Evaluarea cunoştinţelor fundamentale şi de specialitate: FINANŢE
Modul OBLIGATORIU: FINANȚELE ÎNTREPRINDERII Capitolul I. Capitalul întreprinderii și procesul investițional 1.1 Conţinutul şi structura capitalului Noţiunea de capital apare pentru prima dată în secolul al XII - lea şi a circulat la început sub diverse sensuri; ca fond, stoc de mărfuri, masă de bani etc. În secolul al XIV - lea, termenul de capital este întâlnit cu înţeles de bogăţie, averi băneşti, fonduri, etc. Conţinutul modern de capital a fost introdus de economistul francez A.J. Turgot în secolul al XVIII - lea. În accepţiunea economistului francez, noţiunea de capital însemna mai mult decât bani sau bunuri, respectiv, o valoare care participă la producerea unor noi valori şi a profitului. În sens economic prin capitaluri se exprimă mijloacele băneşti precum şi expresia bănească a bunurilor de natură material care sunt utilizate de întreprindere pentru obținerea de bunuri, lucrări sau servicii, care sunt destinate vânzării în scopul obținerii de profit. În funcţie de provenienţa resurselor cu ajutorul cărora se constituie şi sporeşte capitalul întreprinderii, deosebim două modalităţi de finanţare: finanţarea internă finanţarea externă Finanţarea internă se realizează pe seama următoarelor resurse: profitul net sau partea din profitul net rămasă după plata dividendelor; amortizarea activelor imobilizate, sume din valorificarea activelor imobilizate scoase din funcţiune sau din vânzarea celor neutilizate; alte fonduricare pot fi asimilate celor proprii. Finanţarea externă reprezintă modalitatea de constituire cât și de majorare a capitalului întreprinderii și este reprezentată de: aporturile în natură sau în bani ale acționarilor; contribuţii ale statului, ale unor colectivităţi publice şi organisme specializate; emisiunea şi vânzarea de noi acţiuni; emisiunea şi vânzarea de obligaţiuni, contractarea de împrumuturi bancare, practicarea creditului comercial, a leasingului, sau alte operațiuni similare. Principalele metode utilizate în atragerea și constituirea fondurilor necesare întreprinderii se referă la: metoda aporturilor în bani şi natură; metoda autofinanţării; metoda creditării; metoda finanţării bugetare.
Aportul presupune angajarea de către acționari sau asociați a unor capitaluri în bani sau în natură, în scopul creării sau dezvoltării întreprinderii. Aceste aporturi pot fi aduse de acționari atât cu ocazia înființării firmei cât și cu ocazia unor operațiuni de majorare de capital. În cazul societăților pe acțiuni, în contul aporturilor aduse de acţionari întreprinderea va emite acţiuni, ceea ce reprezintă o modalitate de formare sau de majorare a capitalurilor proprii. Metoda autofinanţării constă în reţinerea unei părţi din rezultatele nete care se degajă din activitatea întreprinderii. Marja bruta de autofinanțare cuprinde : profitul net, amortizarea și unele provizioane. Metoda creditării este acea metodă prin care se crează fondurile împrumutate. Utilizarea acestei metode poate duce la crearea unei dependențe financiare față de creditori care pot impune firmelor debitoare modul în care să folosească resursele împrumutate sau uneori pot exercita un anumit control asupra activității întreprinderii, în scopul asigurării unei certitudini în recuperarea sumelor avansate sub formă de împrumutat. Finanțarea bugetară, este o modalitate întâlnită la regiile autonome sau la întreprinderile cu capital integral sau majoritar de stat. Se cvoncretizează în dotarea cu active fixe și circulante, dar si pe parcursul activitatii, atunci cand apar unele nevoi de finanțare care nu pot fi acoperite prin resurse proprii. Alegerea uneia sau a altei metode de finanțare a capitalului întreprinderii constituie o componentă a politicii financiare adoptată de întreprindere în finanțarea activităților. 1.2 Forme de materializare a capitalului intreprinderii Capitalul total al întreprinderii, urmărit pe surse de provenienţă, este reflectat în pasivul bilanţului. Odată procurat, capitalul este utilizat prin plasamente pe termen lung şi scurt în aşa numitele active.plasamentele de capital pe termen lung se materializează în active imobilizate, iar plasamentele pe termen scurt în active circulante. Elementele structurale ale activelor imobilizate, având o durată îndelungată de imobilizare a capitalului, îşi recuperează valoarea de intrare în mod diferit, după cum este vorba de active imobilizate amortizabile sau active imobilizate neamortizabile. Activele imobilizate amortizabile - corporale şi necorporale - cuprind: construcţiile, amenajarea de terenuri, alte active imobilizate, precum şi cheltuielile de constituire, de cercetare şi dezvoltare, fondul comercial etc. Activele imobilizate neamortizabile se referă la titluri de participare şi creanţe legate de participaţii. O întreprindere poate avea interese în desfăşurarea activităţii altor întreprinderi. În acest context, calea principală de participare la luarea deciziilor în întreprinderile vizate o reprezintă cumpărarea de titluri de proprietate şi participarea la formarea capitalului lor social. Recuperarea capitalului imobilizat se face, în acest caz, prin vânzarea titlurilor pe piaţa financiară şi nicidecum prin amortizare. Activele circulante cuprind plasamentele de capital făcute pe durate de timp, de regulă mai mici de un an. Ele sunt uşor transformabile în disponibilităţi băneşti care se pot folosi fie pentru onorarea obligaţiilor scadente, fie pentru efectuarea de noi plasamente în stocuri materiale sau chiar în active imobilizate. Activele circulante se deosebesc între ele atât după natura şi permanenţa lor în circuit cât şi după rapiditatea transformării lor în lichidităţi. În funcţie de aceste caracteristici, activele circulante se pot structura în: - valori de exploatare, determinate nemijlocit de ciclul de exploatare, în sfera cărora intră stocurile de materiale pentru producţie; stocurile de producţie în curs de fabricaţie; şi stocurile de produse finite. Aceste tipuri de stocuri reprezintă partea relativ constantă, stabilă, a activelor circulante; - valori realizabile, caracterizate prin transformarea lor în lichidităţi în termen scurt. Se includ aici, creanţele rezultate din creditul comercial şi portofoliul de titluri de valoare achiziţionate pentru speculaţii la bursă; - disponibilităţi băneşti (lichidităţi), reflectate în: soldurile conturilor deschise la bancă; sumele existente în casierie; precum şi în alte valori.
1.3 Structura financiară a întreprinderii Structura financiară a întreprinderii este determinată de structura întregului pasiv al bilanţului. Comparativ cu structura capitalului, care exprimă modul de alcătuire a capitalului permanent, structura financiară cuprinde în plus capitalurile împrumutate pe termen scurt. Schematic, această structură se prezintă astfel, figura 1. CAPITAL SOCIAL REZERVE FONDURI PROVI- ZIOANE CAPITAL IMPRUMUTAT PE TERMEN MEDIU SI LUNG STRUCTURA CAPITALULUI CAPITAL IMPRUMUTAT PE TERMEN SCURT a) b) Figura 1.: a) Structura capitalului b) Structura financiară a intreprinderii Prin structura financiară a întreprinderii se mai poate înţelege şi raportul existent între finanţările sale pe termen scurt şi finanţările pe termen lung şi mijlociu: Structura financiară a intreprinderii = Finantãri petermen scurt Finantãri petermen mediu si lung Resurse de trezorerie Capital permanent Resursele de trezorerie sunt formate din creditele bancare pe termen scurt precum şi din creditele comerciale, care împreună acoperă o parte din finanţarea activelor circulante. În alte situaţii, într-o formă simplificată, structura financiară a întreprinderii se poate aprecia şi după raportul dintre datoriile totale şi capitalul propriu. Prin politica întreprinderii decizia de structură financiară trebuie să exprime optimul, adică starea cea mai bună în anumite condiţii date. Schimbându-se condiţiile date, starea cea mai bună devine alta. Structura financiară optimă trebuie să stabilească un asemenea raport între finanţările prin îndatorare şi capitalurile proprii încât costurile de finanţare să fie cele mai mici. Aceasta depinde de obiectivele de creştere economică a întreprinderii, de nivelul rentabilităţii scontate şi de riscurile pe care consimte să şi le asume. 1.3.1 Pârghia financiară
Structura financiară a întreprinderii este influenţată, cu precădere, de politica de îndatorare. Politica de îndatorare are în vedere modificarea mărimii capitalurilor împrumutate, în măsura în care capitalurile proprii rămân neschimbate. Implicaţiile financiare produse de îndatorare, la nivelul întreprinderii, se concretizează în efectele creşterii sau scăderii ratei rentabilităţii economice asupra valorii întreprinderii. Scăderea rentabilităţii investiţiilor efectuate conduce la apariţia riscului în urma căruia acţionarii să nu mai poată obţine dividendul sperat. Prin creşterea îndatorării, care presupune noi credite, întreprinderea este obligată să suporte sarcini financiare suplimentare (dobânzi, rate scadente) a căror nivel este stabilit fără a avea vreo legătură cu profitul real. În schimb, creşterea rentabilităţii investiţilor făcute pe seama îndatorării, care se exprimă prin diferenţa mai mare dintre rata randamentului activelor şi costul împrumutului, are efecte pozitive atât asupra creşterii valorii întreprinderii cât şi realizarea speranţelor acţionarilor cu privire la dividende. Înseamnă că, urmărind legătura dintre rentabilitatea financiară, care exprimă rentabilitatea capitalurilor proprii şi randamentul activelor se pune în evidenţă efectul îndatorării. Prin efectul de îndatorare se înţelege rezultatul financiar pe care-l obţine întreprinderea ca urmare a folosirii creditului în calitate de capital. Efectul de îndatorare, sau cum se mai numeşte efectul de,,levier, mai poate fi definit ca fiind mecanismul prin care îndatorarea influenţează rentabilitatea financiară. Pentru a pune în evidenţă efectul de pârghie financiară pornim de la relaţia: în care: R f R a A d D C p R f = rata rentabilităţii financiare; R a = rata randamentului activelor; A = totalul activelor înscrise în bilanţ; d = rata dobânzii aferentă împrumuturilor; D = împrumuturi totale; C = capitalul propriu. p Procedând la înlocuirea activelor cu valoarea lor, exprimată prin totalul capitalurilor din pasivul bilanţului, adică: A C D, relaţia de mai sus devine: R Raportul f R C p a p C p p D d D Ra C R a d D din această relaţie poartă denumirea de rată a levierului astfel că: R f R a R a dr L Relaţia de mai sus ne conduce la evidenţierea efectului de levier al îndatorării E r L D C p r sau coeficient de îndatorare, L L, prin relaţia: E L R a d Efectul de levier al îndatorării este pozitiv, adică ameliorează rentabilitatea capitalurilor proprii, dacă R a d 0 şi este negativ, reducând rentabilitatea acestor capitaluri, dacă R a d 0. Influenţa pozitivă sau negativă este cu atât mai importantă cu cât îndatorarea este mai mare.
Ţinând seama de aceste influenţe, precizăm că: întreprinderile care lucrează numai cu capitaluri proprii îşi păstrează rentabilitatea la nivelul performanţelor acestor capitaluri; întreprinderile care folosesc şi capitaluri împrumutate modifică rata rentabilităţii financiare, în plus sau în minus, potrivit proporţiei îndatorării şi diferenţei dintre rata randamentului activelor şi rata dobânzii. Efectul de pârghie financiară este şi mai pronunţat atunci când rentabilitatea financiară se determină pe baza profitului net, obţinut după deducerea impozitului pe profit, folosind formula: R f D Ra a 1 C p R d T unde: T = cota de impozit pe profit. În situaţia în care întreprinderea este îndatorată se obţine o economie de impozit, prin deducerea dobânzii din profitul impozabil. Asemenea economie realizată prin fiscalitate, determină o creştere şi mai mare a rentabilităţii financiare, deci şi a efectului de pârghie financiară. Practica financiară a demonstrat că întreprinderile trebuie să ţină seama, permanent, de diferenţa dintre rata randamentului activelor (rentabilitatea economică) şi costul datoriei între care este necesar să existe o marjă de siguranţă pozitivă, adică rata randamentului activelor să fie mult mai mare decât dobânda. Prin capitalurile investite de către acţionari trebuie să se asigure un anumit randament, iar întreprinderea apreciază costul de oportunitate al acestora. Rentabilitatea capitalurilor proprii este destinată, în bună parte, distribuirii de dividende, iar ceea ce rămâne se poate utiliza, în special, pentru creşterea valorii întreprinderii. În măsura în care nu se împart dividende, capitalul propriu poate creşte la nivelul integral al rentabilităţii. Rata rentabilităţii capitalurilor proprii trebuie să satisfacă atât nevoile creşterii interne, cât şi pe cele ale acţionarilor. În situaţia în care întreprinderea apelează la credite, îndatorarea adaugă riscului o dimensiune specifică. Riscul financiar măreşte riscul afacerilor (economic) şi se transmite în sfera trezoreriei printr-o vulnerabilitate mai mare, întrucât la sarcinile financiare care exprimă dobânda se adaugă şi ratele scadente ale creditelor. 1.3.2 Ratele structurii financiare În afara efectului de levier, întreprinderile folosesc diferite rate care au stabilite limite normale, în funcţie de care se apreciază efectele pozitive sau negative ale îndatorării asupra gestiunii întreprinderii. Dintre aceste rate amintim : 1. Capacitatea de îndatorare globală (CÎG) Datorii totale CÎG 2 / 3 sau Pasiv total 2. Rata datoriilor financiare (RDF): Datorii totale CÎG 2 Capital propriu Datorii financiare pe termen lung RDF Capitaluri permanente 3. Coeficientul îndatorării la termen (CIT) Datorii la termen CIT 1/ 2 sau Capital permanent 1/ 2
CIT Datorii la termen 1 Capital propriu 4. Rata autonomiei financiare (RAF) RAF Datorii 1 an ; cu valori subunitare. Capitaluri proprii Complementar se mai calculează : Gradul de autofinanţare brută (GAB): Autofinant area brută GAB, indică cât din valoarea investiţiilor este acoperită din resurse Investitii interne (profit net plus amortismente). Gradul de autofinanţare netă (GAN) proprii GAN= Autofinan ţare netă Investitii,arată cât din valoarea investiţiilor este acoperită din fonduri Rata de reţinere a resurselor proprii (RRR): Autofinantare brutã RRR, exprimă înclinaţia întreprinderii spre economisire, respectiv spre Valoare adaugatã capitalizare în raport cu valoarea nou creată Rata de preluare a cheltuielilor financiare (RPC) Cheltuieli financiare RPC Profitul brut din exploatare Dacă cheltuielile financiare depăşesc excedentul de trezorerie din exploatare, îndatorarea devine insuportabilă pentru rentabilitatea economică a întreprinderii 1.4 Elementele financiare și evaluarea investițiilor Investiţia este, în primul rând, o decizie de a imobiliza un capital pentru a obţine, în viitor, o anumită rentabilitate a activelor. În procesul evaluării investiţiilor trebuie să se ţină cont de caracteristicile financiare ale eforturilor şi efectelor acestora. În timp ce efortul de investiţie este întotdeauna măsurabil, efectul investiţiilor este greu de cuantificat. Aceasta se datorează fie naturii unor investiţii, (de exemplu: cele umane; sociale, comerciale) fie din cauza incertitudinii unor efecte viitoare scontate prin punerea în funcţiune a obiectivului de investiţie. Luând în considerare aceste caracteristici, efortul şi efectul unei investiţii pot fi surprinse prin următoarele elemente ce caracterizează o investiţie: 1. Cheltuielile pentru investiţii. Se situează la valoarea investiţiei, şi se calculează diferit, după cum investiţiile sunt executate în antrepriză sau în regie. Cheltuielile pentru investiţiile executate în antrepriză cuprind, în general, preţul de achiziţie al echipamentului, utilităţilor şi pământului, toate costurile referitoare la investiţie (taxele şi cheltuielile vamale; cheltuielile de transport; costurile cu personalul suplimentar; cheltuielile de instalaţii şi montaj etc.), necesarul suplimentar de fond de rulment şi costurile de oportunitate.
Cheltuielile pentru investiţiile executate în regie, sunt formate din costul materialelor consumate, cheltuielile directe cu manopera şi cu utilajele de construcţii, precum şi cota parte a cheltuielilor indirecte repartizate investiţiei. Cheltuielile unei investiţii de aport în natură sunt date de mărimea dividendelor ce urmează a se plăti acţionarului furnizor de echipamente. 2. Durata de viaţă a investiţiei. Arată perioada de timp în care efortul investiţional este recuperat din profitul anual obţinut. Durata de viaţă a investiţiei constituie o noţiune cu semnificaţii diverse în funcţie de interesul investitorului. În acest sens, se face referire la durata de viaţă: tehnică, contabilă, comercială şi juridică. Durata de funcţionare tehnică a activelor imobilizate rezultate în urma procesului investiţional este determinată de caracteristicile tehnico-funcţionale specifice fiecărui bun de investiţie. Durata contabilă (fiscală) exprimă perioada normală de funcţionare a activelor în care se recuperează integral valoarea de intrare pe calea amortismentului. Există situaţii în care durata contabilă este mai mare decât cea tehnică, în condiţii de utilizare intensivă sau de exploatare deosebită (mediu umed, temperaturi ridicate etc.), şi cazuri în care, dimpotrivă, durata contabilă este mai mică decât cea tehnică, ca urmare a unei exploatări şi întreţineri atente a activului imobilizat. Durata comercială (sau economică) este determinată de perioada în care investiţia îl interesează pe investitor prin efectele sale favorabile. În sfârşit, investitorii pot fi interesaţi de durata juridică a investiţiei, respectiv durata protecţiei juridice asupra dreptului de concesiune a unei exploatări asupra unui brevet, licenţă, mărci de fabrică etc. Pentru evaluarea eficienţei investiţiei se ţine seama de durata de viaţă care interesează cel mai mult gestiunea financiară a întreprinderii. Peste această durată, obiectivul de investiţie va genera cheltuieli şi amortisment mai mari decât veniturile rezultate, ştiind că productivitatea marginală în raport cu timpul devine negativă. 3. Profiturile suplimentare sau economiile de materiale şi de manoperă. Se preconizează a se obţine prin exploatarea investiţiei şi se determină la nivelul excedentului dintre încasările suplimentare şi plăţile suplimentare, ca nişte fluxuri de numerar marginale. Fluxurile de numerar marginale se apreciază prin compararea rezultatelor exploatării, în condiţiile folosirii noii investiţii faţă de rezultatele exploatării de dinaintea investiţiei. 4. Valoarea reziduală. Exprimă valoarea posibilă de realizat după încheierea duratei de viaţă a investiţiei, prin vânzare sau valorificare de materiale, piese, subansamble rezultate din casare. De obicei, valoarea reziduală, după îndeplinirea duratei tehnice, ajunge la mărimi nesemnificative pentru gestiunea financiară sau la un nivel zero. Problematica valorii reziduale se pune, cu precădere, în sfera operaţiunilor de leasing, când la expirarea contractului de închiriere activul imobilizat poate să fie cumpărat. În acest caz, cumpărătorul este interesat de o valoare reziduală cât mai mică pentru a reduce efortul său de investiţie în procurarea acelui bun fix. Pe de altă parte, vânzătorul este interesat de o valoare reziduală care să recompenseze cheltuielile rămase neacoperite din valoarea de intrare a activului imobilizat închiriat. 1.4.1 Procesul investiţional şi fluxurile de numerar ale unei investiţii Procesul investiţional cuprinde un complex de operaţiuni care se desfăşoară în legătură cu adoptarea deciziei de investiţie şi alocarea capitalurilor pentru realizarea ei, operaţiuni care se condiţionează reciproc. Decizia de investiţie este una din cele mai importante operaţiuni din viaţa întreprinderii, întrucât angajează viitorul acesteia şi implică multe compartimente operaţionale (tehnic, comercial, de personal, financiar, contabil etc.). Procesul de alegere a obiectivului în care ar urma să se investească cuprinde mai multe faze care se
referă la: punerea problemei; alternativele existente, diagnosticarea şi decizia propriu-zisă. În problematica de investiţie managementul trebuie să hotărască ce doreşte şi care sunt scopurile urmărite întrucât există, în multe cazuri, un scop principal şi mai multe derivate. Scopurilor le sunt ataşate un sistem de indicatori specifici, operaţionali privind lichiditatea şi rentabilitatea. Managementul întreprinderii, în funcţie de nivelul indicatorilor, trebuie să aibă clară imaginea valorilor ce urmează să fie atinse de scopurile fixate prin investiţia respectivă. Căutarea alternativelor se bazează pe procese şi tehnologii moderne. În acest sens, există întocmită lista proiectelor de investiţie cu variantele elaborate şi se face culegerea informaţiilor necesare evaluării lor. După calcule pe alternative se ia decizia finală care, practic, presupune alegerea proiectului de investiţie din mai multe posibile.în sfera proiectelor de investiţie se pot distinge trei tipuri diferite: - proiecte independente, care presupun că realizarea lor nu este legată de înfăptuirea altora; - proiecte care se exclud reciproc, ceea ce înseamnă că sunt incompatibile unele cu altele, realizarea unuia excluzând înfăptuirea celuilalt; - proiecte complementare sau independente, înfăptuirea unuia necesitând şi realizarea celuilalt. Fazele premergătoare luării deciziei de investiţie urmăresc atent şi informaţiile referitoare la fluxurile de încasări (cash-flow) necesare evaluării investiţiei. În cadrul întreprinderii fiecare fel de investiţie determină fluxuri de numerar la anumite date şi într-un anumit ritm. Asemenea fluxuri se referă la fluxurile de ieşire şi cele de intrare din şi în trezorerie. Fluxurile de ieşire de disponibilităţi pentru investiţie se concretizează în elementele structurale ale valorii investiţiei şi se referă la: - preţul de achiziţie al materialelor de construcţii, al utilajelor de montat, al utilităţilor şi pământului; - cheltuielile cu manopera, determinate de montajul utilajelor; - alte costuri referitoare la investiţie; - nevoia de fond de rulment pe care o implică investiţia. Fluxurile de intrare de disponibilităţi privesc: - rezultatul din exploatare evaluat înainte de a fi influenţat cu cheltuielile financiare (dobânzi, prime de asigurare) şi după impozitare, precum şi amortismentul anual numit şi cash-flow net din exploatare; - valoarea reziduală a investiţiei la sfârşitul duratei de viaţă; - fondul de rulment recuperat la sfârşitul duratei de viaţă a investiţiei. Pe durata de viaţă a investiţiei fluxurile de încasări totale (cash-flow) cuprind în fiecare an cash-flow net din exploatare iar, în ultimul an acestuia i se adaugă fondul de rulment de recuperat precum şi valoarea reziduală a investiţiei. 1.4.2 Resursele de finanţare a investiţiilor Atragerea capitalului şi alocarea acestuia pentru diferite obiective de investiţie reprezintă o problemă fundamentală a întreprinderii. După cum plasarea capitalurilor în diverse variante de investiţii se face pe baza eficienţei obiectivelor, în mod asemănător, obţinerea capitalurilor trebuie să ţină seama de eficienţă adică, de costurile de procurare şi riscurile pe care le implică izvoarele acestora. În funcţie de provenienţă, resursele de finanţare a investiţiilor pot fi: resurse endogene; resurse exogene. Resursele endogene (REn), numite şi resurse proprii, provin din amortisment, profit şi alte resurse, şi se degajă din autofinanţare. Amortismentul activelor imobilizate (A) a constituit şi constituie cea mai importantă resursă proprie destinată finanţării investiţiilor, menită să înlocuiască activele imobilizate uzate. Amortismentul se realizează în
urma procesului de amortizare a imobilizărilor corporale şi necorporale. Programarea amortismentului se face anual în funcţie de valoarea de amortizat şi normele de amortizare. Profitul constituie o resursă endogenă de finanţare a investiţiilor care asigură cu precădere dezvoltarea întreprinderii. La întreprinderile cu capital majoritar sau integral de stat, repartizări din profitul net pentru creşterea resurselor de finanţare a investiţiilor se pot face într-o proporţie de până la 50%. În schimb, agenţii economici cu capital majoritar privat fac asemenea repartizări potrivit hotărârii adunării generale a acţionarilor sau asociaţilor. Repartizări din profit în scopul finanţării investiţiilor se fac numai pentru partea rămasă neacoperită din celelalte resurse proprii (amortisment şi alte resurse). intră: Resursele endogene destinate finanţării investiţiilor mai sunt completate cu alte resurse, în sfera cărora - sumele rezultate din valorificarea materialelor obţinute din dezmembrarea activelor imobilizate scoase din funcţiune, mai puţin cheltuielile efectuate; - sume încasate din vânzarea de active fixe, mai puţin valoarea rămasă neamortizată; - sume încasate din vânzarea activelor, mai puţin impozitul datorat, aferent vânzărilor de active, costul proiectelor de evaluare, precum şi valoarea rămasă neamortizată; - sumele încasate din despăgubirile de asigurare pentru activele imobilizate calamitate; - alte sume. Resursele exogene (RE x ) se mobilizează, pentru completarea resurselor necesare finanţării investiţiei, pe seama: creditelor bancare; creditului obligatar; sporirii capitalului social; subvenţii bugetare. - Creditele bancare se pot solicita băncilor comerciale în situaţia în care resursele endogene destinate finanţării investiţiei sunt mai mici decât cheltuielile de investiţie. Ca atare, comparând resursele proprii programate a se mobiliza cu cheltuielile pentru investiţii, pot rezulta următoarele situaţii: - când resursele pe total an şi pe trimestre sunt egale cu cheltuielile pentru investiţie pe total an şi trimestre, caz în care nu apare necesitatea creditelor bancare; - când resursele pe total an sunt egale cu cheltuielile pentru investiţie, dar pe trimestre există diferenţă. În acest caz, datorită necorelării mobilizării resurselor trimestriale cu cheltuielile de efectuat, pentru completarea resurselor mai mici se apelează la credite bancare pe termen scurt. Creditele pe termen scurt, pentru decalaj între resursele şi cheltuielile trimestriale, se vor acorda până la sfârşitul anului calendaristic, rambursarea lor efectuându-se pe măsura acumulării resurselor proprii programate; - când resursele pe total an sunt mai mici decât cheltuielile cu investiţia. În acest caz, întreprinderea poate să apeleze la credite bancare pe termen mediu şi lung. Asemenea credite se stabilesc prin contracte încheiate de către bancă cu întreprinderea şi privesc durata de până la 5 ani pentru creditele pe termen mediu şi peste 5 ani pentru creditele pe termen lung. Solicitarea creditului se face în baza unei documentaţii depusă băncii, care cuprinde: - cererea de credite; - documentaţia tehnico-economică, formată din studiile tehnico-economice; proiectul de execuţie; memoriul de necesitate în cazul dotărilor cu utilaje; - studiul de fezabilitate, care face o analiză a propriei activităţi, precum şi a perspectivelor sale; - bugetul de venituri şi cheltuieli pe anul în curs; - programul tendinţei resurselor financiare şi modul de utilizare a lor până la rambursarea integrală a creditului; - bilanţul încheiat la sfârşitul anului precum şi ultimul bilanţ pe anul în curs, inclusiv situaţia contului de profit şi pierdere; - ultima balanţă de verificare întocmită.
În vederea luării deciziei de creditare, banca efectuează o analiză amănunţită a activităţii economicofinanciare a întreprinderii, pe baza documentaţiei depuse şi a verificărilor de fapt, urmărind în mod deosebit echilibrul financiar al clientului prin indicatorii de solvabilitate, lichiditate şi capacitate de plată. Creditele pe termen mediu şi lung se vor acorda în baza unor garanţii asiguratorii, care să acopere valoarea creditelor solicitate şi a plăţii unei dobânzi a cărui nivel şi termene de rambursare se negociază. Banca, în continuare, va urmări modul de respectare de către clientul său a termenelor de utilizare şi a nivelului de credite consumate pe baza unui grafic anexat la contract. Pentru neutilizarea creditului la datele şi în sumele stabilite prin contract, banca calculează întreprinderii un comision prin intermediul căruia obligaţiile de plată ale clientului se măresc. Creditul obligatar, reprezintă o formă de îndatorare a întreprinderii prin emisiunea de obligaţiuni. Emisiunea unui credit obligatar, comportă unele etape, cum ar fi: definirea împrumutului, informarea acţionarilor despre modalităţile de realizare şi plasare propriu-zisă a titlurilor de credit. În prospectul de emisiune se precizează: suma împrumutului; durata acestuia, numărul de titluri şi valoarea nominală a titlului; rata dobânzii; preţul de emisiune; preţul de rambursare; modalităţile de rambursare şi plata dobânzilor curente deţinătorilor. Clauzele şi convenţiile contractului de împrumut obligatar, legate de aşteptările investitorilor în legătură cu nivelul ratelor dobânzii şi aprecierile despre gradul de risc al activităţii întreprinderii, contribuie la perceperea valorii obligaţiunilor, a cursului acestora. Contractele de împrumut obligatar conţin, de asemenea, şi clauza pentru fondul de amortizare, prin care se fixează ordinea de retragere a unui titlu emis. În ţara noastră, până în prezent, puţine întreprinderi au recurs la această formă de îndatorare. -Sporirea capitalului social pentru finanţarea unei investiţii se face în urma hotărârii adunării generale a acţionarilor. Procurarea de resurse financiare prin această modalitate presupune: emisiunea de noi acţiuni; încorporarea de rezerve; convertirea unor obligaţiuni; fuziunea. Indiferent de modalitatea practicată, sporirea capitalului social trebuie făcută numai în lichidităţi şi nicidecum prin aport în natură. - Subvenţiile bugetare se acordă regiilor autonome, societăţilor comerciale cu capital integral de stat şi instituţiilor publice pentru investiţii majore ce privesc economia naţională. Alocarea resurselor se face potrivit legii anuale a bugetului de stat prin deschideri de credite bugetare. Mobilizarea resurselor de finanţare a investiţiilor, fie ele endogene sau exogene, se face în funcţie de costul acestora.după luarea deciziei de finanţare a investiţiilor se elaborează un tablou de finanţare care cuprinde în afara resurselor de finanţare şi a cheltuielilor cu investiţiile şi obligaţiile privind plăţile pentru investiţiile precedente concretizate în rambursarea ratelor scadente ale creditelor şi plata dobânzilor aferente creditelor pentru investiţii. 1.4.3 Criterii de selecție a proiectelor de investiții În perioada de recuperare a investiţiei se pune problema comparabilităţii în timp a eforturilor şi efectelor investiţiei. Pentru a putea confrunta cheltuielile de investiţie cu fluxurile de încasări ce vor rezulta din exploatare, se reţine ca moment de referinţă data punerii lor în funcţiune. În continuare, se calculează capitalizarea alocărilor anuale de capital pentru finanţarea investiţiilor şi actualizarea recuperărilor anuale de capital prin fluxurile de încasări rezultate pe durata de viaţă a investiţiei. Astfel, o sumă cheltuită azi va deveni peste n ani echivalentă cu o sumă mai mare, în funcţie de factorul de fructificare (capitalizare) a capitalului pe piaţa financiară. În schimb, o sumă ce se va obţine în viitor se va echivala azi cu o sumă mai mică, proporţional cu dobânda încasabilă până în momentul viitor al obţinerii primei sume.
Aşadar, o sumă (S 0 ) plasată cu o rată a dobânzii (d), după n ani devine altă sumă (S 1 ): S 1 S 1 0 d n Dacă luăm invers, valoarea actuală (S a ) a unei sume (S) care se va încasa în n ani va fi egală cu: S a S 1 d n unde: d = rata de actualizare Din relaţiile de mai sus: (1+d) n 1 reprezintă factorul de capitalizare (fructificare) iar 1 d factorul de actualizare. n se numeşte Pentru decizia de investiţie actualizarea operează, în special, pentru fluxurile de încasări (cash-flow) generate de punerea în exploatare a investiţiei. Plasamentele de capital pentru finanţarea investiţiilor sunt efectuate pe o perioadă scurtă de timp şi, de obicei, nu necesită calcule pentru capitalizarea sumelor avansate decât pentru durate mai mari de executare a lucrărilor de investiţii. Actualizarea fluxurilor de încasări rezultate din exploatarea investiţiilor ridică unele probleme ale corectitudinii calculelor. Astfel, în primul rând, se pune problema realismului previziunii fluxurilor de încasări (cash-flow) având în vedere aproximările privind încasările şi plăţile diferenţiale. În al doilea rând, rata de actualizare nu este uşor de ales între rata inflaţiei, rata dobânzii de piaţă, rata medie de rentabilitate pe economie, rata de risc etc. Practic, în actualizare se optează fie pentru rata medie a dobânzii corectată cu rata inflaţiei şi cu o primă de risc, (pentru proiectele de investiţie finanţate din capitalurile proprii), fie pentru costul mediu ponderat al capitalului, corectat cu riscul economic şi financiar al îndatorării (în cazul proiectelor de investiţie finanţate din capitalurile proprii şi cele împrumutate). Valoarea netă actualizată operează, pe de o parte, cu fluxurile de încasări (amortisment şi profit net) şi valoarea investiţiei, iar, pe de altă parte cu factorul de actualizare. Ca urmare, valoarea netă actualizată (VNA) a unei investiţii este egală cu diferenţa dintre fluxurile de încasări actualizate şi cheltuielile cu investiţia (I), adică. unde: VNA CF n i i1 1 1 d i I CF i = fluxurile de încasări (cash-flow) ale anului i ; 1 1 d i = factorul de actualizare pentru anul i. Valoarea netă actualizată indică creşterea valorii pe care o speră întreprinderea dacă adoptă proiectul de investiţie. Dacă valoarea netă este pozitivă înseamnă că va creşte capitalul propriu, iar în cazul când valoarea netă actualizată va fi negativă, valoarea întreprinderii va scădea şi proiectul de investiţie se va respinge. Rata internă de randament. Este definită ca fiind rata de actualizare care asigură egalitatea dintre fluxurile de încasări sperate actualizate şi cheltuielile de investiţii. Rata internă de randament (RIR), practic, poate să fie găsită rezolvând ecuaţia următoare, în care necunoscuta este RIR: Pornind de la egalitatea:
n i 1 1 CF i RIR i I obţinem n i1 CF 1 RIR i i I 0 Din relaţie, rezultă că rata internă de randament este rata de actualizare care face ca valoarea netă actualizată să fie zero. Calculul ratei interne de randament conduce la ecuaţii de ordin superior ce nu pot fi rezolvate manual decât prin tatonări repetate ale unor rate de randament care apropie tot mai mult cei doi termeni ai egalităţii. Rata internă de randament trebuie să fie mai mare sau cel puţin egală cu rata medie a dobânzii de piaţă sau cu costul mediu ponderat al capitalului. Cu cât rata internă de randament este mai mare cu atât investiţia este mai rentabilă. Dezavantajul acestui criteriu de selecţie a investiţiilor priveşte ipoteza puţin realistă a reinvestirii constante în întreprindere a fluxurilor de încasări, în fiecare an, la o rată de rentabilitate egală cu rata internă de randament. Pentru eliminarea acestui neajuns, unii specialişti presupun un indicator corectat. El porneşte de la posibilitatea reinvestirii fluxurilor de încasări la o rată medie de rentabilitate a întreprinderii rezultată din exerciţiile anterioare. În funcţie de rata medie se calculează o rată internă de randament mult mai aproape de realitate în evaluarea proiectelor de investiţie. În alegerea proiectelor de investiţie este preferabil să se combine criteriul ratei interne de rentabilitate cu criteriul valorii nete actualizate. Indicele de profitabilitate Exprimă rentabilitatea relativă a investiţiei pe întreaga durată de viaţă a acesteia. Indicele de profitabilitate se determină ca raport între fluxurile de încasări a investiţiei actualizate şi investiţie, potrivit relaţiei: n i CF d I P 1 1 I i i Acest criteriu ne arată valoarea actuală a cash-flow pentru un cost de 1 leu investiţie. Proiectul de investiţie se poate accepta numai dacă indicele de profitabilitate este mai mare decât unu (IP > 1). Întreprinderea trebuie să fie indiferentă dacă IP = 1 şi să respingă proiectul dacă IP < 1. În situaţia existenţei a două sau mai multe proiecte de investiţie concurente, se alege proiectul cu indicele de profitabilitate cel mai mare. Aplicaţia practică nr. 1 Pentru realizarea unei investiţii în valoare de 100.000 lei s-au elaborat trei variante de proiect: A, B şi C. Rata de actualizare utilizată în toate cele trei variante este de 25%. Durata de viaţă a investiţiei este de 5 ani, iar cash-flow-urile pentru fiecare variantă de proiect se prezintă în tabelul nr. 1: Tabelul nr. 1 -lei- Anul Varianta A Varianta B Varianta C 1 30.000 70.000 36.000 2 36.000 52.000 36.000 3 45.000 46.000 36.000 4 60.000 38.000 36.000
5 71.000 35.000 36.000 Să se determine varianta optimă de proiect şi să se argumenteze soluţia aleasă, utilizând criteriul valorii actualizate nete. Rezolvare Vom determina valoarea actualizată netă pentru fiecare variantă de proiect. În cazul variantei A de proiect, cash-flow-urile anuale au o evoluţie crescătoare. VAN se va calcula potrivit formulei : VAN A = 30.000 1 0,25 36.000 45.000 60.000 2 3 4 5 1 0,25 1 0,25 1 0,25 1 0,25 71.000-100.000 VAN A = 117.921,28-100.000 VAN A = 17.921,28 lei În varianta B de proiect, evoluţia cash-flow-urilor anuale este descrescătoare: VAN B = 70.000 52.000 46.000 35.000 2 3 4 5 1 0,25 1 0,25 1 0,25 1 0,25 1 0,25 38.000-100.000 VAN B = 139.865,6-100.000 VAN B = 39.865,6 lei Pentru varianta C, cash-flow-urile sunt egale (identice), iar VAN va avea următoarea valoare: VAN C = 36.000 1 1 0,25 1 1 1 2 3 4 1 0,25 1 0,25 1 0,25 1 0,25 VAN C = 28.800 1 0,8 0,64 0,512 0,4096-100.000 1-100.000 VAN C = 96814,08 100.000 VAN C = - 3185,92 lei Concluzii: Deoarece varianta C a proiectului de investiţii are valoarea actualizată netă negativă, va fi respinsă; o valoare negativă semnifică faptul că investiţia nu poate fi recuperată pe parcursul duratei de viaţă a acesteia. Se va alege varianta de proiect B, deoarece are o valoare actualizată pozitivă şi mai mare decât varianta A. Aplicaţia practică nr. 2 Pentru realizarea unei investiţii se cunosc următoarele informaţii: - valoarea investiției este de 32.000 lei, generează timp de 4 ani următoarele cash-flow-uri anuale: 8.000 lei, 9.000 lei, 11.000 lei,13.000 lei. Să se determine rata internă de randament pentru această variantă de proiect. Rezolvare
Investiţia generează cash-flow-uri diferite, deci RIR se va determina prin înlocuirea cash-flow-urilor anuale în formula de calcul, după cum urmează: 8.000 (1 RIR) 9.000 11.000 2 3 1 RIR 1 RIR 1 RIR 13.000 4 32.000 În efectuarea calculelor vom utilize valori succesive ale ratei de actualizare, începând cu valoarea 1%. În urma tatonărilor succesive, se observă că pentru un nivel al ratei de actualizare de 9 %, valoarea actualizată a cash-flow-urilor anuale este următoarea : 8.000 (1 0,09) 9.000 11.000 2 3 1 0,09 1 0,09 1 0,09 13.000 4 32.618,12 Deoarece valoarea rezultată este mai mare decât valoarea investiţiei, vom determina valoarea actualizată a cash-flow-urilor anuale corespunzătoare unei rate de actualizare de 10%: 8.000 (1 0,1) 9.000 11.000 2 3 1 0,1 1 0,1 1 0,1 13.000 4 31.854,38 Se observă că unei diferenţe de 1% între ratele de actualizare, îi corespunde o diferenţă între valorile actualizate ale cash-flow-urilor egală cu: 32.618,12 31.854,38 = 763,74 Pentru determinarea ratei interne de randament, care asigură o valoare actualizată a cash-flowurilor anuale cumulate de 32.000 lei, procedăm astfel: RIR = 9 % + 32.618,12 32.000 9% + 0,81% = 9,81% 763,74 Capitolul II. Sisteme de amortizare şi mecanisme de calcul a amortismentului 2.1 Necesitatea amortizării activelor imobilizate În vederea conducerii activităţii financiare în condiţii optime este necesar să se cunoască, în plan şi în execuţie, amortismentul anual care se va include în costuri şi, prin recuperare, va fi folosit ca resursă în procesul investiţional. Amortismentele anuale având implicaţii determinante atât în nivelul profitului, prin intermediul costurilor, cât şi în ritmul de recuperare a capitalului imoblizat, sunt evidente interesele, de multe ori contrare, afectate de aceste implicaţii. Ca urmare, politica de amortizare nu poate fi neutră nici în raport cu interesele investitorilor şi nici în raport cu interesele statului sau ale acţionarilor. Pentru a oferi variante în politica de amortizare, în funcţie de ritmul de recuperare a capitalului imobilizat, s-au creat mai multe sisteme de amortizare, şi anume: sistemul proporţional; sistemul variabil, sistemul accelerat şi sistemul progresiv. 2.2 Sisteme de amortizare 2.2.1 Sistemul proporţional de amortizare Sistemul proporţional de amortizare se caracterizează prin aceea că amortismentele anuale sunt egale între ele, pe toată durata normală de funcţionare, motiv pentru care este cunoscut şi sub denumirea de sistem liniar.
Programarea amortismentului anual şi repartizarea lui pe trimestre nu reclamă previzionare pe fiecare număr de inventar al activelor imobilizate. Practic, în etapa elaborării programelor pentru anul următor (bugetul de venituri şi cheltuieli; situaţia costurilor de producţie etc.) este suficientă cunoaşterea sumei globale a amortismentului. În acest scop, toate activele supuse amortizării se vor ordona în funcţie de norma de amortizare (sau durata normală de funcţionare), calculându-se amortismentul pe grupă iar prin însumare se obţine amortismentul anual pe întreprindere. Pentru determinarea amortismentului anual este necesar să se delimiteze două elemente caracteristice: baza de calcul şi norma de amortizare. Baza de calcul folosită în programarea amortismentului anual diferă după cum existentul de active imobilizate de la începutul anului este sau nu influenţat în cursul anului de intrări sau ieşiri în/sau din/ funcţiune.în general, dacă în cursul anului nu se petrece nici o modificare în volumul şi, deci, în valoarea activelor imobilizate supuse amortizării, amortismentul anual (A) se calculează cu uşurinţă, prin aplicarea normelor de amortizare (N), corespunzătoare duratelor normale de funcţionare, asupra valorii de intrare a activelor fizice (V i ) adică: Vi N A 100 Dar, în realitate, de cele mai multe ori se prevede o anumită mişcare a activelor imobilizate în cadrul întreprinderii, respectiv intrări prin investiţii sau ieşiri prin casare. Ca urmare, la aceeaşi grupă de active fixe valorile de amortizat anual vor fi diferite, ceea ce înseamnă că va trebui să determinăm aşa numita valoare medie anuală a activelor imobilizate pe fiecare grupă în parte. În acest scop se regrupează activele imobilizate potrivit duratelor normale de funcţionare. Pentru a răspunde necesităţilor unui calcul realist privind valoarea medie anuală a activelor imobilizate se folosesc informatii din: programul de investiţii, planul de punere în funcţiune a activelor imobilizate, prevederile planului de casare şi bineînţeles, datele inventarierii anuale (de la 31 decembrie ale anului de bază). În ceea ce priveşte valoarea medie anuală a activelor imobilizate programate a intra în funcţiune în cursul anului, ea se obţine ca o mărime medie ponderată a valorii de intrare cu numărul lunilor întregi de funcţionare a activului imobilizat până la sfârşitul anului de plan, totul împărţindu-se la numărul de luni dintr-un an calendaristic. Respectiv, valoarea medie anuală a activelor imobilizate programate a ieşi din funcţiune se obţine înmulţindu-se valoarea de intrare a activelor fixe scoase din patrimoniul întreprinderii, în cursul anului, cu timpul de nefuncţionare exprimat în luni întregi până la sfârşitul anului, totul raportat la numărul de luni dintrun an. Formulele de calcul sunt: V ai Vi ti şi T V ae Vi te T în care: V i = valoarea de intrare; t = numărul de luni întregi, din luna următoare celei de intrare, respectiv de ieşire, a activelor imobilizate până la sfârşitul anului de plan; T = 12, reprezintă numărul lunilor din anul calendaristic. Cunoscând valoarea medie anuală a activelor imobilizate supuse amortizării şi norma de amortizare stabilită în funcţie de durata de funcţionare, se poate determina amortismentul anual (A), adică: V a N A 100
Sistemul proporţional de amortizare prezintă avantaje şi dezavantaje. Dintre avantaje amintim: - simplitate în aplicare, întrucât permite folosirea unei metode globale de calcul al amortismentelor lunare; - încărcarea costurilor de producţie lunare cu o cheltuială fixă, care este amortismentul; - influenţă constantă asupra profitului, motiv pentru care sistemul este agreat de către organele fiscale ale statului. Dezavantajele se referă la: - slăbiciunea întreprinzătorului la pierderile provocate în cazul survenirii uzurii morale; - ritmul lent al refacerii capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale. Avantajele pe care le oferă sistemul proporţional de amortizare, comparativ cu neajunsurile, sunt mai mari, motiv pentru care sistemul se bucură de o aplicabilitate mare în ţările cu economie dezvoltată. 2.2.2 Sistemul variabil de amortizare În economia întreprinderii există situaţii în care amortismentul se calculează în funcţie de utilizarea activului imobilizat prin cantitatea extrasă, numărul de kilometri parcurşi sau numărul de ore de funcţionare. Astfel, în cazul ramurilor extractive norma de amortizare se exprimă în lei pe 1.000 tone rezervă exploatabilă pentru activele fixe a căror durată de folosinţă este exprimată în funcţie de durata de exploatare a zăcămintelor. Această normă de amortizare se recalculează din cinci în cinci ani la minele de cărbuni, cariere, precum şi la cheltuielile de investiţii pentru descopertă, şi din zece în zece ani la saline. Recalculări se fac anual în cazul când intervin schimbări de minim 10% în volumul rezervelor exploatabile. În asemenea cazuri, amortismentul anual (A z ) se calculează folosind relaţiile: Vir N z şi Az N z Ez R în care:n z = norma de amortizare, în lei, pe 1.000 tone rezervă exploatabilă; V ir = valoarea de intrare a activelor imobilizate; R = rezerva exploatabilă de substanţă minerală utilă, în mii tone, existentă la începutul fiecărui exerciţiu financiar; E z = extracţia anuală de substanţă minerală utilă, în mii tone. În cazul construcţiilor aparţinând unor incinte miniere care deservesc mai multe mine, precum şi pentru construcţiile instalaţiilor de preparare, cu organizare independentă de exploatările miniere pe care le deservesc, amortismentul anual se calculează pe baza următoarelor formule: N z R 1 R V 2 ir... R n şi A z N z E z R 1 R2... Rn în care: R 1,R 2...R n = rezerva exploatabilă a fiecărei mine deservite de incinta centrală respectivă. În practica financiară, pentru activele imobilizate a căror durată normală de funcţionare se formulează şi în mii km sau în ore de funcţionare, amortismentul anual se poate calcula în baza unei norme de amortizare determinată, în funcţie de modalităţile în care sunt exprimate duratele de funcţionare. Astfel, pentru mijloacele de transport auto a căror durată normală de funcţionare se exprimă şi în mii km parcurşi, amortismentul anual (A) se calculează în funcţie de valoarea de intrare (V i ) sau valoarea medie a unui
autovehicul supus amortizării V i programat anual (P a ), după relaţia:, a normelor analitice de amortizare (N) corespunzătoare, şi a parcursului V N A 100 i P a ; unde: P a P D n n în care: P n = parcursul normat total exprimat în mii km; D n = durata normală de funcţionare exprimată în ani. În continuare, pentru determinarea amortismentului efectiv se calculează o normă unică de amortizare (N u ), exprimată în lei/1.000 km, prin raportarea amortismentului anual la parcursul programat anual aferent mijloacelor de transport supuse amortizării, astfel. N u A P a Norma unică se foloseşte la calculul amortismentului efectiv în raport cu parcursul realizat în cursul lunii (P r ), după formula: A P r N u Pentru activele imobilizate a căror durată normală de funcţionare se exprimă în ani şi ore de funcţionare, amortismentul se poate calcula folosind mai multe etape: a) se stabileşte un normativ anual ( N ), în ore de funcţionare, prin raportarea duratei de funcţionare exprimată în ore (DN o ) la durata normală de funcţionare exprimată în ani (D n ), astfel. D θ N D No n b) se determină o normă de amortizare în lei pe oră de funcţionare (N A ) prin raportarea valorii de intrare (V i ) la durata normală de funcţionare exprimată în ore, potrivit relaţiei: Vi N A DN c) calculul amortismentul anual (A), după formula: o A θ N N A 2.2.3 Sistemul accelerat de amortizare Sistemul accelerat de amortizare se caracterizează prin faptul că, în prima parte a duratei normale de funcţionare a activelor imobilizate amortizabile, amortismentele sunt supraevaluate faţă de media anuală, iar în a doua parte, sunt subevaluate. Întrucât amortismentele anuale pornesc de la un nivel maxim în primul an de funcţionare şi se reduc pe măsura trecerii timpului, sistemul de amortizare se mai numeşte şi regresiv. În literatura de specialitate, după cum şi în practica financiară, sistemul accelerat de amortizare este abordat sub diferite variante:
1. cu normă de amortizare variabilă; 2. cu normă de amortizare constantă, 3. cu normă medie anuală multiplicată; 4. cu normă de amortizare combinată. 1. Sistemul accelerat de amortizare cu normă variabilă are la baza calculului amortismentului anual valoarea de intrare constantă a activelor imobilizate (V i ) pe toată perioada de funcţionare, în timp ce norma de amortizare este regresivă, Deci, putem scrie: unde: V i N A k 100 A = amortismentul anual; N k = norma de amortizare regresivă pentru anul k din durata normală de funcţionare. În fiecare an amortismentul va descreşte şi se va calcula potrivit relaţiei: unde: j 1, n A j Vi N kj, 100 2. La sistemul accelerat de amortizare cu normă constantă, valoarea de intrare a activului imobilizat (valoarea de amortizat) este variabilă de la un an la altul. În acest caz, baza de calcul a amortismentului o constituie valoarea rămasă neamortizată, calculată ca diferenţă între valoarea de intrare şi amortismentele anilor anteriori. Modelul de calcul al amortismentului anual este: unde: A i N c V i i 1 N 1 c N c = norma de amortizare constată; V i = valoarea de intrare a activului imobilizat; i = anul pentru care se calculează amortismentul. Demonstraţia este imediată având la bază aplicarea unui procent constant asupra valorii rămase a activului imobilizat: A N A 1 2 c c V i V V N N V N N 1 i i c c i c A 3 N c V V N V N 1 N N V 1 N i i c i c c c i c 2... A N i c V i i 1 N 1 c Luând în considerare valoarea rămasă (V r ) putem scrie că: