I. ECONOMIA DE PIAŢĂ CONCEPT ŞI ANALIZĂ. ASPECTE PARTICULARE PRIVIND ECONOMIA DE PIAŢĂ DIN ROMÂNIA

I. ECONOMIA DE PIAŢĂ CONCEPT ŞI ANALIZĂ. ASPECTE PARTICULARE PRIVIND ECONOMIA DE PIAŢĂ DIN ROMÂNIA Concepte cheie: sistem economic; tip de economie; economie de piaţă; bun economic; piaţă concurenţială; informaţie economică; circuit economic Modalităţile de organizare a economiei au fost şi continuă să fie complexe şi diferite, în funcţie de orânduirea socială şi de particularităţile fiecărei ţări. O astfel de apreciere se bazează atât pe numeroasele exemple oferite de istoria economică universală, inclusiv de istoria economică a României, cât şi pe varietatea manierelor de organizare a economiei contemporane. De-a lungul timpului, istoria economică a parcurs mai multe stadii ale dezvoltării economice, înregistrând mai multe tipuri de sisteme economice, diferite din punctul de vedere al mecanismelor de reglare ale forţelor pieţei şi al gradului de libertate al participanţilor la formarea preţurilor. Între aceste forme cele mai reprezentative s-au dovedit a fi sistemul de piaţă liberă şi sistemul de piaţă centralizat sau de comandă. Însă, în economia contemporană, se întrepătrund în proporţii diferite, pentru fiecare tip de economie, elemente componente ale celor două sisteme, constituindu-se un sistem unic şi mixt care caracterizează economia de piaţă. 1.1. Economiile moderne contemporane - economii mixte Colectivităţile umane actuale, societăţile, statele naţionale au căutat să formuleze răspunsuri cât mai adecvate la întrebările definitorii ale problemei generale a economiei (Ce şi cât să producă? Cum? Pentru cine?). Mai concret, oamenii au fost obligaţi să caute şi să găsească răspunsuri la astfel de probleme cum sunt: Cine este, respectiv cine poate fi subiectul principal al economiei? Cui aparţine iniţiativa şi responsabilitatea organizării acesteia? (şefului de familie, stăpânului feudal, întreprinzătorului, autorităţii publice?). Ce şi cât urmează să se producă? În ce mediu economic şi politic se realizează unitatea nevoi umane - resurse economice? Care este finalitatea social - umană a activităţii economice (Producţie de dragul dezvoltării sau producţie ca mijloc de realizare adecvată a scopului ei firesc: satisfacerea nevoilor, asigurarea plăcerii de a trăi). Cu ce tehnică se produce? Cu ce metode şi forme organizaţional-juridice sunt puse în mişcare eforturile umane şi cum sunt recompensate acestea? Reflectarea acestor variate şi dinamice maniere de organizare a economiei, generalizarea teoretică a acestora s-a realizat prin termeni ca: formă de organizare şi desfăşurare a economiei; tip de economie; mecanism economic, regim economic; sistem economic etc. În ultimul timp, marea majoritate a specialiştilor au optat pentru termenul de sistem economic, cu toate că acesta are şi alte sensuri decât cel pe care i-l dăm în acest curs. Noţiunea de sistem economic se foloseşte, în prezent, cu mai multe sensuri: sistem de gândire economică (de pildă, sistemul economic al lui J.M. Keynes); ca ansamblu de principii economice promovate de o ţară în politica sa economică internă sau externă; ca tip al activităţilor economice; ca unitate a structurilor şi mecanismelor de funcţionare ale economiei ţărilor. Pornindu-se de la ceea ce se înţelege prin sistem în general şi aplicându-se teoria sistemului la realitatea economică, se poate spune că sistemul economic poate fi caracterizat prin următoarele: a) elementele lui componente (cel puţin două şi oricât de multe, însă în număr finit); b) structura sa, adică relaţiile relativ stabile între elementele acestuia, structură din care rezultă specificul sistemului; c) integralitatea sistemului, ceva deosebit de elementele şi structurile lui. Economistul şi sociologul german Werner Sombart caracterizează sistemul economic prin trei elemente: - sensul lui, adică prin mobilurile predominante ale activităţii economice; - forma sa de existenţă, adică prin ansamblul instituţiilor care definesc activitatea economică şi relaţiile dintre subiecţii ei; - substanţa acestuia, respectiv, tehnica cu care se obţin sau se transformă lucrurile. 1

Preţuri şi concurenţă Sistemul economic constă din elementele sau subsistemele economice, dispuse într-un ansamblu corespunzător unei ordini ierarhice, în care ele funcţionează şi a căror funcţiune se bazează pe interacţiunea dintre elementele componente. Rezultat al unor macrodecizii adoptate de-a lungul timpului, sistemul economic reflectă atât anumite raporturi de putere între subiecţii economici, modalităţile de repartiţie a bunurilor între indivizi şi sociogrupuri, cât şi ordinea juridică care codifică aceste raporturi. Tipul de economie se delimitează printr-o serie de caracteristici, care se referă la sistemul economic, la mecanismul economic (real şi normativ), cât şi la regimul economic. În baza viziunii praxeologice, tipul de economie reflectă, deci, atât starea sau situaţia sistemului, cât şi realizarea (mişcarea) economiei. În fond, sistemul economic este un model teoretic de analiză a realităţii, o abstracţie ştiinţifică. Aşa se face că, în funcţie de anumite criterii parţiale, economiile trecute şi actuale, sistemele economice reflectate au fost grupate în: deschise şi închise; descentralizate şi centralizate; capitaliste şi socialiste (colectiviste); artizanale şi industriale; de piaţă, libere şi dirijiste. - În condiţiile de după apariţia statelor naţionale şi, mai ales, după cel de al doilea război mondial, unul dintre cele mai semnificative criterii de clasificare a sistemelor şi regimurilor economice este raportul dintre mecanismele reglatoare ale acestora şi gradul de libertate pe care ele îl asigură indivizilor şi statelor (ţărilor). Pe baza acestui criteriu, s-au conturat două modele teoretice de analiză a economiilor actuale: sistemul de piaţă liberă; sistemul de comandă, centralizat. Corespunzător modelului sistemului economic de piaţă liberă: - toate deciziile economice se iau de agenţii economici elementari (menaje, firme); - statul nu intervine în nici un fel în derularea acţiunilor economice ale acestora; - producţia şi consumul se corelează automat între ele pe baza deciziilor agenţilor economici privind cererea şi oferta lor de mărfuri şi a mecanismului preţurilor. Deci, sistemul economic pur liberal se concretizează printr-o serie de trăsături, ele însele abstractizări ştiinţifice, cum sunt: - economie complet descentralizată; - economie multipolară, deciziile economice fiind adoptate de multitudinea infinită a agenţilor economici; - o economie a întreprinderii, întreprinzătorii căutând să-şi maximizeze profitul pe baza gestionării cu abilitate a relaţiilor între pieţele satisfactorilor şi cele ale prodfactorilor; - o economie a consumatorului rege, consumatorii luptând să-şi maximizeze cantităţile de bunuri obţinute pe banii încasaţi, respectiv maximizarea salariilor reale de către salariaţi; - o economie a calculului în monedă; - o economie a echilibrului general, asigurat prin mecanismul preţurilor libere; - statul nu intervine direct în economia întreprinderii, el protejând doar piaţa şi instituţiile ei. Corespunzător modelului sistemului economic pur dirijist, toate deciziile economice în societate se iau de autorităţile centrale, de guverne, agenţii economici elementari fiind obligaţi să execute sarcinile prevăzute în planul naţional de stat. Acest model de economie este concretizat prin următoarele: - o economie centralizată, în care pământul este colectivizat, iar capitalul tehnic este naţionalizat (proprietatea socialistă); - o economie unipolară, statul ordonând direct şi autoritar ce şi cât să se producă; - o economie a tehnicienilor-funcţionari, întreprinzătorul autentic fiind înghiţit de aceştia; - o economie a calculului tehnic (în unităţi fizice) şi a evaluărilor administrative, pur convenţionale. Modelul ideatic de analiză este însă mult simplificator faţă de complexitatea şi dinamica realităţii economice. În orice economie contemporană, se întrepătrund, în proporţii diferite, elemente caracteristice celor două sisteme teoretice. Sistemul economic real actual este mixt, deci şi cel modern de piaţă. Elementele interdependente structurate în proporţii diferite care caracterizează economia de piaţă, ca sistem economic real mixt, sunt: a) reglarea vieţii economice se realizează prin mecanismele pieţei, dar şi prin intervenţia organelor statului democrat; b) alături de producţia de mărfuri, de economia de schimb monetar, continuă să existe economie naturală şi schimbul direct de bunuri (barter economy); c) agenţii economici elementari mici şi mijlocii coexistă cu marile corporaţii şi administraţiile publice, acestea din urmă având tendinţe monopoliste sau oligopoliste; 2

d) sectorul privat - particular se întrepătrunde cu cel public, respectiv unităţile aparţinând celor două sectoare se concurează între ele; e) statul, devenit agent economic autonom, încearcă să reglementeze, în mod democratic, mecanismele economice de funcţionare, în general, să codifice comportamentele tuturor agenţilor economici, indiferent de tipul de proprietate. Realitatea economică dintr-o ţară sau alta poate fi încadrată într-un sistem sau altul, în raport cu preponderenţa pe care o au unele sau altele din mecanismele şi structurile specifice. Pentru a se putea susţine că o economie se caracterizează prin economie de piaţă mixtă nu-i suficient să se întrepătrundă mecanisme şi structuri specifice celor două sisteme ideatice. Pentru aceasta este necesară preponderenţa mecanismelor specifice economiei concurenţiale de piaţă. 1.2. Caracteristicile economiei de piaţă Economia de piaţă se caracterizează prin anumite trăsături specifice: Pluralismul formelor de proprietate, egale în faţa legii, în cadrul cărora ponderea principală o deţine proprietatea privată, al cărei spirit îşi pune amprenta asupra tuturor formelor şi relaţiilor de proprietate; Interesul personal şi raporturile de piaţă bilaterale reprezintă impulsul activităţii economice, realizarea de profit fiind scopul primordial; Piaţa concurenţială este cea care reglează activitatea economică, cu toate că activităţile economice se derulează sub incidenţa conţinutului echităţii şi al justiţiei sociale; Majoritatea preţurilor se formează în mod liber, pe baza mecanismelor pieţei; În economie predomină structurile tehnico-economice moderne şi se menţine pluralismul tehnologic; Statul democrat, de drept veghează la respectarea regulilor de funcţionare a pieţei, ca şi asupra instituţiilor juridice şi economice. Începând cu două decenii în urmă, specialiştii în domeniul economiei mondiale au constatat faptul că numeroase ţări au adoptat sistemul economiei de piaţă, ale căror rezultate benefice au influenţat întreaga dezvoltare a societăţii. După anul 1990 şi ţările din Euroopa de Est au optat pentru trecerea la economia de piaţă, renunţând la sistemul economiei centralizate de stat; printre acestea se înscrie şi România. 1.3.Tipuri de economii Economia de piaţă se manifestă astăzi într-o mare varietate de tipuri concrete. Specialiştii în domeniul macroeconomic au ajuns la concluzia că următoarele tipuri sunt cele mai reprezentative: Anglo-saxon, neoliberal, cu cea mai mare reticenţă faţă de intervenţia statului în economie; Vest-european, îndeosebi cel francez, cu pronunţată tendinţă dirijistă; Paternalist de piaţă, cu puternice elemente tradiţionale, ca în Japonia; Social de piaţă, care tinde spre îmbinarea exigenţelor pieţei cu armonia socială din ţară; Nordic-european, care presupune o cooperare între sectorul privat producător de bunuri economice şi cel public producător de servicii sociale; Tipul de economie de piaţă dependent de exterior, care îşi propune depăşirea stării de subdezvoltare economică, prin valorificarea resurselor naturale pe pieţele internaţionale. 1.4. Economiile contemporane: componente, dinamică Economia contemporană este, în esenţă, o economie de piaţă mai dezvoltată în unele ţări şi mai puţin dezvoltată în altele. În statele din Europa Occidentală, America şi Extremul Orient, economia de piaţă a atins nivele avansate, prezentându-se ca o economie modernă, performantă, capabilă să asigure o eficienţă şi un standard de viaţă ridicate. Economia contemporană este constituită din mai multe componente: agenţii economici, care reprezintă subiecţii activităţii economice; bunurile economice, respectiv obiectul activităţii şi operaţiunile în care se concretizează acţiunile, actele, faptele agenţilor economici. A. Agenţii economici. Aceştia sunt deosebit de numeroşi şi diferiţi. Clasificarea lor după criteriul funcţiei exercitate în economie şi sursa veniturilor principale a condus la gruparea lor în următoarele categorii: a) societăţi (întreprinderi) a căror funcţie principală constă în producerea de bunuri marfare în vederea obţinerii de venituri din vânzarea lor; 3

Preţuri şi concurenţă b) instituţii financiare şi de credit care au ca funcţie de bază mobilizarea, transferarea şi repartizarea disponibilităţilor financiare din economie. Resursele lor provin, în principal, din depunerile clienţilor, din dobânzile încasate la împrumuturile acordate şi serviciile bancare prestate; c) instituţii de asigurare care sunt societăţi ce garantează plata unor despăgubiri în caz de producere a riscului asigurat şi de valorificare a sumelor depuse. Resursele se constituie, în cea mai mare parte, din cotizaţiile şi primele plătite de asiguraţi; d) administraţiile publice ce regrupează unităţi cu dublă funcţionalitate: producerea de servicii nonmarfare pentru satisfacerea unor nevoi colective (învăţământ, sănătate, ocrotire socială, armată, poliţie etc.) şi redistribuirea veniturilor din economie. Resursele lor sunt formate din prelevări obligatorii (impozite, taxe, cotizaţii, contribuţii ş.a.). Cuprind administraţia centrală şi administraţiile locale; e) administraţiile private sunt organisme care furnizează diverse prestaţii, în general nonmarfare, pentru grupuri particulare. Veniturile acestora provin din cotizaţii şi contribuţii voluntare ale membrilor, donaţii etc. Sunt reprezentate de organizaţii culturale, ştiinţifice, profesionale, politice, comunităţi religioase, asociaţii sportive, de binefacere, care desfăşoară activităţi cu scop nonprofit; f) menajele, reprezentate de persoane fizice care sunt titulare ale unui venit provenit, în principal, din activităţi salariale şi care au ca funcţie esenţială consumul. Ele pot să producă şi unele bunuri sau servicii, dar nu se disociază de activitatea de consum, cum sunt agricultorii, artizanii, micii comercianţi, liber profesioniştii; g) exteriorul (restul lumii) regrupează operaţiunile dintre rezidenţii şi nerezidenţii care aparţin unui spaţiu geografic delimitat (ţară, regiune, zonă, comunitate de state, asociaţii regionale etc.) cu lumea exterioară (mediul exterior). B. Bunurile economice. Satisfacerea numeroaselor nevoi ale indivizilor şi ale societăţii presupune existenţa unor bunuri corespunzătoare. Pentru împlinirea nevoilor, oamenii folosesc bunuri economice şi bunuri neeconomice. Acestea din urmă sunt, la rândul lor, bunuri libere, care pot fi dobândite fără nici un efort (aerul, apa, căldura soarelui, lumina naturală) şi bunuri morale, care răspund unor necesităţi de ordin spiritual, etic (serviciul religios, obiecte de cult, manifestări artistice etc.). Caracteristica principală a bunurilor economice este raritatea. Aceasta semnifică insuficienţa lor în raport cu nevoile care sunt nelimitate. Raritatea sau limitarea vizează toate categoriile de resurse (naturale, materiale, umane, financiare, informaţionale). Bunurile pot fi grupate după: a) forma de existenţă: bunuri materiale (obiectuale) care sunt stocabile; bunuri imateriale sau servicii consumabile concomitent cu prestarea lor şi informaţii (integrate în forţa de muncă sau transferate pe suporţii materiali); b) destinaţie: factori de producţie sau prodfactori, numiţi şi bunuri de capital şi factori de satisfacţie sau satisfactori; c) provenienţă: bunuri naturale (care sunt regenerabile sau neregenerabile) şi bunuri rezultate din activitatea umană, numite produse; d) durata de funcţionare: bunuri durabile, semidurabile şi nondurabile; e) gradul de prelucrare: bunuri primare, intermediare şi finale; f) apartenenţă: bunuri proprii şi bunuri împrumutate; g) modul cum circulă: bunuri nonmarfare şi bunuri marfare; h) modul de utilizare şi rolul în activitatea economică: bunuri folosite pentru obţinerea altor bunuri sau pentru protecţia mediului şi bunuri de consum (consumabile direct). Structura bunurilor economice, ca şi cea a nevoilor, este dinamică. Ea se modifică sub incidenţa unui complex de factori generali şi specifici, tehnici, economici, sociali etc, care după caz, favorizează sau îngreunează apariţia (dispariţia) unor bunuri economice sau modifică rolul şi importanţa lor în activitatea economică, impunând, în consecinţă, şi modificări în clasificare. Dintre bunurile al căror rol a crescut considerabil în societatea contemporană un loc aparte revine informaţiei. Constituită din cunoştinţe, idei, teorii etc., informaţia este considerată ca având rolul de factor de producţie (neofactor) dar şi de satisfactor. Din punctul de vedere al activităţii economice, o însemnătate decisivă prezintă caracterul inepuizabil al acestui bun, capacitatea lui de autogenerare şi îmbogăţire permanentă. C. Operaţiunile. Se referă la acţiunile şi faptele economice desfăşurate de agenţii economici. După natura lor, acestea pot fi grupate în trei mari categorii: 1.Operaţiuni cu bunuri şi servicii, care vizează producţia, schimbul şi utilizarea bunurilor şi serviciilor pe ramuri şi categorii de agenţi economici. Aici sunt cuprinse operaţiunile de producere de 4

bunuri şi servicii marfare şi nonmarfare, comercializarea (pe piaţa internă şi externă) şi consumarea lor (consumul intermediar şi consumul final); 2.Operaţiuni de repartiţie, care cuprind distribuirea veniturilor rezultate din activitatea economică între posesorii factorilor de producţie, stat şi alte persoane pentru participarea la activitatea economică şi redistribuirea veniturilor şi a patrimoniului; 3.Operaţiuni financiare, care corespund variaţiilor de creanţe şi angajamente ale agenţilor economici (operaţiuni în legătură cu crearea şi circulaţia mijloacelor de plată, plasamente, operaţiuni de finanţare). 1.5. Fluxurile şi circuitul economic Între agenţii economici există numeroase relaţii prin intermediul cărora aceştia îşi transmit reciproc bunuri, bani, informaţii, diverse servicii. Mişcarea bunurilor economice şi a banilor de la un grup de agenţi la altul, în decursul unei perioade determinate, constituie fluxul economic. Fluxurile din economie reflectă interdependenţe între agenţi şi tranzacţiile pe care le angajează. Variaţiile unui flux economic generează o reacţie în lanţ, determinând modificarea şi a altor fluxuri. Astfel, sporirea cantităţii de muncă furnizată de menaje întreprinderilor atrage după sine mărirea veniturilor primite de acestea şi, mai departe, o intensificare a fluxurilor legate de vânzarea de bunuri de către întreprinderi, precum şi mărirea consumului menajelor, acţiuni care declanşează o mişcare a banilor paralelă, dar în sens invers. Ansamblul de fapte, acţiuni şi relaţii existente între diversele grupuri de agenţi, în înlănţuirea şi continuitatea lor constituie circuitul economic, mişcarea economică în general. Desfăşurarea circuitului economic poate fi relevată prin studierea succesivă a circuitului economic simplificat şi apoi a circuitului economic complet. În cadrul circuitului simplificat se întâlnesc numai două categorii de agenţi: pe de o parte, întreprinderile care produc bunuri destinate vânzării şi, pe de altă parte, menajele care furnizează muncă şi primesc venituri salariale din care cumpără bunurile de consum de care au nevoie. Circuitul economic simplificat, la rândul său, poate fi al unei economii nonmonetare care nu foloseşte bani sau al unei economii monetare în care circulă bani. În economia nonmonetară, circuitul economic este foarte restrâns: fiecare menaj furnizează întreprinderilor muncă şi primeşte în schimb bunuri de consum. Întreaga producţie este utilizată pentru nevoi personale, iar unităţile economice nu întreţin relaţii cu exteriorul. Această formă de economie nu funcţionează în realitate. Ea poate fi adoptată numai ca ipoteză de lucru. În economia monetară circuitul cuprinde fluxuri reale (mişcarea bunurilor economice, a forţei de muncă) şi fluxuri monetare (deplasarea în sens invers a banilor). Circuitul bunurilor este mijlocit de mişcarea banilor. În schimbul muncii, întreprinderile nu mai transferă menajelor bunuri de consum, ci venituri salariale, care sunt folosite de acestea pentru cumpărarea bunurilor necesare de la cei care le produc. Caracteristica fundamentală a acestei forme de circuit este mişcarea paralelă, dar în sens opus, a bunurilor economice şi a banilor. Fluxul de muncă dinspre menaje către întreprinderi are ca însoţitor fluxul monetar de la întreprinderi către menaje sub formă de salariu, iar fluxul bunurilor de consum se asociază fluxului monetar sub forma cheltuielilor pentru cumpărarea bunurilor de consum. II.PROTECŢIA CONCURENŢEI ECONOMICE Concepte cheie: politici concurenţiale; poziţie dominantă; concentrare economică; ajutor de stat; Consiliul Concurenţei; practici anticoncurenţiale; aviz pentru notificare; dispense pentru înţelegeri O economie de piaţă este de neconceput fără concurenţă. În cadrul unui sistem bazat pe economia de piaţă, concurenţa este benefică în primul rând, pentru consumatori, dar şi pentru producători. Primii au posibilitatea de a-şi satisface necesităţile de consum, potrivit gusturilor şi posibilităţilor lor financiare, în vreme ce producătorii sunt stimulaţi să producă mai bine şi mai eficient. Existenta unui mediu concurenţial determină o alocare a resurselor către agenţii economici cei mai eficienţi. Acesta este un fapt de care profită societatea în ansamblul său. Se poate spune că, datorită concurenţei, se realizează o selecţie naturală a întreprinzătorilor. Această selecţie nu poate fi lăsată la voia întâmplării. De-a lungul timpului, s-a simţit nevoia ca statul să intervină, prin impunerea 5

Preţuri şi concurenţă unor reguli de desfăşurare a concurenţei economice, reguli de pe urma cărora să beneficieze atât consumatorii cât şi competitorii. Acesta a fost motivul pentru care, într-o economie eminamente liberală (SUA) a fost adoptată pentru prima oara în lume o lege antitrust (Sherman Act, 1890). În prezent, legislaţia americană în acest domeniu se bazează pe trei acte normative: Legea Sherman (1890), Legea Clayton (1914) şi Legea Comisiei Federale de Comerţ (1914). În decursul anilor, acestor legi le-au fost aduse unele adăugiri, îmbunătăţiri şi amendamente. 2.1. Concurenţa în Uniunea Europeană În Uniunea Europeană, legislaţia privind protecţia concurenţei se bazează pe articolele 85 si 86 din Tratatul de la Roma; practica în domeniu a fost dezvoltată prin deciziile Comisiei Europene şi prin hotărârile Curţii Europene de Justiţie. Din acest punct de vedere, atât Statele Unite, cât şi Uniunea Europeană practică o aplicare paralelă a legislaţiei în domeniul concurenţei, atât la nivel naţional (statal), cât şi la nivel internaţional (federal). Comisia Europeană şi autorităţile naţionale din domeniul concurenţei din toate statele membre UE cooperează prin intermediul Reţelei Europene din domeniul concurenţei (ECN), în cadrul căreia : se informează reciproc cu privire la noi cazuri şi decizii, îşi coordonează investigaţiile, acolo unde este necesar, se sprijină reciproc în cadrul investigaţiilor, fac schimb de probe. În felul acesta se stabileşte un mecanism eficace pentru sancţionarea companiilor care se implică în practici transfrontaliere ce limitează concurenţa. Principalul obiectiv al ECN este să asigure aplicarea unitară a legislaţiei UE privind concurenţa, pe întreg teritoriu UE. În cadrul ECN există grupuri de specialişti in anumite sectoare, care discuta probleme legate de concurenţă şi promovează o abordare comună. În acest mod, ECN permite autorităţilor ce se ocupa de concurenţă să-şi pună laolaltă experienţa şi să identifice cele mai bune practici în domeniu. Politicile concurenţiale europene se bazează pe un cadru legislativ comunitar, promovat în esenţă de Tratatul Comisiei Europene, respectiv articolele 81-90, precum şi pe legislaţia secundară în domeniu, concentrându-se pe patru domenii principale de acţiune, respectiv : - eliminarea acordurilor restrictive ale concurenţei şi a abuzului de poziţie dominantă (ex.: înţelegeri încheiate între întreprinderi concurente pentru a fixa anumite preţuri); - controlul fuziunii firmelor (concentrărilor economice); - liberalizarea sectoarelor economice considerate sensibile din punct de vedere concurenţial ; - monitorizarea şi controlul ajutoarelor de stat (ex.: interzicea acordării de subvenţii menite să menţină în activitate firme deficitare, fără perspective de redresare). Articolul 81 alin.(1) din Tratatul CE interzice : a. orice înţelegeri între întreprinderi ; b. orice înţelegeri ale asociaţiilor de întreprinderi ; c. orice practici concertate, care pot aduce atingere comerţului dintre statele membre şi au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în interiorul pieţei comune. Articolul 82 din Tratatul CE interzice folosirea în mod abuziv, de către una sau mai multe întreprinderi, a poziţiei dominante deţinute pe piaţa internă sau pe o parte semnificativă a acesteia, în măsura în care poate fi afectat comerţul dintre statele membre. Simpla deţinere a unei poziţii dominante nu este interzisă, ci doar folosirea abuzivă a unei asemenea poziţii. Principala reglementare comunitară în materie de concentrări economice este Regulamentul Consiliului (CE) nr.139/2004 privind controlul concentrărilor între întreprinderi. Concentrările economice care îndeplinesc anumite criterii sunt considerate concentrări economice de dimensiuni comunitare şi trebuie să fie autorizate ex-ante de către Comisia Europeană. Situaţia 1 O operaţiune de concentrare economică are dimensiune comunitară dacă : a) cifra totală de afaceri combinată, realizată la nivel mondial de toate întreprinderile implicate, depăşeşte 5.000 milioane euro şi b) cifra totală de afaceri realizată în mod individual în Comunitate de cel puţin două dintre întreprinderile implicate depăşeşte 250 milioane euro, cu excepţia cazurilor în care fiecare dintre 6

întreprinderile implicate realizează mai mult de două treimi din cifra sa totala de afaceri la nivel comunitar într-unul şi acelaşi stat membru. Situaţia 2 Operaţiunea de concentrare economică, care nu atinge pragurile prevăzute mai sus, are dimensiune comunitară dacă: a) cifra totală de afaceri combinată, realizată la nivel mondial de toate întreprinderile implicate, depăşeşte 2.500 milioane euro; b) în fiecare din cel puţin trei state membre, cifra totală de afaceri combinată, realizată de toate întreprinderile implicate, depăşeşte 100 milioane euro; c) în fiecare din cel puţin trei state membre care sunt incluse la lit. b), cifra totală de afaceri a cel puţin două dintre întreprinderile implicate depăşeşte 25 milioane euro şi d) cifra totală de afaceri realizată în Comunitate de către fiecare din cel puţin două dintre întreprinderile implicate depăşeşte 100 milioane euro, cu excepţia cazurilor în care fiecare dintre întreprinderile implicate realizează mai mult de două treimi din cifra sa totală de afaceri la nivel comunitar într-unul şi acelaşi stat membru. O concentrare economică ce se situează sub pragurile de minimis comunitare rămâne supusă obligaţiei de notificare la autoritatea naţională de concurenţă, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute în legislaţia naţională în materie de concurenţă. Aceste reguli se aplică tuturor fuziunilor, indiferent unde în lume sunt localizate sediul social, cel operaţional, activităţile sau capacităţile de producţie ale companiilor care fuzionează. Aceasta deoarece chiar şi fuziunile dintre companii situate în afara U.E. pot afecta pieţele din UE, dacă respectivele companii fac afaceri în Uniune. Comisia Europeană poate examina şi fuziunile supuse atenţiei sale de către autorităţile naţionale competente în materie de concurenţă din statele membre UE. Este esenţial ca firmele care concurează pe piaţă să opereze în condiţii de egalitate deplină. Confruntate cu comerţul liber dintre statele membre UE şi cu deschiderea pentru concurenţă a serviciilor publice, autorităţile naţionale vor uneori să folosească resurse publice pentru a promova anumite activităţi economice sau a proteja industriile naţionale. Acordarea acestor resurse este cunoscută sub denumirea de ajutor de stat. Ajutorul de stat poate denatura concurenţa corectă şi efectivă între companiile din statele membre şi poate afecta economia, motiv pentru care Comisia Europeană îl monitorizează. O companie care primeşte sprijin de la stat dobândeşte un avantaj nemeritat faţă de concurenţii săi. Din acest motiv, Tratatul CE interzice în general ajutorul de stat cu excepţia cazului în care acesta este justificat de raţiuni de dezvoltare economică generală. Pentru a asigura respectarea acestei interdicţii şi aplicarea uniforma a exceptărilor pe întreg teritoriul U.E., Comisia Europeană are sarcina de a urmări respectarea regulilor UE în materie de ajutor de stat. Într-o primă etapă trebuie să stabilească dacă o companie a primit ajutor de stat, ceea ce se întâmplă atunci când asistenţa acordată îndeplineşte următoarele condiţii : - a existat o intervenţie a statului sau prin intermediul resurselor statului care poate îmbrăca o varietate de forme (ex. fonduri nerambursabile, scutiri de dobânzi şi impozite, garanţii, deţinerea de către stat a întregii companii sau a unei părţi a acesteia sau furnizarea de bunuri şi servicii în condiţii preferenţiale etc.); - intervenţia poate afecta comerţul dintre statele membre ; - intervenţia conferă un avantaj celui care o primeşte pe o bază selectivă, de exemplu anumitor companii sau sectoare industriale sau companiilor amplasate în anumite regiuni ; - concurenţa a fost sau poate fi distorsionată. Măsurile cu caracter general nu sunt considerate drept ajutor de stat deoarece nu sunt selective şi se aplică tuturor companiilor indiferent de mărimea lor, de amplasare sau de sectorul de activitate. Astfel de măsuri sunt cele generale privind impozitarea sau legislaţia privind ocuparea forţei de muncă. 7

Preţuri şi concurenţă În prezent, legislaţia comunitară în domeniul ajutorului de stat este reprezentată de art.87, 88 şi 89 din Tratatul de la Amsterdam 1, precum şi de regulamente-cadru (ex.: regulamentul de exceptare pe categorii). Tratatul CE enumeră o listă de situaţii posibile în care se poate acorda ajutor de stat. De-a lungul anilor, Comisia Europeană a adoptat un cadru legislativ clar privind măsurile de ajutor de stat care sunt în interesul comun al Uniunii Europene şi, prin urmare, permise. Aceasta vizează dezvoltarea regiunilor dezavantajate, promovarea întreprinderilor mici si mijlocii (IMM), cercetarea şi dezvoltarea (R&D), protecţia mediului, instruirea, ocuparea forţei de muncă şi cultura. Cele mai controversate tipuri de ajutor de stat care fac obiectul unor investigaţii aprofundate din partea Comisiei Europene sunt ajutoarele pentru salvare şi restructurare, tranzacţiile financiare între stat şi companiile sale publice care implică un ajutor şi ajutorul acordat companiilor din anumite sectoare sensibile, cum sunt siderurgia, construcţiile de nave şi industria autovehiculelor. În special, ajutorul pentru salvarea şi restructurarea companiilor aflate în dificultate financiară poate permite unei companii aflate în pragul falimentului să continue să funcţioneze, de regula pe socoteala concurenţilor ei şi a angajaţilor acestora. Chiar şi locurile de muncă menţinute în compania care beneficiază de ajutor de stat sunt adesea nesigure. Comisia a adoptat regulamente ce reflectă o creştere a atenţiei acordate marilor companii care practică comerţul pe întreg teritoriul UE. De obicei, aceste companii deţin cote mari de piaţă, iar sprijinul pe care statul îl acordă în favoarea lor afectează într-o manieră mai semnificativă concurenţa şi comerţul. Aceste noi regulamente introduc reguli mai stricte privind eforturile pe care marii beneficiari trebuie să le facă pentru a-şi finanţa supravieţuirea. De exemplu, în viitor, marile companii trebuie să suporte ele însele 50% din costul propriei restructurări. Ajutorul care nu contribuie la îndeplinirea nici unuia din obiectivele acceptate de către U.E. nu poate fi permis. Exemple de ajutoare de stat care nu îndeplinesc condiţiile de compatibilitate sunt ajutorul general pentru investiţii destinat marilor companii situate în afara unor regiuni dezavantajate bine definite, ajutorul pentru export şi ajutorul de operare. 2.2. Concurenţa în România După data aderării României la Uniunea Europeană, piaţa românească a devenit parte componentă a pieţei unice europene, iar operatorii economici din România intră în concurenţă directă cu operatorii din celelalte state membre, fiind obligaţi să respecte regulile in materie de concurenţă şi ajutor de stat aplicabile la nivelul Uniunii Europene. În acest context, rolul Consiliului Concurenţei este acela de a menţine şi consolida o economie de piaţă funcţională cu respectarea reglementărilor privind concurenţa şi ajutorul de stat. Începând cu 1 ianuarie 2007, domeniul concurenţei este reglementat in continuare de Legea concurenţei nr.21/1996, republicată şi de legislaţia secundară adoptată de Consiliul Concurenţei, care a rămas în vigoare şi după data aderării. Acestea vor continua să fie aplicabile practicilor/operaţiunilor care afectează concurenţa pe piaţa românească. In plus, autoritatea naţionala de concurenţă a dobândit competenţa de a aplica direct regulile comunitare în materie de concurenţă (art.81-83 din Tratatul CE şi legislaţia secundară adoptată de instituţiile europene). După aderare, Consiliul Concurenţei acţionează în cadrul ECN Reţeaua Europeană a Concurenţei, alături de Comisia Europeană şi de autorităţile naţionale de concurenţă din toate statele membre ale UE. Domeniul ajutorului de stat este reglementat la nivel naţional de OUG nr.117/21.12.2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, precum şi de regulile comunitare, respectiv art.87-89 din Tratatul CE şi legislaţia secundară adoptată de instituţiile europene. Legea concurenţei are ca scop protecţia, menţinerea şi stimularea concurenţei şi a unui mediu concurenţial normal, în vederea promovării intereselor consumatorilor. Preţurile produselor şi tarifele serviciilor şi lucrărilor se determină în mod liber prin concurenţă, pe baza cererii şi a ofertei. Preţurile şi tarifele practicate în cadrul unor activităţi cu caracter de monopol natural sau al unor activităţi economice stabilite prin lege, se stabilesc şi se ajustează cu 1 Tratatul de la Amsterdam, adoptat de şefii de stat şi de guvern ai Uniunii Europene la 16-17 iulie 1997, semnat la 2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999, a amendat Tratatul de la Maastricht, fără însă a-l inlocui. Scopul lui iniţial a fost de a asigura capacitatea de acţiune a UE şi după extinderea spre est. Reforma profundă a eşuat însă, făcând necesare alte măsuri (Tratatul de la Nisa şi Constituţia Europeană). 8

avizul Ministerului Economiei şi Finanţelor, cu excepţia celor pentru care, prin legi speciale, sunt prevăzute alte competenţe. În sectoarele economice sau pe pieţele unde concurenţa este exclusă sau substanţial restrânsă prin efectul unei legi sau datorită existenţei unei poziţii de monopol, Guvernul poate, prin hotărâre, să instituie forme corespunzătoare de control al preţurilor pentru o perioadă de cel mult 3 ani, care poate fii prelungită succesiv pe durate de câte cel mult un an, dacă împrejurările care au justificat adoptarea respectivei hotărâri continuă să existe. Pentru sectoare economice determinate şi în împrejurări excepţionale, precum: situaţii de criză, dezechilibru major între cerere şi ofertă şi disfuncţionalitate evidentă a pieţei, Guvernul poate dispune măsuri cu caracter temporar pentru combaterea creşterii excesive a preţurilor sau chiar blocarea acestora. Asemenea măsuri pot fi adoptate prin hotărâre pentru o perioadă de 6 luni, care poate fi prelungită succesiv pentru durate de câte cel mult 3 luni, cât timp persistă împrejurările care au determinat adoptarea respectivei hotărâri. Intervenţia Guvernului se face cu avizul Consiliului Concurenţei. 2.2.1. Practici anticoncurenţiale Potrivit legii 2 sunt interzise orice înţelegeri exprese sau tacite între agenţii economici ori asociaţiile de agenţi economici, orice decizii luate de asociaţiile de agenţi economici şi orice practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc: fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare, a tarifelor, rabaturilor, adaosurilor, precum şi a oricăror alte condiţii comerciale; limitarea sau controlul producţiei, distribuţiei, dezvoltării tehnologice sau investiţiilor; împărţirea pieţelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare, pe criteriul teritorial, al volumului de vânzări şi achiziţii sau pe alte criterii; aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia concurenţială ; condiţionarea încheierii unor contracte de acceptarea de către parteneri a unor clauze stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte ; participarea, în mod concertat, cu oferte trucate la licitaţii sau la orice alte forme de concurs de oferte; eliminarea de pe piaţă a altor concurenţi, limitarea sau împiedicarea accesului pe piaţă şi a libertăţii exercitării concurenţei de către alţi agenţii economici, precum şi înţelegerile de a nu cumpăra de la sau de a nu vinde către anumiţi agenţi economici fără o justificare rezonabilă. Pot fi exceptate de la interdicţia menţionată anterior, deciziile luate de asociaţiile de agenţi economici sau practicile concertate care îndeplinesc cumulativ condiţiile prevăzute la lit.a, d şi una dintre condiţiile prevăzute la lit.e, după cum urmează 3 : a) efectele pozitive prevalează asupra celor negative sau sunt suficiente pentru a compensa restrângerea concurenţei provocată de respectivele înţelegeri, decizii luate de asociaţiile de agenţi economici sau practici concertate; b) beneficiarilor sau consumatorilor li se asigură un avantaj corespunzător celui realizat de părţile la respectiva înţelegere, decizie luata de către o asociaţie de agenţi economici sau practică concertată; c) eventualele restrângeri ale concurenţei sunt indispensabile pentru obţinerea avantajelor scontate, iar prin respectiva înţelegere, decizie luată de către o asociaţie de agenţi economici sau practică concertată, părţilor nu li se impun restricţii care nu sunt necesare pentru realizarea obiectivelor enumerate la lit.e: d) respectiva înţelegere, decizie luată de o asociaţie de agenţi economici sau practică concertată nu dă agenţilor economici sau asociaţiilor de agenţi economici posibilitatea de a elimina concurenţa de pe o parte substanţială a pieţei produselor sau serviciilor la care se referă; 2 Legea concurenţei nr.21/1996, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.742 din 16 august 2005 3 art.5 alin.(2) din Legea concurentei nr.21/1996, republicată 9

Preţuri şi concurenţă e) înţelegerea, decizia luată de o asociaţie de agenţi economici sau practica concertată în cauză contribuie sau poate contribui la: 1. ameliorarea producţiei ori distribuţiei de produse, executării de lucrări ori prestărilor de servicii; 2. promovarea progresului tehnic sau economic, îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor; 3. întărirea poziţiilor concurenţiale ale întreprinderilor mici şi mijlocii pe piaţa internă; 4. practicarea în mod durabil a unor preţuri substanţial mai reduse pentru consumatori. Beneficiul exceptării prevăzut anterior se acordă prin decizie a Consiliului Concurenţei pentru cazuri individuale de înţelegeri, decizii luate de asociaţiile de agenţi economici sau practici concertate şi se stabileşte prin regulamente ale Consiliului Concurenţei pentru cazurile de exceptare pe categorii de înţelegeri, decizii ale asociaţiilor de agenţi economici sau practici concertate. Agenţii economici sau asociaţiile de agenţi economici pot solicita Consiliului Concurenţei dispensă, probând îndeplinirea condiţiilor menţionate mai sus. Categoriile de înţelegeri, deciziile luate de asociaţiile de agenţi economici şi practici concertate, exceptate prin aplicarea prevederilor alin.(2), precum şi condiţiile şi criteriile de încadrare pe categorii de acordare şi de retragere a beneficiului exceptării se stabilesc de Consiliul Concurenţei, prin regulament. Deciziile de acordare a dispenselor pentru înţelegeri, decizii de asociere ori practici concertate vor specifica data de la care se aplică, durata pentru care este acordată dispensa, precum şi condiţiile ce trebuie respectate de către beneficiari. Consiliul Concurenţei va verifica îndeplinirea condiţiilor de încadrare în criteriile şi procedurile stabilite de acesta prin regulament şi instrucţiuni. Dispensa acordată poate fi reînnoită, la cerere, dacă sunt satisfăcute în continuare condiţiile cerute, şi poate fi revocată, dacă condiţiile în care a fost acordată nu mai corespund; decizia de acordare a dispensei este nulă dacă a fost acordată pe baza unor informaţii false, inexacte ori incomplete in raport cu cele solicitate. Este interzisă folosirea în mod abuziv a unei poziţii dominante deţinute de către unul sau mai mulţi agenţi economici pe piaţa românească ori pe o parte substanţiala a acesteia, prin recurgerea la fapte anticoncurenţiale, care au ca obiect sau pot avea ca efect afectarea activităţii economice ori prejudicierea consumatorilor 4. Practicile abuzive pot consta în: a) impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare, a tarifelor sau a altor clauze contractuale inechitabile şi refuzul de a trata cu anumiţi furnizori sau beneficiari; b) limitarea producţiei, distribuţiei sau dezvoltării tehnologice în dezavantajul utilizatorilor sau consumatorilor; c) aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente, provocând in acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia concurenţială; d) condiţionarea încheierii unor contracte de acceptarea, de către parteneri, a unor clauze stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte; e) practicarea unor preţuri excesive sau practicarea unor preţuri de ruinare, în scopul înlăturării concurenţilor, sau vânzarea la export sub costul de producţie, cu acoperirea diferenţelor prin impunerea unor preţuri majorate consumatorilor interni; f) exploatarea stării de dependenţă în care se găseşte un alt agent economic faţă de un asemenea agent sau agenţi economici şi care nu dispune de o soluţie alternativă în condiţii echivalente, precum şi ruperea relaţiilor contractuale pentru singurul motiv că partenerul refuză să se supună unor condiţii comerciale nejustificate. Dacă, prin măsurile luate şi prin sancţiunile aplicate de Consiliul Concurenţei unui agent economic abuzând de poziţia sa dominantă, nu se obţin restabilirea situaţiei şi prevenirea repetării abuzului, Consiliul Concurenţei poate cere Curţii de Apel Bucureşti să ordone măsurile adecvate pentru lichidarea poziţiei dominante pe piaţă a acestuia, instanţa judecătorească putând dispune, după caz: a) invalidarea unor contracte sau a unor clauze contractuale prin intermediul cărora se exploatează abuziv poziţia dominantă; b) invalidarea actului sau a actelor de realizare a unei concentrări creatoare de poziţie dominantă, chiar atunci când prin actul sau actele juridice în cauza s-ar fi constituit o nouă persoană juridică; 4 Art.6 din Legea concurenţei nr.21/1996, republicată 10

c) limitarea sau interdicţia accesului pe piaţă; d) vânzarea de active; e) restructurarea prin divizare a agentului economic. Consiliul Concurenţei trebuie să specifice, prin trimitere la textul legal, măsura sau măsurile ce solicită a fi ordonate de instanţă, fără a putea cere luarea, în cazul dedus judecăţii, a oricăreia dintre ele ori a tuturor, iar instanţa neputând dispune o altă măsură decât cea sau cele la care se referă cererea. Instanţa judecătorească va putea ordona una sau mai multe dintre măsurile prevăzute numai sub condiţia să fie evitată orice creştere a preţurilor din această cauză sau afectarea executării de către agentul economic a obligaţiilor asumate faţă de terţi. Se consideră interes public major, motivând cererea Consiliului Concurenţei pentru dispunerea de măsuri extreme dintre cele prevăzute anterior, securitatea publică, pluralitatea de agenţi economici independenţi, bunăstarea consumatorilor şi regulile prudenţiale. Sarcina probei afectării grave a unui interes public major incumbă Consiliului Concurenţei. Împotriva sentinţei Curţii de Apel Bucureşti, pot introduce recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Consiliul Concurenţei şi agenţii economici supuşi măsurilor dispuse prin aceasta. Prevederile art.5 din Legea concurenţei nr.21/1996, republicată nu se aplică în cazul agenţilor economici sau grupărilor de agenţi economici la care cifra de afaceri pentru exerciţiul financiar precedent recurgerii la comportamente susceptibile a fi calificate practici anticoncurenţiale nu depăşeşte un plafon stabilit anual de către Consiliul Concurenţei şi : - cota de piaţă totală a agenţilor economici implicaţi în înţelegerea, decizia asociaţiei de agenţi economici sau practica concertă nu depăşeşte 5% pe nici una din pieţele relevante afectate, în cazul înţelegerilor, deciziilor luate de asociaţiile de agenţi economici sau practicilor concertate dintre agenţii economici concurenţi ; sau - cota de piaţă a fiecărui agent economic implicat în înţelegerea, decizia asociaţiei de agenţi economici sau practica concertată nu depăşeşte 10% pe nici una din pieţele relevante afectate, în cazul înţelegerilor, deciziilor luate de asociaţiile de agenţi economici sau practicilor concertate dintre agenţii economici care nu sunt concurenţi. Sunt interzise orice acţiuni ale organelor administraţiei publice centrale sau locale, având ca obiect sau putând avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei, 5 în special: a) să ia decizii care limitează libertatea comerţului sau autonomia agenţilor economici, ce se exercită cu respectarea reglementărilor în vigoare; b) să stabilească condiţii discriminatorii pentru activitatea agenţilor economici. 2.2.2. Concentrarea economică Concentrarea economică se realizează prin orice act juridic, indiferent de forma acestuia şi care, fie operează transferul proprietăţii sau al folosinţei asupra totalităţii ori a unei părţi a bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor unui agent economic, fie are ca obiect sau ca efect să permită unui agent economic ori unei grupări de agenţi economici de a exercita, direct sau indirect, o influenţă determinantă asupra unui alt agent economic sau mai multor agenţi economici 6. O operaţiune de concentrare economică are loc atunci când: a) doi sau mai mulţi agenţi economici, anterior independenţi, fuzionează; b) una sau mai multe persoane care deţin deja controlul cel puţin asupra unui agent economic ori unul sau mai mulţi agenţi economici dobândesc, direct sau indirect, controlul asupra unuia sau mai multor alţi agenţi economici ori asupra unor părţi ale acestora, fie prin luare de participare la capital, fie prin cumpărare de elemente de activ, prin contract sau prin alte mijloace. Operaţiunile de asociere, având ca obiect sau ca efect coordonarea comportamentului concurenţial al agenţilor economici participanţi care rămân independenţi, nu constituie concentrare prin dobândirea controlului, chiar când asemenea operaţiuni ar consta în crearea de entităţi economice comune. Dacă entitatea economică comună este o persoană juridică îndeplinind statornic toate funcţiile unei entităţi economice autonome, fără însă a realiza o coordonare a comportamentului 5 art. 9 din Legea concurenţei nr.21/1996, republicată 6 art.10 din Legea concurenţei nr.21/1996, republicată 11

Preţuri şi concurenţă concurenţial fie între agenţii economici fondatori, fie între ea şi aceştia, operaţiunea este o concentrare in sensul prevederilor de la lit.b. Potrivit Legii concurenţei, controlul decurge din drepturi, contracte sau orice alte elemente care conferă, fiecare în parte ori luate împreună şi ţinând seama de circumstanţele de fapt sau de drept, posibilitatea de a exercita o influenţă determinantă asupra unui agent economic, în special din: a) drepturi de proprietate sau de folosinţă asupra totalităţii sau a unei părţi a bunurilor unui agent economic; b) drepturi sau contracte care conferă o influenţă determinantă asupra constituirii, deliberărilor sau deciziilor organelor unui agent economic. Controlul este dobândit de către persoana sau persoanele ori de către agenţii economici care sunt titulari ai drepturilor ori beneficiari ai contractelor menţionate anterior, sau care, nefiind titulari ai unor asemenea drepturi ori contracte, au puterea de a exercita influenţa determinantă conferită de acestea. Nu constituie o operaţiune de concentrare economică situaţiile în care: controlul este dobândit şi exercitat de către un lichidator desemnat prin hotărâre judecătorească sau de o altă persoană mandatată de autoritatea publică pentru îndeplinirea unei proceduri de încetare de plăţi, redresare, concordat, lichidare judiciara, urmărire silită sau altă procedură similară; băncile şi alte instituţii de credit, instituţiile financiare şi societăţile financiare, societăţile de servicii de investiţii financiare sau societăţile de asigurare şi reasigurare, a căror activitate normală include tranzacţii şi negocieri de titluri pe cont propriu sau pe contul terţilor, deţin, cu titlu temporar, participări de capital la un agent economic pe care le-au dobândit în vederea revânzării lor, cât timp ele nu exercită drepturile de vot aferente acestor participări astfel încât să determine comportamentul concurenţial al respectivului agent economic ori le exercită numai în vederea revânzării acestei participări, cu condiţia ca revânzarea respectivei participări să intervină în termen de un an calculat de la data dobândirii; la cerere, Consiliul Concurenţei poate proroga termenul, dacă solicitantul dovedeşte că revânzarea participării dobândite nu a fost rezonabil posibilă în termenul fixat; controlul este dobândit de persoanele sau agenţii economici, cu condiţia ca drepturile de vot aferente participării deţinute să nu fie exercitate, mai ales la numirea de membri în organele de administrare, conducere executivă, supraveghere şi control ale agentului economic la care deţin participarea, decât în scopul salvgardării valorii integrale a acestei investiţii, fără a determina direct sau indirect comportamentul concurenţial al agentului economic controlat. agenţii economici, inclusiv cei care fac parte din grupuri economice, realizează operaţiuni de restructurare sau reorganizare a propriilor activităţi. Sunt interzise concentrările economice care, având ca efect crearea sau consolidarea unei poziţii dominante, conduc sau ar putea conduce la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea semnificativă a concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia. Operaţiunile de concentrare economică se apreciază după următoarele criterii: a) necesitatea de a menţine şi de a dezvolta concurenţa pe piaţa românească, ţinând seama de structura tuturor pieţelor în cauză şi de concurenţa existentă sau potenţială dintre agenţii economici situaţi în România sau în străinătate; b) cota de piaţă deţinută de către agenţii economici în cauză, puterea lor economică şi financiară; c) alternativele disponibile pentru furnizori şi utilizatori, accesul lor la pieţe şi la surse de aprovizionare, precum şi orice bariere instituite prin acte normative sau de altă natură la intrarea pe piaţă; d) tendinţa cererii şi a ofertei pentru bunurile şi serviciile în cauză; e) măsura în care sunt afectate interesele beneficiarilor sau ale consumatorilor; f) contribuţia la progresul tehnic şi economic. Concentrările economice pot fi autorizate dacă părţile interesate în operaţiunea de concentrare dovedesc îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii : - operaţiunea de concentrare urmează a contribui la creşterea eficienţei economice, la ameliorarea producţiei, distribuţiei sau progresului tehnic ori la creşterea competitivităţii la export; - efectele favorabile ale concentrării compensează efectele nefavorabile ale restrângerii concurenţei; - de avantajele rezultate profită într-o măsură rezonabilă şi consumatorii, în special prin preţuri reale mai reduse. 12