăţilor bancare aflate în criză de lichiditate. Creditul se acordă pe o perioadă de maxim 30 zile şi este garantat cu titluri de stat, acordarea creditului este condiţionată de existenţa unui program de redresare financiară agreat de B.N.R. Nivelul ratei dobânzii se stabileşte de B.N.R. Creditul lombard (overdraft) este o formă de finanţare ce se acordă peste noapte societăţilor bancare pentru asigurarea plăţilor zilnice a acestora. Nivelul creditului lombard este determinat de soldul debitor înregistrat la închiderea zilei în contul curent al societăţii bancare deschis la B.N.R. Creditul lombard se acordă în limita unui plafon de 75% din nivelul fondurilor proprii al societăţii bancare. Nivelul ratei dobânzii este stabilii B.N.R., garantarea creditului se face cu titluri de stat şi hârtii de valoare agreat B.N.R. împrumuturile de pe piaţa interbancară de la alte bănci sunt scumpe, regulă băncile apelează la ele când sunt în criză de lichidităţi; vânzarea temporară a bonurilor de trezorerie şi a obligaţiunilor guvernamentale sau a altor hârtii de valoare pe care banca le are în portofoliul ei în vederea satisfacerii nevoilor de lichidităţi sau a unor solicitări de credite. Determinarea costurilor diferitelor tipuri de resurse care pot constitui fonduri pentru bancă impune luarea în considerare şi influenţa fiecărei resurse asupra riscurilor activităţii bancare - riscul de lichiditate, riscul ratei dobânzii, riscul de credit şi riscul insolvabilităţii. Riscul de lichiditate este determinat de posibilitatea ca depunătorii sau creditorii băncii să-şi retragă fondurile din bancă; acest risc diferă în funcţie de tipul de depozit, pe de o parte, iar, pe de altă parte, de conjunctura economică. Băncile bonifică resursele în funcţie de probabilitatea retragerii lor, astfel: pentru conturile de disponibilităţi şi depozite la vedere care prezintă un grad ridicat de volatilitate pentru bancă cu influenţă majoră asupra riscului de lichiditate, băncile plătesc mai puţin; pentru depozitele la termen, băncile plătesc mai mult, iar în cazul când sunt retrase înainte de termen bonifică dobândă la vedere.
Riscul ratei dobânzii - toate tipurile de depozit sunt reevaluate zilnic. Pentru resursele non-depozit - credite de refinanţare, obligaţiuni guvernamentale sau neguvernamentale - banca îşi asumă un risc de dobândă, acestea nefiind reevaluate zilnic. Totodată, riscul de lichiditate şi riscul ratei dobânzii sunt diferite pentru diferite resurse. Deci, alegerea resurselor de către bancă se face ţinând cont de costul resursei şi de contribuţia resursei la lichiditatea băncii. Riscul de creditare trebuie analizat în funcţie de efectele acestuia asupra creditorilor şi asupra băncii. Astfel, costul ridicat al fondurilor achiziţionate are un efect benefic asupra celor care au împrumutat banca, dar, pe de altă parte, banca, pentru a-şi asigura o marjă de profit acceptabilă, îşi asumă un risc de creditare mare. Riscul insolvabilităţii - resursele băncii au un impact direct asupra riscului de insolvabilitate şi nivelului de îndatorare a băncii. Banca îşi poate mări profitabilitatea capitalului propriu, prin creşterea nivelului de îndatorare, nivel, care atrage însă creşterea riscului de insolvabilitate. Asigurarea depozitelor diminuează efectul riscului de insolvabilitate al băncii asupra creditorilor băncii, dar măreşte costul resurselor pentru bancă. Deci, managementul bancar la alegerea resurselor atrase trebuie să ţină cont de: - costul resursei (dobânda bonificată de bancă); - cheltuielile suplimentare privind asigurarea resursei; - contribuţia resursei la menţinerea lichidităţii băncii; - sensibilitatea resursei la fluctuaţiile ratei dobânzii. 2.3. Costul resurselor bancare Evaluarea costului resurselor îi permite băncii să compare preţul diferitelor categorii de resurse şi să se asigure că activele au un preţ ridicat, care-i permit să-şi acopere costurile şi să ofere acţionarilor un câştig cât mai mare. Toate băncile folosesc un cost intern propriu, care serveşte ca rată de bază la stabilirea preţului activelor. Aceste evaluări permit băncilor să ajusteze, ori de câte ori se impune, ratele activelor pentru a-şi proteja profitul.
Metoda aplicată în bănci pentru determinarea costului resurselor are la bază metoda costului marginal al resurselor. După cum se ştie, resursele băncii sunt constituite din capital propriu şi resurse atrase, deci este necesar să se facă o delimitare în conţinutul costului marginal al resurselor băncii. Costul marginal al resurselor atrase măsoară costul plătit de bancă pentru a cumpăra o unitate suplimentară de resurse pe care aceasta le poate investi. Costul marginal al capitalului propriu măsoară nivelul minim propus al ratei de recuperare a capitalului acţionarilor. Cele două costuri marginale determină costul marginal al resurselor băncii, care pot fi tratate fie ca resurse independente, fie ca resurse totale. 2.3.1. Costul marginal al resurselor independente Resursele independente (depozite, împrumuturi de pe piaţa interbancară, împrumuturi de refinanţare de la B.N.R., conturile de disponibilităţi etc.) au costuri marginale distincte, care variază în funcţie de ratele dobânzii de piaţă, costurile de operare, de promovare, asigurare etc. Prin combinarea acestor costuri rezultă un singur cost marginal ponderat în funcţie de costul fiecărei resurse, care se poate aplica tuturor resurselor noi pe care banca le poate achiziţiona conform formulei: m unde: Cm = Σ p j c j (2.1) j=1 Cm - cost marginal ponderat, P j C j - ponderea fiecărui cost în costul total, - costul marginal al fiecărei resurse, m - numărul resurselor exclusiv capitalul propriu. Costurile marginale sunt utilizate de bancă în luarea deciziei privind stabilirea preţului activelor pe care le poate finanţa.
Cunoscând costurile marginale, banca îşi stabileşte dobânzile la active în aşa fel încât să-i rămână un profit acceptabil. Din păcate, este greu de determinat cu precizie costurile marginale, deoarece acestea cuprind atât costurile cu dobândă, cât şi alte costuri (de promovare, de asigurare, de operare) pe care banca trebuie să le plătească, managementul trebuind să identifice acea porţiune a resurselor achiziţionate care poate fi investită în active care aduc câştig. Costul marginal al resurselor independente (c j ) se poate determina folosind următoarea relaţie: rata dobânzii bonificate + cost operare + cost promovare + cost asigurare C j = 1 - % din activele care nu aduc câştig băncii (2.2) Toate elementele numărătorului sunt costuri estimate, unele din ele pot fi mai bine apreciate - costurile privind asigurarea (c ontribuţia la Fondul de garantare a depozitelor), costurile de promovare - cheltuielile de marketing făcute de bancă. Costurile privind ratele dobânzilor depind de nivelul ratei dobânzii de piaţă costurile de operare sunt determinate de volumul operaţiilor de procesare. Din relaţia (2.1) apar următoarele probleme: prognozarea nivelului ratei dobânzii este o sarcină grea; datorită volatilităţii este necesar ca orizontul de timp pentru care se determină costurile marginale să fie mic, pentru ca rezultatul să fie cât mai aproape de realitate; aprecierea celorlalte costuri de operare este, de asemenea, o sarcină extrem de dificilă. Aceasta implică determinarea costurilor timpului angajaţilor care mânuiesc cecuri, al celor care dau informaţii despre conturile clienţilor, rezolvând plângeri etc. Aceste costuri în multe bănci sunt considerate fixe, nevariind cu volumul resurselor suplimentare. Costul marginal al diferitelor resurse variază în concordanţă cu volumul resursei. Conturile de disponibilităţi ale clienţilor antrenează costuri pentru diverse servicii (virarea sumelor ce constituie obligaţii la stat) care nu se încasează de bancă, avantajul dobânzii scăzute este diminuat în cazul când clienţii au rulaj mic deci banca nu poate să investească procente mari din conturile acestora, în plus banca trebuie să-şi constituie rezerve obligatorii pentru unele din aceste conturi.
Conturile de depozit ale persoanelor fizice sunt mai scumpe, au puţine operaţiuni, dar necesită rezerve la B.N.R. şi contribuţii la Fondul de garantare a depozitelor, deci costuri suplimentare pentru bancă. Utilizarea costului marginal ponderat determinat în funcţie de costurile marginale ale resurselor independente prezintă inconveniente deoarece costul unei singure resurse se poate schimba mai mult sau mai puţin pe perioada considerată faţă de costul marginal al celorlalte resurse şi astfel costul compus (total) nu mai reflectă realitatea. Pentru eliminarea acestui inconvenient se utilizează metoda costului marginal al resurselor totale. 2.3.2. Costul marginal al resurselor totale Metoda ia în considerare în mod explicit toate costurile aferente fiecărei resurse; toate activele sunt finanţate dintr-o comasare de resurse, rezultând resursa totală. Metoda impune parcurgerea următoarelor etape: 1. Estimarea valorii activului care urmează a fi finanţat, în funcţie de oportunităţile de investiţii oferite de economie, precum şi a costului fiecărei resurse care compune resursa totală. Aceasta presupune ca banca să ia în considerare un orizont de timp de planificare mic şi să identifice schimbările care vor avea loc în structura pasivelor şi a capitalului propriu. 2. Determinarea costului marginal al fiecărei resurse conform relaţiei (2.2) pe baza estimărilor privind nivelul dobânzilor şi al celorlalte costuri (de asigurare, operare, promovare etc.). 3. Estimarea ratei de recuperare a investiţiei acţionarilor în bancă pe care managementul vrea să o atingă. Costul marginal al resurselor totale se determină conform relaţiei: m Cm = Σ r j c j (2.3) j=1 în care: Cm - cost marginal al resurselor totale, r j - ponderea fiecărei resurse în resursa totală, c j - costul marginal al fiecărei resurse determinat conform relaţiei (2.2) m - numărul resurselor inclusiv capitalul propriu.