UNIVERSITATEA DIN ORADEA FACULTATEA DE GEOGRAFIE, TURISM ŞI SPORT Iacob Hantiu KINESIOLOGIE ŞTIINŢA MIŞCĂRII (Note de curs) Oradea, 2013
1. INTRODUCERE ÎN KINESIOLOGIE Terminologie - Mişcarea Noţiunea de mişcare are înţelesuri diferite, depinde de domeniul la care ne referim. În domeniul practicării exerciţiilor fizice prin mişcare înţelegem schimbarea poziţiei unui segment al corpului faţă de alte segmente, sau a întregului corp faţă de mediu în care se găseşte. Mişcarea omului poate fi ciclică, aciclică, voluntară, involuntară, automată, pasivă, activă, uniformă, accelerată etc. Toate acestea sunt considerate tipuri sau genuri de mişcare umană. Mişcarea omului se concretizează în acte motrice, acţiuni motrice şi activităţi motrice. Actul motric este un fapt simplu de comportare realizat prin muşchii scheletici, de regulă în mod voluntar, pentru efectuarea unei acţiuni sau activităţi motrice. Un act motric special este exerciţiul fizic. Exerciţiul fizic este definit drept un act motric repetat succesiv. Acţiunea motrică este un ansamblu de acte motrice astfel structurate încât realizează un tot unitar, în scopul îndeplinirii unor sarcini imediate. Acţiunea motrică este o deprindere, un mecanism de bază bine pus la punct (mersul, alergarea, săritura etc.). Un ansamblu de acţiuni motrice încadrate într-un sistem de idei, reguli şi forme de organizare, în vederea obţinerii unui efect complex constituie o activitate motrică. Activitatea de educaţie fizică, antrenamentul sportiv, activitatea competiţională etc. sunt câteva exemple de activităţi motrice. Motricitatea omului reprezintă totalitatea actelor motrice efectuate de om pentru întreţinerea relaţiilor sale cu mediul natural şi social, inclusiv efectuarea deprinderilor specifice unor discipline sportive. Este vorba de acele acte motrice ce se realizează cu ajutorul muşchilor scheletici Caracteristică fundamentală a fiinţelor vii, care facilitează percepţia mediului natural şi asigură, în final, comportamentele necesare autonomiei şi supravieţuirii subiectului. Motricitatea este o activitate integrată, adaptată, ce reuneşte totalitatea actelor motrice efectuate pentru intreţinerea relaţiilor cu mediul natural şi social, inclusiv prin efectuarea deprinderilor specifice ramurilor de sport (Terminologia EFS, 1978). Elementele de structură ale mişcării Mişcarea umană ca ansamblu, poale fi dezarticulată în scop didactic în secvenţele sale componente, actul, acţiunea şi activitatea motrică. Acestea reprezintă micro-, mezo- si macrostructura miscării cu conţinut şi intenţii din ce în ce mai elaborate, cu diferite niveluri de structurare şi integrare, alcătuind un sistem funcţional ierarhic. 2
Actul motric este definit ca fiind elementul de bază al oricărei mişcări, efectuat în scopul adaptării imediate sau al construirii de acţiuni motrice. Acesta se prezintă ca act reflex, instinctual. (De exemplu, o mişcare de "pompare" a mingii în sol, în cazul driblingului sau retragerea brusca a unui segment la atingerea unei suprafeţe fierbinţi). Acţiunea motrică desemnează un sistem de acte motrice prin care se atinge un scop imediat, unic sau integrat într-o activitate motrică (de exemplu, mersul, alergarea, "serviciul", driblingul, contraatacul etc.) Acţiunea este determinată de integrarea factorilor energetici, cinematici şi cognitivi ai mişcării. Acţiunea motrică are în acelaşi timp caracteristici de constanţă (aptitudinea de a realiza o anumită sarcină motrică în repetate rânduri, de exemplu, scrisul) si caracteristici de unicitate (mişcarea nu se repeta niciodată identic, ci exista mici variaţii ale ei). Se poate deduce că actul şi acţiunea motrică sunt niveluri "concentrice" ale mişcării, aşa cum rezultă din figura Trebuie remarcat însă că nivelul superior al mişcării nu reprezintă simplă însumare a nivelurilor inferioare, ci o reunire de tip sistemic care se realizează după reguli bine precizate ce conduc la efecte globale. Activitatea motrică nivelul ierarhic superior - exprimă un ansamblu de acţiuni motrice articulate sistemic pe baza unor idei, reguli, forme organizatorice, având drept rezultantă adaptarea complexă a organismului, pe termen lung. Descompunerea mişcărilor în aceste secvenţe este realizată cu două intenţii: - prima, de a delimita acţional şi noţional componentele mişcărilor, în general, pentru a putea fi studiate din punct de vedere structural şi - a doua, pentru a oferi o alternativă ştiinţifică activităţii practice de construcţie efectiva a mişcărilor. Ştiinţa mişcării Noţiuni sinonime: Kinesiologie; Kinetologie. Activitate fizică Tip de activitate umană caracterizată în general prin mişcări conştiente, motivate, efectuate în scopuri diferite fie în activitatea profesională, fie în sport, turism şi recreere (ca parte componentă importantă a timpului liber) din Enciclopedia Ed. Fizice şi Sportului, vol IV Activitate fizica multitudine de actiuni fizice efectuate cu un anumit scop Mişcare = activitate fizică În ştiinţa mişcării ne interesează doar acea mişcare care are la baza contracţia muşchilor scheletici. Introducere în Kinesiologie Ştiinţa mişcării este o disciplină de studiu a activităţilor fizice care sunt implicate în formarea omului din punct de vedere fizic (educaţie), în creşterea gradului de sănătate a oamenilor (sănătate), în competiţie (sport), în petrecerea timpului liber (recreere), în tratarea unor efecţiuni sau în recuperare după anumite boli (kinetoterapie). 3
Un real ajutor îl oferă ştiinţa mişcării pentru înţelegerea mişcării umane prezentă în activitatea fizică a oamenilor. Ea reprezintă înglobarea într-un singur termen a ariei de studiu din domeniul culturii fizice şi sportului. Ştiinţa mişcării trebuie să ajute la înţelegerea zonelor (sferelor) de viaţă în care activităţile fizice sunt prezente şi ce fel de cunoştinţe trebuie să avem. Ştiinţa mişcării trebuie să ne ajute în înţelegerea disciplinelor care trebuie să le studiem pentru înţelegerea şi fundamentarea din punct de vedere ştiinţific a activităţii fizice, dar şi ce oportunităţi de a profesa studierea ştiinţei mişcării. Studiul ştiinţei mişcării oferă posibilitatea de identificare a drumului pe care trebuie să-l parcurgem pentru o carieră în domeniul activităţilor fizice. Ştiinţa mişcării este o disciplină care integrează cunoştinţele din celelalte ştiinţe particulare care sunt implicate în fundamentarea din punct de vedere ştiinţific a domeniului de studiu a activităţilor fizice. Este liantul dintre aceste discipline, astfel încât să fie studiate toate faţetele pe care miăcarea le implică pentru integrarea intr-un tot. Aceasta este ideea care trebuie să ne călăuzească atunci când studiem această disciplină. Trebuie să înţelegem ştiinţa mişcării ca o disciplină care integrează toate cunoştinţele din practicarea şi observarea activităţilor fizice, din studierea acestora, precum şi din profesiile pe care le putem îmbrăţişa în domeniul activităţilor fizice. Prezentă în întrega noastră viaţă, activitatea fizică o întâlnim în anumite zone de activitate, nivelul de manifestare şi experienţa oamenilor contribuind substanţial la calitatea vieţii fiecăruia dintre noi. Ştiinţa mişcării ne introduce doar în zonele de studiu a activităţilor fizice, fără aprofundarea cunoaşterii din fiecare zonă. Este nevoie să cunoaştem şi care sunt profesiile pe care studiul ştiinţei mişcării ni le oferă, deoarece numai printr-o astfel de înţelegere vom putea identifica ce fel de abordare educaţională alegem, ce fel de cunoştinţe necesită o anumită profesie. Statutul kinesiologiei Problematică kinesiologiei Definirea domeniului teoriei mişcării pare la prima vedere că nu ar ridica probleme privind delimitarea sa, legile, procese şi tot ansamblul dinamic de fenomene privind comanda, controlul şi implicit reglarea mişcărilor. Cu toate acestea există dificultăţi, pe de o parte în ce priveşte precizarea fiecărui element enumerat, pe de altă parte în reunirea cunoştinţelor despre mişcare există în alte ştiinţe şi interpretarea lor unitară, din punctul de vedere al unei discipline de sinteză cum se doreşte a fi ştiinţa mişcării (fig. 1). În această etapă ştiinţa mişcării trebuie să treacă de la extrapolări inductive, descrieri ale mişcărilor şi clasificări ale acestora, la explicaţii, elabore de modele ale mişcărilor de diferite tipuri, la teorii predictive ce pot fi apoi riguros testate şi optimizate. Se impune, prin urmare, ca ştiinţa mişcării să depăşească cerinţele clasice privind recunoaşterea sa şi să treacă la interpretarea modernă, prin propria metodologie rezultată din adaptarea metodelor specifice de studii şi particularizarea lor la domeniul de studiu constituit de motricitate. Prin urmare de la cerinţele metodologice clasice la construcţia pe acestea a noilor metode interdisciplinare, sintetice şi de analiză aprofundată a actelor şi acţiunilor motrice. 4
Problematica Ştiinţei mişcării Fenomene, legi, procese, informaţie, comandă, control, Mişcarea Acte acţiuni - activităţi Interpunere ştiinţifică Biologică, Psihologică, Fizică, Informatică Ştiinţa mişcării (Kinesiologia) Constituirea SM ca disciplină ştiinţifică De-a lungul timpului cunoştinţele teoretice din domeniul practicării exerciţiilor fizice s-au înmulţit, punându-se problema constituirii unei discipline ştiinţifice. După dicţionarul enciclopedic ştiinţa este definită ca un ansamblu sistematic de cunoştinţe veridice despre natură, societate, gândire, reproducere, reflectare generalizată şi abstractă a realităţii. Studiind legile obiective care guvernează fenomenele, ştiinţa urmăreşte să prevadă desfăşurarea acestora. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un domeniu al cunoaşterii pentru a se constitui într-o ştiinţă particulară: să aibă un domeniu propriu de cercetare specific ei în cazul nostru este vorba despre mişcarea umană; să aibă metode proprii de cercetare dacă ele sunt cunoscute şi în alte ştiinţe, în domeniul practicării activităţilor fizice capătă particularităţi, avându-se în vedere faptul că această activitate necesită un însemnat efort musculat şi nervos; să aibă legi specifice sub formă de principii, cerinţe, norme şi reguli specifice activităţilor fizice; să dispună de date teoretice şi practice în continuă creştere care să-i asigure autoperfecţionarea; să contribuie la perfecţionarea fiinţei umane. Constituirea SM ca disciplină ştiinţifică - Întrebări la care trebuie să răspundem - Care parte din formele de mişcare este studiată de Ştiinţa mişcării? Ne interesează toate toate formele sau doar unele dintre acestea? Care sintre aspectele legate de activitatea fizică sunt studiate de Ştiinţa mişcării pentru a deveni parte componentă a ei? 5
Este foarte important să delimităm aspectele mişcării pe care le studiază Ştiinţa mişcării le studiază. Care parte din experienţa practică a activităţilor fizice, care parte din cunoştinţele ştiinţifice despre activităţile fizice şi care parte din profesia practicată într-o meserie sunt părţi constitutive ale Ştiinţei mişcării. Kinesiologia (Ştiinţa mişcării) este constituită doar din acele cunoştinţe cuprinse în planurile de învăţământ a instituţiilor de învăţământ superior şi a instituţiilor de cercetare create în acest scop. Activitate fizică şi mişcare delimitări conceptuale Pornind de la definiţia activităţii fizice: Tip de activitate umană caracterizată în general prin mişcări conştiente, motivate, efectuate în scopuri diferite fie în activitatea profesională, fie în sport, turism şi recreere ( ca parte componentă importantă a timpului liber) din Enciclopedia Ed. Fizice şi Sportului, vol IV Şi de la cea a mişcării: schimbarea poziţiei unui segment al corpului faţă de alte segmente, sau a întregului corp faţă de mediu în care se găseşte Se poate exprima relaţia Activitate fizică = Mişcare? Activitatea fizică este acea mişcare efectuată în mod intenţionat, voluntar cu un scop bine definit. Definiţia exclude mişcarea umană involuntară, cum ar fi cea reflexă, sau cea efectuată fără scop şi fără o anumită finalitate. Simpla mişcare a corpului omenesc, sau a unui segment al său, nu constitue activitate fizică. Noi nu putem perfecţiona activitatea fizică fără mişcare, dar mişcarea în sine nu constituie activitate fizică. Între mişcare şi activitatea fizică există următoarea relaţie: Mişcarea este o condiţie necesară dar nu suficientă pentru activitatea fizică. Din punct de vedere tehnic definiţia include numai mişcarea intenţionată şi efectuată voluntar cu un scop identificabil. Ea exclude mişcările reflexe şi mişcările fiziologice, cum ar fi mişcările peristaltice, clipitul etc. De asemenea, sunt excluse şi mişcările voluntare pe care oamenii le fac fără un scop precis: scărpinatul în cap, trasul de lobul urechii sau mişcările repetate ale pacienţilor cu diferite afecţiuni psihiatrice. Sursa cunoştinţelor de Kinesiologie pentru un student Ştiinţa mişcării (kinesiologia) este o disciplină care cuprinde un grup de cunoştinţe în legătură cu activitatea fizică. Aceste cunoştinţe sunt cunoştinţe practice (ce provin din experienţa practică a activităţilor fizice), cunoştinţe teoretice (provenite din studierea ştiinţifică, teoretică şi conceptuală, a activităţilor fizice) cunoştinţe practice de profesie (dobândite din practicarea unei profesii în activitatea fizică). 6
Dar oare toate cunoştinţe practice, cunoştinţe teoretice şi cunoştinţe practice de profesie sunt sursă pt Ştiinţa mişcării? Numai cele care provin din studierea într-o instituţie de învăţământ superior! cunoştinţe practice Ştiinţa mişcării cunoştinţe teoretice cunoştinţe practice de profesie Forme de activitate fizică spre care este orientată Ştiinţa mişcării Exerciţii Priceperi de mişcare Exerciţiul fizic (EF). 1. în gimnastică = înlănţuire a mai multor elemente structurate într-un mod unitar, care poate fi executat individual sau în grup, liber, la aparate sau cu obiecte portative. 2. exerciţiu fizic = act motric repetat conştient şi sistematic, care reprezintă principalul mijloc de realizare a obiectivelor educaţiei fizice şi sportului. EF îşi are originea în actul motric general al omului (ăn mişcările sale), realizat de el pentru a acţiona asupra mediului extern, pentru întreţinerea vieţii de relaţie, a existenţei sale şi care s-a diversificat în timp în structuri (forme) diferite, în funcţie de efectul urmărit în activitatea de educaţiei fizice şi sportului. EF poate fi apreciat ca un act de comportare efectuat cu ajutorul aparatului locomotor, în vederea obţinerii unui efect de adaptare funcţională a organismului la diferite trepte de efort sau de construire a unei acţiuni motrice prin asociere cu altele În accepţiunea didactică exerciţiu fizic este cel mai important instrument cu multiple funcţii şi aplicaţii în programarea şi realizarea procesului de instruire. Conceput în structuri precise, acesta face parte din tehnologia predării şi însuşirii conţinutului educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv. Nu toate mişcările sau acţiunile motrice pot fi considerate exerciţii 7
fizice: particularitatea distinctivă a exerciţiului amintit este dată de concordanţa conţinutului şi formei acestuia cu esenţa educaţiei fizice şi sportului şi cu legităţile acestora (de exemplu, alergarea este o acţiune extrem de comună, care poate deveni exerciţiu când i se conferă reguli precise de practicare, modalităţi raţionale de execuţie, o anumită dozare a efortului etc.). În sens etimologic, exerciţiul (din latinescul exercere) presupune repetarea unei activităţi de mai multe ori până la câştigarea uşurinţei sau îndemânării" în efectuarea unei mişcări. Deprinderile motrice se formează numai după o exersare îndelungată, când subiectul ajunge să le execute în mod automatizat şi natural. I. Şiclovan consideră că " exerciţiul fizic reprezintă o acţiune preponderent corporală, efectuată sistematic şi conştient în scopul perfecţionării dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice a oamenilor. Un alt sens al noţiunii de exerciţiu fizic este cel de act motric repetat succesiv. Exerciţiul fizic nu trebuie înţeles numai ca pe o repetare stereotipă, rigidă, ci ca pe o posibilitate de adaptare permanentă la condiţii variate externe şi interne. In acest context, exerciţiul fizic nu presupune doar repetarea sistematică, ci şi posibilitatea de a construi, de a asambla (pe baza mişcărilor învăţate) o conduită motrică proprie subiectului care a asimilat un material pe care apoi îl exteriorizează sub forma comportamentului motric. Aşa cum evidenţiază şi I.Cerghit, exerciţiul fizic contribuie şi la realizarea altor sarcini, după cum urmează: înţelegerea raţiunii efectuării actelor şi acţiunilor motrice, într-o anumită structură; înţelegerea respectării regulilor de execuţie stabilite; dezvoltarea capacităţii de asociere imaginativă a diferitelor secvenţe de mişcare (favorizarea transferului). Repetarea, în condiţiile îndeplinirii sarcinilor sus-menţionate, face ca mişcările să nu devină stereotipii, iar subiecţii să nu devină "păpuşi mecanice". Indiferent de domeniul în care se aplică, exerciţiul este un instrument astfel conceput încât să uşureze însuşirea raţională a conţinutului informaţional. Exerciţiu fizic îşi are originea în actul motric general al omului (în mişcările sale), realizat de el pentru a acţiona asupra mediului extern, pentru întreţinerea vieţii de relaţie, a existenţei sale şi care s-a diversificat în timp în structuri (forme) diferite, în funcţie de efectul urmărit în activitatea de educaţiei fizice şi sportului. Exerciţiu fizic poate fi apreciat ca un act de comportare făcut cu ajutorul aparatului locomotor, în vederea obţinerii unui efect de adaptare funcţională a organismului la diferite trepte de efort sau de construire a unei acţiuni motrice prin asociere cu altele. Conţinutul exerciţiului fizic; Forma exerciţiului fizic. Conţinutul exerciţiului fizic este astfel structurat încât să conducă la realizarea scopului final al educaţiei fizice sau sportului. 8
Forma exerciţiului fizic Reprezintă modul în care se succed mişcările componente, precum şi relaţiile dintre acestea. Forma este legată de aspectul exterior vizibil, care dă atributul calitativ al mişcării. Dacă conţinutul înseamnă coordonare internă şi procese energetice complexe, forma exprimă plastica mişcării, ritmul, forţa de redare, semnificaţia sa. După Martin, citat de J. Weineck, forma exerciţiului fizic are o structură cinematică şi o structură dinamică. Structura cinematică reuneşte aspectele de articulare spaţio-temporală a mişcării şi anume: repartizarea pe faze a mişcării; caracteristicile de viteză; reperele temporale ale fazelor mişcării; lungimile şi traiectoriile mişcării. Structura dinamică se referă la forţele interne şi externe ale mişcării: relaţia dintre puseele de forţă şi frânare; coordonarea impulsurilor parţiale care permit însumarea forţelor. Un concept foarte apropiat de forma exerciţiului fizic îl reprezintă tehnica, definită ca ansamblu de procedee structurale eficiente şi raţionale pentru îndeplinirea anumitor sarcini motrice. Deprinderile şi priceperile de mişcare Deprinderile de mişcare sunt definite ca acte motrice ajunse prin exersare la un înalt grad de stabilitate, precizie şi eficienţă. Ele se formează în practica vieţii şi în procesul de instruire special organizat. În practica vieţii, mai ales la copii, se formează deprinderi motrice prin repetarea unor acţiuni de mişcare ca: mersul, alergarea, aruncarea, săritura etc. În cadrul procesului de instruire el se perfecţionează şi se formează alte noi, de o mare varietate, 9
specifice îndeplinirii sarcinilor educaţiei fizice sau practicării unor discipline sau ramuri de sport. La baza formării deprinderilor motrice stau reflexele condiţionate, rolul determinant avându-l conexiunile temporale. Ele se formează prin experienţă şi dispar odată cu încetarea excitantului, acesta fiind, pentru activitatea de educaţie fizică şi sport, exerciţiul fizic. Deprinderile motrice prezintă anumite caracteristici. Acestea sunt următoarele: deprinderile motrice nu sunt înnăscute, ci dobândite în practica vieţii si în procesul de instruire; în faza superioară de formare a deprinderilor motrice, pe baza interacţiunii organelor de simţ, a funcţiei de analiză şi sinteză a scoarţei cerebrale, se formează o senzaţie complexă, specifică unor ramuri de sport, numită simţ (simţul jocului, simţul mingii, simţul porţii, simţul zăpezii etc.); odată cu perfecţionarea deprinderii motrice are loc modificarea rolului atenţiei faţă de îndeplinirea acţiunilor de mişcare respective; deprinderile de mişcare poartă amprenta particularităţilor individuale ale celui care le execută Etapele formării depriderilor motrice În învăţarea de mişcări şi de formare de noi deprinderi, sunt parcurse anumite faze sau etape. Aceste etape pot fi abordate din punct de vedere fiziologic, psihologic sau din cel al teoriei şi metodicii domeniului educaţiei fizice şi sportului. Din punct de vedere fiziologic etapele formării deprinderilor motrice sunt: 1. Etapa mişcărilor grosiere, nediferenţiate. În acestă etapă se produce iradierea sau chiar generalizarea excitaţiilor venite din scoarţă. 2. Etapa mişcărilor rigide în care mişcările sunt efectuate cu dificultate datorită procesului insuficient de concentrare a excitaţiei. 3. Etapa formării iniţiale a deprinderilor motrice în care se reuşeşte concentrarea excitaţiei. 4. Etapa mişcărilor automatizate care se formează pe baza deselor repetări a deprinderilor formate în etapele anterioare. Prin repetari sistematice se produce fixarea puternică a legăturilor temporale de la nivelul scoarţei cerebrale. Abordate din punct de vedere psihologic deprinderile motrice se formează în patru faze: 1. Etapa iniţială a orientări şi familiarizării cu deprinderea. 2. Etapa însuşirii fiecărui element al deprinderii. 3. Etapa unificării elementelor componente ale deprinderii. 4. Etapa automatizării. Din punctul de vedere al Teoriei şi metodicii educaţiei fizice şi sportului distingem următoarele etape: 1. Etapa iniţierii. 2. Etapa fixării, a consolidării deprinderilor motrice. 3. Etapa perfecţionării deprinderilor motrice. 10
Priceperile motrice Alături de deprinderi, priceperile motrice stau la baza comportamentului motric învăţat, caracterizat printr-un grad superior de adaptabilitate la situaţiile în care este pus subiectul. Ele nu pot fi separate unele de altele, dar sunt tratate separat numai din sonsiderente didactice, pentru a evidenţia o serie de caracteristici care le diferenţiază. Cei mai mulţi specialişti din domeniul Teoriei educaţiei Fizice disting două tipuri de priceperi motrice: elementare şi complexe. Cele elementare sunt considerate ca fiind prima fază a învăţării motrice, capacitatea unui individ de a lansa un răspuns motric pe baza cunoştinţelor şi a capacităţilor motrice dobândite anterior. Priceperile motrice complexe consituie faza superioară de valorificare, în condiţii variabile, neprevăzute a sistemului de deprinderi motrice stăpânite de un subiect. Cu alte cuvinte, priceperea motrică reprezintă un nivel nou, superior perfecţionării deprinderilor motrice, concretizat în capacitatea de alegere şi aplicare în condiţii deosebite a celor mai potrivite procedee tehnice specifice ramurilor sportive. Ele constituie unul din obiectivele procesului instructiv-educativ de educaţie fizică, formarea capacităţii de aplicare eficientă şi raţională a sistemului de deprinderi motrice în condiţii reale de viaţă, în competiţii sportive etc. Deşi priceperile motrice nu sunt elemente automatizate ale activităţii motrice, aria lor de manifestare este cu atât mai mare, cu cât deprinderile stăpânite sunt mai numeroase. Capacitatea de folosire a acestora în condiţii mereu schimbătoare din concurs trebuie să fie cât mai mare. Priceperile motrice fac parte din sfera măiestriei motrice, exprimând capacitatea subiecţilor de a se manifesta în condiţiile mereu schimbătoare din timpul competiţiilor. Exemple de priceperi motrice: adaptarea procedeelor tehnice la cerinţele executării acţiunilor de mişcare în condiţii variate şi în acelaşi timp raţional şi eficient; recurgerea la un moment dat, la cele mai exerciţiu fiziciciente acţiuni tactice în care are loc concursul în funcţie de condiţiile atmosferice şi particularităţile adversarului; adaptarea rapidă a mişcărilor corpului în timp şi spaţiu. Caracteristicile priceperilor motrice: - sunt componente ale activităţii voluntare a omului care nu se pot automatiza; - sunt dependente de experienţa motrică anterioară, de volumul de deprinderi motrice stăpânit de subiect; - sunt condiţionate de plasticitatea scoarţei cerebrale şi de o serie de procese psihice precum gândirea creativă, memoria, imaginaţia etc. pe care le şi influenţează pozitiv. Spre deosebire de deprinderile motrice, a căror consolidare se face prin repetări standard pentru formarea stereotipului dinamic, deci prin procedee metodice de tip algoritmic, priceperile motrice se consolidează prin "problematizare", prin crearea unor situaţii noi şi dificile ce trebuie rezolvate motric. 11
2. SFERELE (ZONELE) DE MANIFESTARE A ACTIVITĂŢILOR FIZICE Activitatea fizică în sfera muncii Sunt foarte multe categorii de activităţi pe care le efectuăm în care activitatea fizică este prezentă, mai mult sau mai puţin, am putea să spunem chiar că nu există activitate în care partea fizică să nu fie implicată. Exceptând domeniul educaţiei fizice şi sportului, pentru care activitatea fizică este studiată de kinesiologie, în toate celelalte profesii care implică activitatea fizică analiză ce este făcută de o disciplină ştiinţifică numită ergonomie. Activitatea fizică în sfera activităţilor zilnice Activităţile de zi cu zi, cunoscute sub denumirea de ADL-uri (Activities of daily living), sunt prezente în viaţa tuturor oamenilor. Ele reprezintă totalitatea activităţilor pe care le facem pentru; a ne îngriji de propria persoană (hrănirea şi hidratarea, îmbrăcareadezbrăcarea, igiena personal, folosirea toaletei, spălatul corpului - duşul/ baia somnul, mobilitatea funcţională); a ne asigura independenţa în comunitate, prin intermediul unor mijloace sau dispozitive tehnologice / Instrumental ADL cumpărăturile, folosirea electrocasnicelor, manevrarea banilor, utilizarea telefonului utilizarea calculatorului etc); a contribui la bunăstarea socială şi economică a noastră şi a comunităţii /ADL de productivitate şi muncă (munca sau voluntariatul, îngrijirea şi creşterea copilului - a familiei, a nepoţilor, a bolnavilor - gospodărirea casei - gătit, spălat, curăţenie, călcat etc., grădinărit, joaca şi educaţia); a ne bucura de plăcerile vieţii /ADL de timp liber: (pasiunile, călătoriile, vizitele, convorbirile telefonice, corespondenţa etc.). Dacă o persoană nu are capabilitatea de a efectua aceste activităţi necresare existenţei şi relaţionării cu mediul datorită unei boli, unui accident sau datorită vârstei atunci intervin specialiştii din domeniu, kinetoterapeuţii, pentru a recâştica abilităţile pierdute. Activitatea fizică în sfera educaţie Activitatea fizică are un rol important în sfera educaţiei. Educaţia este importantă în protejarea tradiţiilor culturale, dar şi în achiziţionarea de cunoştinţe şi aptitudini fără de care societatea nu ar fi capabilă de progres. Activitatea fizică este implicată în toate fazele educaţiei de la mişcarea ochilor în citire şi mişcarea mâinii, a degetelor şi braţului în scriere, la mişcările mai expansive atunci când cântăm la un instrument muzical. În aproape toate formele programului educaţional rezultatul este schimbarea comportamentului de fiinţelor instruite, iar activitatea fizică este esenţială în demonstrarea acestor schimbări de comportament, Pentru noi sunt mai importante programele educaţionale din sport, practicarea exerciţiilor fizice şim recreere. Activitatea fizică este prezentă paroape peste tot în instruire. Kinetoterapeuţii învaţă pacienţii cum să meargă, în faculăţile de medicină şi stomatologie studenţii sunt îniţiaţi în mişcările fine din chirurgie, părinţii învaţă copiii mişcările din diferite jocuri, în industrie muncitorii sunt învăţaţi să efectueze mişcările cele mai eficiente în tehnologia nouă, salvamarii sunt învăţaţi să efectueye mişcările de resuscitare, mecanicii auto 12
învaţă noii mecanici cum să folosească uneltele, informaticienii învaţă secretarele cum să folosească un calculator pentru procesarea unui text etc. Activitatea fizică este întâlnită prste tot în învăţare. Sfera educaţiei include acele aspecte ale vieţii noastre în care noi învăţăm deprinderi şi dobândim noi cunoştinţe. Comunicare Munca Competitie Activitati zilnice Recreere Educatie Sanatate Educaţia Fizică (EF) Definiţie: FE este activitatea care valorifică sistematic ansamblul formelor de practicare a exerciţiilor fizice, în scopul măririi, în principal, a potenţialului biologic a omului, în concordanţă cu cerinţele sociale (după lucrarea Terminologia educaţiei fizice şi sportului). Educaţia fizică este o activitate deliberat concepută şi desfăşurată în principal pentru perfecţionarea dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice a oamenilor, în funcţie de particularităţile de vârstă şi sex, cerinţele de integrare socială, specificul unor profesii etc. Laturile educaţiei Instruirea - acţiunea de transmitere din partea cadrelor de specialitatea a unui ansamblu de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi de mişcare, de mijloace pentru dezvoltarea fizică armonioasă şi a calităţilor motrice, potrivit obiectivelor şi programelor stabilite. Educaţia - ansamblu de măsuri aplicate în mod sistematic în vederea formării omului, a dezvoltării lui, a dezvoltării însuşirilor sale intelectuale, morale şi fizice în conformitate cu un anumit scop. Caracteristicile educaţiei fizice 1. este fiziologică prin natura exerciţiilor 2. este pedagogică prin metodă 3. este biologică prin efecte 4. este socială prin organizare 13
Subsistemele şi sectoarele educaţiei fizice: Subsistemul Sectoare 1. Educaţia fizică a tinerei generaţii Unităţi preşcolare, Şcoli primare, Gimnazii, Licee, Şcoli profesionale, Şcoli speciale, Instituţii de învăţământ superior 2. Educaţia fizică profesională Diferite meserii/profesii 3. Educaţia fizică militară Diferite arme (infanterie, aviaţie, marină etc). 4. Educaţia fizică a vârstnicilor Diferite instituţii de specialitate 5. Autoeducaţia fizică Din iniţiativă proprie sau pe baza unor recomandări Obiectivele educaţiei fizice a) Subsistemul educaţiei fizice a generaţiei tinere favorizarea procesului de creştere armonioasă a corpului; formarea şi perfecţionarea priceperilor, deprinderilor şi calităţilor motrice de bază; educarea trăsăturilor pozitive de caracter şi de comportament civilizat; stimularea interesului şi aptitudinilor pentru practicarea diverselor sporturi, concomitent cu cultivarea dorinţei de depăşire a performanţelor; înzestrarea tinerilor cu un sistem de cunoştinţe de specialitate şi deprinderi organizatorice, capabil să le formeze capacitatea de a practica exerciţiile fizice independent, în scopuri recreative, compensatorii, de emulaţie. b) Subsistemul educaţiei fizice profesionale optimizarea capacităţii fizice a cetăţenilor în scopul creşterii randamentul în munca; prevenirea eventualelor influenţe negative ale diferitelor sectoare de muncă asupra atitudinilor corpului şi a capacităţii funcţionale a organismul ; compensarea eforturilor fizice şi psihice depuse în procesul muncii prin activităţii utile şi recreative desfăşurate în timpul liber, precum şi în regimul zilei de lucru; favorizarea şi amplificarea interrelaţiilor dintre salariaţii instituţiilor şi întreprinderilor. c) Subsistemul educaţiei fizice militare sporirea potenţialului fizic al militarilor în concordanţă cu solicitările caracteristice din diversele arme şi implicit cu cerinţa creşterii capacităţii de apărare; educarea trăsăturilor cetăţeneşti ale militarilor; obişnuirea militarilor cu practicarea sistemică a exerciţiilor fizice în timpul liber. d ) Subsistemului educaţiei fizice a vârstnicilor menţinerea cât mai îndelungată a bunei condiţii; organizarea în mod variat, atractiv şi util a regimului cotidian de activitate; menţinerea încrederii în forţele proprii. e) Subsistemul activităţilor fizice independente (autoeducaţiei fizice) sporirea şi menţinerea indicilor bunei condiţii fizice; compensarea eforturilor fizice şi spirituale depuse în timpul orelor de producţie prin activităţi fizice atractive şi utile refacerii capacităţii de muncă a organismului; 14
favorizarea interrelaţiilor dintre oameni şi antrenarea acestora în activităţi capabile să le stimuleze forţele fizice şi spirituale. Activitatea fizică în sfera competiţiei Activitatea fizică este prezentă în competiţia dintre oameni. Încă din cele mai vechi oamenii au dorit să se întreacă între ei. Modul de existenţă a vechilor greci era întrecerea, jocurile de întrecere erau o permanenţă în viaţa lor. Mai aproape de vremurile noatre, activităţile fizice practicate sub formă de întrecere, mai ales după reînvierea Jocurilor Olimpice, sunt cunoscute sub denumirea de sport. Conform lucrării Terminologia educaţiei fizice şi sportului, sportul este definit ca activitatea specifică de competiţie (întrecere) în care se valorifică intensiv formele de practicare a exerciţiilor fizice în vederea abţinerii de către individ sau colectiv a perfecţionării posibilităţilor morfo-funcţionale şi psihice, concretizate într-un record, o depăşire proprie sau a partenerului 1. Comunicare Munca Competitie Activitati zilnice Recreere Educatie Sanatate La început sportul a fost considerat drept o excentricitate, o activitate specifică unor oameni ciudaţi, fără a avea consecinţe instructive şi educative. Cu timpul a căpătat noi valenţe, fiind identificat ca un instrument de perfecţionare a fiinţei umane, de strângere a legăturilor de prietenie între popoare, de valorificare a aptitudinilor şi talentelor omului contemporan, de autodepăşire. Sportul este un fenomen condiţionat de tipul şi nivelul de dezvoltare a societăţii. Legat de conceptul de sport sunt şi cele de ramură sportivă, disciplină sportivă şi probă sportivă. Ramura sportivă este definită ca un sistem de exerciţii fizice care s-au statornicit în timp şi se realizează în concurs după reguli precise (alergări, sărituri, aruncări, gimnastică sportivă, gimnastică ritmică, fotbal, handbal etc.) Proba sportivă este un exerciţiu fizic complex care face parte dintr-o ramură sportivă. Ea are o structură proprie, se efectuează în condiţii specifice competiţionale şi permite participarea diferenţiată şi specializată a 1 Terminologia educaţiei fizice şi sportului, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 15
sportivilor (alergare de viteză, alergare de rezistenţă, săritura în lungime, săritura în înălţime, cal paralele, sol etc.) Disciplina sportivă este definită ca ansamblul ramurilor şi probelor sportive cu structură, gen de efort, condiţii, mod de reglementare şi de evaluare asemănătoare (atletism, gimnastică, jocuri sportive, sporturi de iarnă etc.). Sportul include un sistem de exerciţii fizice diversificate, cu practică diferenţiată, care s-au constituit în discipline şi ramuri de sport independente. A fost un proces treptat, care a dus, la un moment dat, la instituirea unor regulamente care să precizeze modalitatea de practică diferenţiată. Între activitatea de educaţie fizică şi cea de sport sunt elemente atât de asemănare, cât şi de deosebire. Printre cele de asemănare amintim faptul că instrumentul principal cu care operează amândouă este exerciţiul fizic, dar şi finalităţile comune pe care le regăsim în cele două activităţi. Cele două activităţi se întrepătrund, însă ele nu se identifică. Între activitatea de educaţie fizică şi cea de sport sunt elemente atât de asemănare, cât şi de deosebire. Printre cele de asemănare amintim faptul că instrumentul principal cu care operează amândouă este exerciţiul fizic, dar şi finalităţile comune pe care le regăsim în cele două activităţi. Cele două activităţi se întrepătrund, însă ele nu se identifică. Spre deosebire de educaţia fizică, care are în principal un caracter formativ, caracteristica dominantă a sportului este competiţia, întrecerea, disputarea întâietăţii între cei care practică ramura de sport respectivă. Şi sportul are caracter formativ, dar nu acesta este principalul lui scop. De asemenea, sportul presupune adeziunea voluntară a celor care doresc să-l practice, dublată de o selecţie a celor cu aptitudini reale pentru practicarea unei anumite ramuri de sport, pe când educaţia fizică, în mod special a celei care se referă la tânăra generaţie, are un caracter obligatoriu. Subsistemele sportului sunt prezentate diferit de către teoreticienii domeniului. Ion Şiclovan le numeşte eşaloane şi le prezintă ca în tabelul de mai jos. Eşalonul Unităţi organizatorice şi Obiective urmărite competiţionale Sportul de înaltă performanţă Loturi reprezentative Obţinerea de performanţe record Sportul de performanţă Sportivii cuprinşi în cel mai înalt nivel (super ligă, liga naţională, divizia A Menţinerea nivelului superior de pregătire şi promovare în loturile Baza de masă a sportului de performanţă Sportul de masă Grupe de copii şi juniori din secţii pe ramuri de sport din şcoli sportive, licee de specialitate, cluburi sportive şi care activează într-un sistem competiţional. Sportivi participanţi în competiţiile locale sau care practică ramuri de sport fără a urmării creşterea neîncetată a performanţelor naţionale Pregătirea temeinică şi de perspectivă a tinerilor pentru cerinţele sportului de performanţă şi promovare în eşaloanele superioare. Sporirea experienţei competiţionale. Valorificarea experienţei dobândite în scopul menţinerii sănătăţii, a capacităţii de muncă şi ca factor de recreere. 16
După A. Dragnea şi S. Teodorescu subsistemele sportului sunt: Sportul pentru toţi; Sportul adaptat; Sportul de performanţă. Tipuri de întrecere unul lângă altul; faţă în faţă non contact Faţă în faţă contact; impersonal 17
Activitatea fizică în sfera timpului liber (leisure; loisir) - recreerea Comunicare Munca Competitie Activitati zilnice Recreere Educatie Sanatate Sportul amator recreaţional este o activitate specifică petrecerii timpului liber (loisir). Dumazedier (Dumazedier 1971, pp. 613-619)identifică trei funcţii ale petrecerii timpului liber, care pot fi atribuite şi recreaţiei sportive: 1. Odihna. Petrecerea timpului liber e menită a elibera persoana de oboseală sau tensiune. Modalitatea de petrecere a timpului liber e determinată în parte şi de măsura în care munca efectuată de persoană e obositoare. Anumite modalităţi de petrecere a timpului liber, printre care şi sportul, presupun angajament fizic şi concentrare, resurse care pot să fie epuizate în cadrul activităţii profesionale. Astfel, o persoană care desfăşoară zilnic o muncă solicitantă fizic e puţin probabil să se angajeze frecvent în practici sportive. 2. Distracţia. Petrecerea timpului liber vine să acopere nevoia persoanei de a se elibera de plictis. Potrivit specialiştilor în sociologia muncii, munca industrială este caracterizată de monotonie şi alienare, stări care sunt asociate unui nivel scăzut al satisfacţiei, şi care determină căutarea vieţilor paralele. Prin urmare, acestei funcţii i se mai poate spune şi funcţie de evaziune. Evadarea se poate realiza prin două tipuri de activităţi. O soluţie o reprezintă activităţile reale, precum schimbul ritmului, a locului, a stilului de viaţă, prin călătorii, sport sau jocuri. De altă natură sunt activităţile fictive, care presupun identificarea sau proiectarea individului în contexte imaginare furnizate de cinema, TV, teatru sau lectură. 3. Dezvoltarea personalităţii. Petrecerea timpului liber poate contribui la eliberarea de automatismele gândirii şi acţiunii cotidiene. O modalitate de realizare a acestei funcţii este integrarea voluntară în grupuri recreative sau prin dezvoltarea voluntară a aptitudinilor (de exemplu hobby - uri, bricolaj, etc). Chiar şi loisirul de evadare prin activităţi fictive poate contribui la dezvoltarea personalităţii, prin folosirea activă a mediilor care transferă realităţi ficţionale. Cele trei funcţii sunt în mod evident solidare şi se realizează în mod simultan, chiar dacă diferitele activităţi de petrecere a timpului liber contribuie în măsuri diferite la acoperirea 18
necesităţilor specifice. Participarea la un joc de fotbal ajută la eliberarea tensiunii, la înlăturarea plictisului prin evadarea prin joc din constrângerile cotidiene, şi la dezvoltarea unor aptitudini precum ar fi viteza de reacţie, spirit de echipă, etc. Modalităţile de petrecere a timpului liber sunt influenţate de un complex de factori economico-sociali. Din punctul de vedere al individului, dincolo de variabilele de ordin cultural, accesul şi apelul la diferite forme de loisir sunt determinate de venituri. Modalităţile de petrecere a timpului liber presupun costuri de diferite ordine de mărime (transport, echipamente, taxe, etc.). majoritatea celor active sunt mai costisitoare decât cele pasive. Nu e de mirare faptul că majoritatea persoanelor se angajează în loisiruri pasive. Structura loisirului este determinată şi de oferta de bunuri şi servicii colective necesare petrecerii timpului liber. Aceasta este determinată, pe de o parte, de bunăstarea economică generală şi, pe de altă parte de politicile economice şi sociale. Timpul liber reprezintă acea parte a timpului extraprofesional, care îndeplineşte după J. Dumazedier, trei funcţii principale: odihnă, divertisment şi dezvoltare culturală a personalităţii. Prin urmare, timpul liber se constituie în afară şi dincolo de obligaţiile profesionale, familiale şi sociale, în timp ce odihna este principalul remediu al oboselii, ea asigură refacerea fiziologică a forţei de muncă, divertismentul are un rol important în recreere (activităţi sportive, plimbări, întâlniri cu prieteni, teatru, grădinărit, pescuit etc.) O altă funcţie, majoră a timpului liber o reprezintă dezvoltarea personalităţii umane, creşterea zestrei sale culturale. Un rol important în realizarea acestei funcţii îl au mijloacele de comunicare în masă (mijloace multimedia - presă, radio, TV, internet etc.). Mărimea şi modul de folosire a timpului liber diferă de la un tip de societate la altul, depinzând de gradul de dezvoltare economică, de la o categorie socio-profesională la alta Joffre Dumazedier, un sociolog francez, defineste leisure : Este o activitate deosebita de obligatiile muncii, familiei si societatii la care individul ia parte din propria dorinta, fie pentru relaxare sau diversiune, sau pentru dezvoltarea cunostintelor si participarea sociala spontana, un exercitiu liber al capacitatii sale creatoare. Leisure este acea parte din timpul liber, al individului, care nu este dedicata muncii sau este conectata cu responsabilitati in legatura cu munca, sau cu alte forme de rutina zilnica si care trebuie privita ca timp aflat la discretia persoanei sau timp liber de orice obligatii. Leisure implica libera alegere, si trebuie privit ca fiind disponibil pentru toti, fie ca lucreaza sau nu. Leisure este de obicei folosit intr-o varietate de moduri, fie ca intalneste nevoile personale ale cuiva, de imbunatatire, relaxare sau placere, fie ca contribuie la bunul mers al societatii. Din punct de vedere istoric, cuvantul recreere provine din cuvantul de origine latina recreatio, care inseamna reimprospatare sau reincarcare. In sens traditional, recreerea este privita ca o activitate de odihna, actiune aleasa voluntar, care reincarca sau reimprospateaza omul, de la o activitate obligatorie, grea sau munca. Deci recreerea este activitatea care odihneste omul de la munca, oferindu-i o schimbare (distractie) si reincarca (recreeaza) fortele omului pentru munca. 19
Privitul activităţilor sportive: Este o formă sedentară de petrecere a timpului liber (leisure). Oamenii alocă un important timp urmăriri spectacolului sportiv, asa cum ei urmăresc un teatru, un film sau alte astfel de activităţi Statutul socio-economic tinde să fie direct legat de participarea la activitatea fizica de timp liber. Oamenii săraci, au mai puţin timp liber şi acces mai puţin la facilităţi de agrement, sau trăiesc în medii care nu acceptă activitate fizică. 20
Sportul amator recreaţional este o activitate specifică petrecerii timpului liber (loisir). Participarea la un joc de fotbal ajută la eliberarea tensiunii, la înlăturarea plictisului prin evadarea prin joc din constrângerile cotidiene, şi la dezvoltarea unor aptitudini precum ar fi viteza de reacţie, spirit de echipă, etc. Modalităţile de petrecere a timpului liber sunt influenţate de un complex de factori economico-sociali. Din punctul de vedere al individului, dincolo de variabilele de ordin cultural, accesul şi apelul la diferite forme de loisir sunt determinate de venituri. Modalităţile de petrecere a timpului liber presupun costuri de diferite ordine de mărime (transport, echipamente, taxe, etc.). majoritatea celor active sunt mai costisitoare decât cele pasive. Nu e de mirare faptul că majoritatea persoanelor se angajează în loisiruri pasive. Structura loisirului este determinată şi de oferta de bunuri şi servicii colective necesare petrecerii timpului liber. Aceasta este determinată, pe de o parte, de bunăstarea economică generală şi, pe de altă parte de politicile economice şi sociale. Indiferent de politici, într-o ţară săracă vor fi mai puţine facilităţi de practicare de sporturi decât într-o ţară bogată. Politica economică generală pe de o parte, conceptualizată în distincţii precum cea dintre liberalism şi social - democraţie, afectează accesul la aceste facilităţi. Într-un regim economic liberal investiţiile în stadioane, centre sportive, vor aparţine sectorului privat, iar accesul va fi contra cost sau rezervat unei minorităţi. Prin urmare inegalitatea în accesul la utilităţile necesare practicării sporturilor de pildă, va fi puternic asociată inegalităţilor economice. Evident, un regim social-democrat va încerca egalizarea acestor şanse de acces prin investiţii publice, reduceri de taxe şi susţinere a sectorului nonprofit. 21
Mass media şi publicitatea afectează practicile de loisir în multiple forme. Evident, se poate vorbi de efecte pozitive sau negative. Publicitatea poate cultiva anumite norme a căror materializare se va regăsi şi în planul petrecerii timpului liber. Reclamele accentuează teme precum igiena, frumuseţea corpului şi instituie referenţi pentru persoane. Se poate vorbi totuşi şi de capacitatea publicităţii de a altera gusturile, mai ales prin ceea ce se denumeşte mainstreaming care, într-o traducere liberă, ar însemna reducere la un numitor comun, mediocru şi ieftin. Prototipurile umane şi practice furnizate de telenovele, best-seller-uri şi muzica de consum ieftină sunt exemple în acest sens. Ba mai mult, mass media poate impune şi stereotipuri precum cel al negrului jucător de baschet sau al fotbalistului român tehnic. Plecând de la teoretizările anterioare, Dumazedier propune trei ipoteze cu privire la tendinţele în petrecerea timpului liber în societăţile capitaliste avansate. Activitatea fizică în sfera sănătţii Scopul vieţii este să mori tânăr, cât mai târziu posibil... Ashley Montague Comunicare Munca Competitie Activitati zilnice Recreere Educatie Sănătate Sănătatea este înţeleasă nu doar ca o situaţie caracterizată prin absenţa bolii, ci ca un concept pozitiv, ce cuprinde starea de bine din punct de vedere fizic, social şi emoţional 2. Din această definiţie se impune abordarea cercetărilor referitoare la sănătăte cu specialişti din domeniile medical, al activităţilor fizice, al sociologiei, psihologiei etc; Se impune interdisciplinaritatea în studiul sănătăţii, cunoaşterea factorilor care o influenţează. Factori de risc pentru sănătate sunt: Bolile; Fumatul; Alcoolul; Consumul de droguri de orice fel; 2 (U.S. Department of Health and Human Services. Physical Activity and Health. A report of the Surgeon General. Pittsburgh:National Center for Chronic Diseases Prevention and Health Promotion, 1996) 22
Inactivitatea fizică; Principalele afecţiuni cauzate de inactivitatea fizică (sedentarism) sunt: Bolile cardiovasculare; Diabetul de tip II Obezitatea; Osteoporoza; Activitatea fizică are un rol important în sfera sănătăţii. Conform definiţiei, educaţia fizică este activitatea care valorifică sistematic ansamblul formelor de practicare a exerciţiilor fizice, în scopul măririi, în principal, a potenţialului biologic a omului, în concordanţă cu cerinţele sociale. Mărirea potenţialului biologic al oamenilor înseamnă o stare bună de sănătate. Cercetătorii şi medicii, chiar şi nespecialiştii, recomandă practicarea activităţii fizice cu regularitate, ştiut fiind rolul benefic al acestora în planul sănătăţii. Potrivit Organizaţiei Mondiale pentru Sănătate Zona Europa (WHO EUROPE) două treimi din populaţia adultă (persoane cu vârsta de 15 ani sau mai mult) din cadrul Uniunii Europene nu ajung la nivelele recomandate de activitate fizică. Conform WHO EUROPE activitatea fizică desfăţurată sistematic are următoarele efecte asupra sănătăţii: Tabel nr. 1. Summary of the health effects associated with physical activity Condition Heart disease Stroke Overweight and obesity Type 2 diabetes Colon cancer Breast cancer Musculoskeletal health Falls in older people Psychological well-being Depression Effect Reduced risk Reduced risk Reduced risk Reduced risk Reduced risk Reduced risk Improvement Reduced risk Improvement Reduced risk Ministerul Sănătăţii şi Institutul Naţional de Sănătate Publică Bucureşti, prin Centrul Regional de Sănătate Publică Sibiu, implementează, în perioada aprilie 2009 - aprilie 2011, proiectul Creşterea accesului la servicii de prevenţie medicală primară pentru copiii şi adolescenţii din România. Alimentaţia sănătoasă şi activitatea fizică în rândul copiilor şi adolescenţilor din România, înconformitate cu Oferta de Grant KnRin/- 2008/108643/20.02.2009 şi cu Ordinul ministrului Sănătăţii nr. 630/2009, cu modificările şi completările ulterioare. 23
Proiectul beneficiază de fonduri în valoare de 1.530.000 EUR (din care 1.300.000 EUR reprezintă finanţare a Guvernului Norvegiei, prin fonduri ale Programului Norvegian de Cooperare, iar restul de 230 000 EUR din bugetul Ministerului Sănătăţii), se derulează la nivel naţional şi are drept obiectiv stoparea şi inversarea, până în anul 2020, a tendinţei de creştere a cazurilor de supraponderabilitate şi obezitate în rândul copiilor şi adolescenţilor din România, prin adoptarea unui stil de viaţă sănătos. De la acest proiec se aşteaptă următoarele rezultate: studii şi cercetări pentru documentarea comportamentelor existente la nivelul audienţelor ţintă, a barierelor pe care acestea le întâmpină atunci cand vorbim de adoptarea de comportamente sănătoase; elaborarea unor manuale/ ghiduri de intervenție pentru diferitele tipuri de profesionişti; încheierea de parteneriate inter-instituţionale la nivel judeţean/elaborarea de planuri judeţene pentru adoptarea unei nutriţii sănătoase şi a activităţii fizice de către copii şi tineri; strategie de comunicare care va avea drept public ţintă populaţia, în vederea adoptării de comportamente sănătoase; înfiinţarea unui Centru resursă on-line, accesibil pentru media, instituţii publice, comunităţi locale, sectorul de afaceri şi non-guvernamental, prin intermediul căruia vor fi diseminate noţiuni de bune practici legate de nutriţie şi activitate fizică, precum şi informaţii verificate prin studii legate de prevenția primară a celor doi factori de risc; elaborarea unui Plan Naţional pe nutriţie şi activitate fizică, pentru următorii cinci ani, simultan cu modificări ale cadrului legislativ care să susţină implementarea multianuală a acestui plan Ministerul Sănătăţii derulează acest proiect în parteneriat cu Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, Asociaţia de Psihologia Sănătăţii din România şi Institutul de Sănătate Publică din Oslo. Ce putem face pentru a avea un stil de viaţă sănătos? Indiferent de varsta, activitatea fizica joaca un rol important in pastrarea sanatatii si in mentinerea unei stari de bine. Părerea că activitatea fizica e numai pentru sportivi e gresita. Fiecare dintre noi trebuie sa-si pastreze forma fizica, pentru mentinerea sanatatii. Pastrarea formei fizice depinde de trei componente majore: REZISTENTA, FORTA SI SUPLETEA. Exercitiul fizic frâneaza îmbătranirea sistemului osos, articulatiilor si muschilor - in special a muschiului cardiac. Lipsa activitatii fizice sporeste din multe puncte de vedere riscurile pentru sanatate. RISCURI PERSONALE: boli ale arterelor coronare (care hranesc inima), infarct de miocard si accidente vasculare cerebrale, hipertensiune arteriala, lipsa de tonus muscular si de energie, probleme cu articulatiile, osteoporoza (fragilitate osoasa), modificari ale tinutei corpului, îngrăşare si obezitate. Asupra sistemului osos exerciţii fizice au următorul efect: 24