UNIVERSITATEA SPIRU HARET BUCUREŞTI FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ȘTIINȚE ECONOMICE CONSTANŢA NOTE DE CURS ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARA

Transcript

1 UNIVERSITATEA SPIRU HARET BUCUREŞTI FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ȘTIINȚE ECONOMICE CONSTANŢA NOTE DE CURS ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARA LECTOR UNIV. DR. LUCIANA SPINEANU-GEORGESCU AN UNIVERSITAR 26-27

2 Cuprins PITOLUL... 4 BAZELE TEORETICE ŞI METODOLOGICE ALE ANALIZEI ECONOMICO-FINANCIARE Necesitatea analizei ca metodă a cunoaşterii. Tipuri de analiză economică Rolul şi sarcinile analizei economico financiare Etapele procesului de analiză a activităţii economice Metode şi tehnici folosite în analiza economico-financiară Metodele cantitative de analiză Sursele informaţionale folosite în analiza economico-financiară... Eroare! Marcaj în document nedefinit..7. Organizarea şi etapele analizei economico-financiare... Eroare! Marcaj în document nedefinit. PITOLUL II... 6 ANALIZA DIAGNOSTIC A ACTIVITĂŢII DE PRODUCŢIE ŞI... 6 COMERCIALIZARE LA O SOCIETATE COMERCIALĂ Analiza situaţiei generale a activităţii de producţie şi comercializare pe baza indicatorilor valorici Analiza diagnostic a valorii adăugate Analiza diagnostic a cifrei de afaceri PITOLUL III ANALIZA PRODUCŢIEI FIZICE ŞI A LITĂŢII ACESTEIA Analiza situaţiei generale a evoluţiei producţiei fizice Analiza realizării programului de producţie pe total şi pe sortimente Analiza structurii producţiei pe total şi pe sortimente PITOLUL IV ANALIZA GESTIUNII RESURSELOR DE MUNCĂ Analiza asigurării cu forţă de muncă Analiza utilizării forţei de muncă PITOLUL V ANALIZA DIAGNOSTIC A RENTABILITĂȚII PE BAZA CONTULUI DE PROFIT ȘI PIERDERE Prezentarea conceptuală a profitului în economia de piaţă Analiza diagnostic a profitului... 58

3 PITOLUL VI ANALIZA SITUAȚIEI FINANCIARE PE BAZA BILANȚULUI Generalităţi privind analiza echilibrului economico financiar Analiza corelaţiei fondului de rulment - nevoie de fond de rulment-trezorerie netă Analiza corelaţiei fondului de rulment cu activele circulante Analiza creanţelor şi obligaţiilor în sistemul echilibrului financiar... 66

4 PITOLUL BAZELE TEORETICE ŞI METODOLOGICE ALE ANALIZEI ECONOMICO-FINANCIARE.. Necesitatea analizei ca metodă a cunoaşterii. Tipuri de analiză economică Analiza reprezintă o metodă de cunoaştere bazată pe descompunerea fenomenului, a întregului, în părţile sale componente, în elementele sale constitutive, după care se studiază fiecare parte componentă, se stabilesc relaţiile de cauzalitate, se determină factorii care le generează, se formulează concluziile cu privire la mersul activităţii viitoare. Ca un corelativ al analizei apare sinteza, prin care se realizează reunirea părţilor, a elementelor unui fenomen într-un tot unitar. In timp ce analiza presupune o dezmembrare a unui rezultat, sinteza vizează o eaminare a elementelor în unitatea lor. Caracterizarea deplină a unei activităţi sau fenomen, necesită îmbinarea într-o unitate a analizei cu sinteza, ca mijloace ale cunoaşterii. Analiza economico-financiară a unităţilor economice se ocupă cu studierea fenomenelor şi proceselor economice care au loc la nivelul acestor unităţi, a rezultatelor economico-financiare obţinute, în raport cu sarcinile programate, stabilirea cauzelor care provoacă abateri şi desfăşurarea fenomenelor analizate şi luarea măsurilor pentru reglarea şi optimizarea întregii activităţi. Analiza se poate grupa după diferite criterii: A. din punct de vedere al momentului la care se efectuează analiza şi al momentului desfăşurării fenomenului: analiza post factum sau analiza operatorie sau analiza activităţii (analiza realizării obiectivelor); analiza previzională sau analiza prospectivă. Analiza activităţii se referă la trecut şi prezent, iar analiza previzională priveşte viitorul.

5 Un eemplu de analiză post factum este considerat analiza diagnostic, prin care se obţin aprecieri, pe ansamblul întreprinderii, asupra unei subdiviziuni organizatorice sau asupra unei probleme economice. Analiza previzională urmăreşte evoluţia viitoare a unui fenomen economic, având la bază relaţiile cauzale dintre factori. Dacă analiza activităţii se bazează pe variabile cunoscute, certe, analiza previzională se bazează pe variabile presupuse, incerte. Ca atare, analiza activităţii studiază o singură variantă a fenomenului, cea de eecuţie, pe când analiza previzională studiază mai multe variante în care apar frecvent legături de tip determinist. Analiza previzională reprezintă o etapă premergătoare, hotărâtoare în elaborarea programului activităţii economice. Programarea activităţii economice înseamnă mai mult decât previziunea activităţii economice, înseamnă utilizarea previziunii de către un centru de decizie economică, în vederea realizării obiectivului propus. B. din punct de vedere al urmăririi însuşirilor esenţiale sau al determinărilor cantitative: analiza calitativă; analiza cantitativă. Analiza calitativă are ca scop stabilirea esenţei fenomenului, a însuşirilor sale esenţiale, principalilor factori ce determină fenomenul. Analiza cantitativă cercetează latura cantitativă a fenomenelor economice, eprimată prin determinări cantitative, precum şi prin modificări structurale intervenite în compoziţia fenomenelor. Etinderea analizei cantitative necesită folosirea metodelor matematicii moderne. Cu toate acestea, succesul aplicării metodelor matematicii moderne în modelarea fenomenelor economice depinde de adâncirea (gradul de detaliere) a analizei calitative, care trebuie să preceadă şi să devanseze analiza cantitativă. C. după nivelul la care se desfăşoară analiza: analiza microeconomică; analiza macroeconomică. Analiza microeconomică cercetează fenomenele economice care au loc la nivelul individului sau unui agent economic. Acest tip de analiză se ocupă cu studierea rezultatelor obţinute, a factorilor de influenţă şi a rezervelor de sporire a eficienţei activităţii desfăşurate.

6 Analiza macroeconomică cercetează fenomenele economice care au loc la nivelul ramurii, al economiei naţionale sau al economiei mondiale şi operează cu mărimi agregate (produs intern brut, produs social, venit naţional, etc.) D. după modul de urmărire în timp a fenomenelor: analiza statică; analiza dinamică. Analiza statică studiază fenomenele economice şi legăturile de condiţionare care determină starea sau nivelul acestora la un moment dat. Acest tip de analiză permite cunoaşterea fenomenelor sau rezultatelor economice, precum şi abaterile la momentul de referinţă ales. Intrucât fenomenele economice se află în continuă mişcare, pentru adâncirea procesului cunoaşterii este necesară studierea lor în dinamică. Analiza dinamică abordează procesele şi fenomenele economice în mişcarea şi condiţionarea lor reciprocă, evidenţiind poziţia pe care o deţin şi modificările survenite în diferite momente ale evoluţiei lor. Pe baza analizei dinamice se stabilesc factorii care acţionează asupra schimbării poziţionale a fenomenelor economice, precum şi tendinţele în evoluţia viitoare. Analiza statică şi cea dinamică se îmbină în mod reciproc, ceea ce permite cunoaşterea fenomenelor economice la un moment dat, precum şi evoluţia lor într-o anumită perioadă de timp. E. după criteriile de studiere a fenomenelor: analiza economică; analiza tehnico-economică, bazată pe îmbinarea criteriilor tehnice cu cele economice; analiza economico-financiară, care studiază corelaţiile dintre activitatea economică sau de eploatare şi cea financiară ; analiza statistico- economică, bazată pe utilizarea metodelor statistice în studierea fenomenelor economice; analiza socio-economică, bazată pe îmbinarea criteriilor sociale cu cele economice. F. în funcţie de delimitarea obiectivului analizat: analiza pe ramuri; analiza pe agenţi economici;

7 analiza pe probleme..2. Rolul şi sarcinile analizei economico financiare Analiza economico-financiară a unităţilor economice joacă un rol important în conducerea acestora, adică în eercitarea tuturor atributelor sau funcţiilor conducerii (previziune, organizare, coordonare, comandă, control), precum şi realizarea funcţiunilor fundamentale ale unităţilor (cercetare-dezvoltare, producţie, comercială, financiar-contabilă şi de personal). In eercitarea funcţiei de previziune, analiza are un rol important, întrucât furnizează conducerii informaţiile necesare pentru elaborarea prognozelor, pentru fundamentarea programelor pentru stabilirea strategiei şi tacticii de acţiune în viitor şi luarea deciziilor cu caracter de previziune. Prin îmbinarea analizei retroactive cu analiza curentă şi cea previzională, se realizează legătura între activitatea trecută, prezentă şi viitoare a unui agent economic şi se stabilesc măsuri pentru conducerea fenomenelor şi proceselor economice în viitor. In realizarea funcţiei de organizare, analiza permite luarea deciziilor pentru organizarea activităţii agenţilor economici, a forţei de muncă, a capitalului fi şi a capitalului circulant. Prin intermediul analizei, se apreciază eficienţa structurii organizatorice, se fundamentează propunerile pentru perfecţionarea acestora, în vederea sporirii eficienţei activităţii. In eercitarea funcţiei de coordonare, analiza urmăreşte corelarea diferitelor funcţiuni ale întreprinderii, asigurarea şi menţinerea unui echilibru între necesităţi şi resurse, între venituri şi cheltuieli sau între alte fenomene economice care au loc la nivelul agenţilor. Prin analiza situaţiei acestor corelaţii, se pot preveni anumite dezechilibre în activitatea economică, iar în cazul apariţiei lor se intervine pentru reglarea şi funcţionarea normală. Un rol deosebit de important revine analizei economice în realizarea funcţiei de comandă, întrucât asigură fundamentarea deciziilor operative, tactice şi strategice. Rezultatele analizei servesc la cunoaşterea fenomenelor şi proceselor economice în toată compleitatea şi interacţiunea lor, a influenţei eercitate de diferiţi factori, lucru ce permite stabilirea unor variante optime de acţiune.

8 In eercitarea funcţiei de control, analiza economică permite cunoaşterea întregii activităţi desfăşurate în întreprindere, a rezultatelor economico financiare şi eficienţa deciziilor luate de conducerea întreprinderii, se pot cunoaşte factorii şi cauzele care au provocat abateri în activitatea economică, se hotărăsc măsuri de reglare şi prevenire a unor perturbaţii. Având în vedere interdependenţa dintre atributele conducerii şi funcţiile întreprinderii, rezultă că, analiza economică constituie un mijloc important pentru diagnoza, reglarea şi optimizarea activităţii economico- financiare la toate nivelele..3. Etapele procesului de analiză a activităţii economice Analiza economico financiară studiază mecanismul de formare şi modificare a fenomenelor economice prin descompunerea lor în elemente componente, în părţi simple şi prin identificarea factorilor de influenţă. Drumul pe care îl parcurge analiza reprezintă inversul evoluţiei reale a fenomenului, în sensul că ea porneşte de la rezultatele obţinute către elemente şi factori. Realizarea acestui demers presupune parcurgerea următoarelor etape:. delimitarea obiectului analizei, care presupune constatarea anumitor fapte, fenomene sau rezultate eprimate cu ajutorul unor indicatori calitativi şi cantitativi, precum şi a modificării lor în timp şi spaţiu; 2. determinarea elementelor componente, a factorilor de influenţă şi a cauzelor care acţionează asupra fenomenelor studiate. Pe această linie, trebuie făcută delimitarea între elemente componente şi factori de influenţă. Astfel, elementele reprezintă părţile componente ale întregului, în timp ce factorii constituie acele forţe motrice care eplică apariţia şi evoluţia fenomenului; 3. stabilirea legăturilor cauzale dintre fiecare factor de influenţă şi fenomenul analizat, precum şi între factorii care acţionează; 4. măsurarea influenţei fiecărui factor asupra fenomenului analizat şi stabilirea factorilor cu acţiune pozitivă sau negativă, precum şi a rezervelor interne nefolosite; 5. sintetizarea rezultatelor analizei şi formularea concluziilor şi aprecierilor finale asupra fenomenelor cercetate; 6. elaborarea măsurilor şi fundamentarea deciziilor privind folosirea optimă a resurselor şi sporirea eficienţei activităţii economice în viitor.

9 .4. Metode şi tehnici folosite în analiza economico-financiară Pentru analiza activităţii economico-financiare a întreprinderilor se pot folosi mai multe metode şi procedee comune mai multor discipline sau specifice analizei. Metodele comune folosite în analiza activităţii-financiare a întreprinderilor sunt metodele statistico-matematice, cum ar fi: metoda indicilor, metoda grupărilor, metoda comparaţiei, metoda mediilor, metoda corelaţiei, metoda funcţiilor de producţie, metoda cercetărilor operaţionale, metode sociologice, etc. Pentru analiza activităţii economico-financiare a întreprinderilor se mai pot folosi unele metode şi procedee specifice cum ar fi: metoda descompunerii sau diviziunii rezultatelor economice; metoda stabilirii factorilor de influenţă şi a legăturilor de cauzalitate; metoda măsurării influenţei factorilor şi a legăturilor de cauzalitate; metoda generalizării. Prin prisma celor două laturi fundamentale ale analizei, şi metodele acesteia se împart în: metode ale analizei calitative; metode ale analizei cantitative Metodele analizei calitative au ca scop studierea structurii fenomenelor, a factorilor care le determină şi a relaţiilor de cauzalitate dintre factori şi fenomene. Metodele şi procedeele analizei calitative utilizate sunt: comparaţia rezultatelor economice descompunerea sau diviziunea rezultatelor economice; gruparea. Metodele analizei cantitative au menirea de a da finalitate legăturilor de cauzalitate, de a comensura acţiunea diverşilor factori, de a ierarhiza factorii în ordinea importanţei lor, de a stabili rezervele eistente şi măsura în care acestea au fost valorificate. Această metodă are un rol important în procesul de analiză, deoarece fiecare rezultat al activităţii întreprinderii se studiază nu numai ca mărime în sine, ci şi în raport cu un anumit criteriu luat ca bază de comparaţie, ceea ce permite cunoaşterea abaterilor intervenite în timp şi spaţiu. In funcţie de baza de comparaţie folosită, se pot efectua următoarele tipuri de comparaţii:

10 a) comparaţii în timp: între rezultatele efective şi cele prevăzute; între rezultatele prevăzute sau efective din perioada curentă şi cele din perioadele anterioare. b) comparaţii în spaţiu: întreaga ramură; între rezultatele verigilor organizatorice din interiorul unei întreprinderi; între rezultatele obţinute de întreprinderea analizată şi rezultatele medii pe între rezultatele unor întreprinderi cu profil similar din ţară sau din străinătate. c) comparaţii mite, care se bazează pe îmbinarea comparaţiilor în timp şi spaţiu; d) comparaţii cu caracter special, care se referă în general la alegerea variantei optime de acţiune. Această metodă se foloseşte pentru studierea rezultatelor economice prin descompunerea sau diviziunea lor după anumite criterii. Principalele criterii după care poate avea loc descompunerea fenomenelor şi a rezultatelor economice sunt următoarele: descompunerea sau diviziunea în timp a rezultatelor permite cunoaşterea evoluţiei în timp a fenomenelor analizate şi evidenţierea abaterilor intervenite pe fiecare diviziune de timp, între rezultatele efective şi cele previzionate. Pe această cale se poate stabili contribuţia fiecărei diviziuni de timp (zile, săptămâni, decade, luni, trimestre sau ani) la modificarea totală a fenomenelor cercetate pe o anumită perioadă de timp. descompunerea sau diviziunea în spaţiu a rezultatelor permite cunoaşterea rezultatelor obţinute de fiecare verigă organizatorică a unei întreprinderi (atelier, secţie, uzină), precum şi stabilirea contribuţiei fiecărei verigi organizatorice la modificarea generală a fenomenelor studiate. descompunerea sau diviziunea rezultatelor pe părţi sau elemente componente contribuie la adâncirea analizei activităţii economice a întreprinderilor, prin stabilirea contribuţiei fiecărui element asupra modificării acestor fenomene. In procesul de analiză a fenomenelor, un rol de bază îl are gruparea, metodă prin care colectivitatea cercetată este despărţită în grupe omogene de unităţi, după variaţia uneia sau mai

11 multor caracteristici. Alegerea caracteristicii de grupare este în funcţie de scopul cercetării, de esenţa fenomenului studiat.5. Metodele cantitative de analiză Cu ajutorul acestor metode se determină mărimea şi sensul influenţei fiecărui factor care acţionează asupra fenomenului analizat. In acest fel se scot în evidenţă factorii cu acţiune pozitivă sau negativă asupra fenomenelor economice studiate, precum şi posibilităţile de îmbunătăţire a activităţii unei întreprinderi. Metodele folosite pentru cuantificarea influenţei factorilor variază în funcţie de scopul analizei economice, de sursele informaţionale, precum şi de tipul legăturilor de cauzalitate dintre factori şi fenomenul analizat. In general, legăturile de condiţionare dintre fenomenele economice analizate şi factorii de influenţă se pot eprima prin relaţia: y=f() în care: y-variabila dependentă, rezultativă sau fenomenul efect; -variabila independentă, factorială sau fenomenul cauză. Aceste legături de cauzalitate pot fi de două tipuri principale: Legături de tip funcţional sau determinist se întâlnesc atunci când pentru fiecare valoare dată variabilei independente sau factoriale se obţine o valoare bine determinată pentru variabila dependentă sau rezultativă. Acest tip de legături indică o dependenţă foarte strânsă între fenomenele analizate şi sunt eprimate matematic prin diferite modele sau relaţii care îmbracă forma de produs, raport, sumă sau diferenţă între factori sau elemente. Legături de tip stohastic se întâlnesc atunci când pentru fiecare valoare a variabilei independente sau factoriale, se obţin mai multe valori pentru variabila dependentă sau rezultativă, eşalonate într-o zonă de probabilitate cu o limită minimă şi una maimă. Legăturile de tip stohastic au un caracter probabilistic sau aleatoriu şi pot fi eprimate matematic prin

12 diferite modele sau funcţii de tip liniar(y=a+b), parabolic (=a+b+c 2 b ), hiperbolic (y=a+ ) sau eponenţial (y=a b ). Pe lângă aceste două forme, legăturile dintre factori şi fenomen mai pot fi grupate în: legături simple şi legături multiple; legături directe şi legături inverse; legături liniare şi legături neliniare. Utilizarea unor anumite procedee pentru cuantificarea influenţelor factorilor depinde şi de modul de prezentare a fenomenului analizat. Astfel, un fenomen supus analizei poate îmbrăca două forme: abatere a două niveluri ale unui indicator ( R R R ); sub forma unui şir de valori (e: producţia unei întreprinderi pe 5 ani). Faţă de cele două criterii menţionate, metodele de măsurare a influenţei factorilor se grupează în: metode de substituire a factorilor, folosite atunci când între variabile eistă legături deterministe, iar fenomenul analizat se prezintă sub forma unei abateri a două niveluri ale unui indicator; metode statistico-matematice, folosite în cazul în care între variabile eistă legături de tip determinist sau stohastic, dar fenomenul analizat se eprimă sub forma unui şir de valori. Metoda substituirilor în lanţ (denumită şi metoda substituţiei în lanţ) se foloseşte pentru măsurarea influenţei factorilor asupra modificării fenomenelor sau rezultatelor economice, atunci când între fenomenul analizat şi factorii săi de influenţă eistă o legătură de tip funcţional, eprimată sub forma relaţiei de produs sau raport între factori. La baza metodei substituirilor în lanţ stau următoarele principii: aşezarea factorilor în relaţia de cauzalitate se face în ordinea condiţionării lor economice: factorul cantitativ, factorul de structură şi factorul calitativ; substituirea factorilor se realizează în ordinea condiţionării lor economice: începând cu factorul cantitativ, continuând cu factorul de structură şi încheind cu factorul calitativ;

13 factorul substituit se menţine la valoarea efectivă sau valoarea din perioada curentă. A. Relaţie de produs între factori. Se consideră un rezultat economic R, a cărei relaţie de cauzalitate este de produs de trei factori: a factor cantitativ; b factor de structură; c factor calitativ. Considerând rezultatul în perioada curentă R = a b c şi rezultatul din perioada de bază R =a b c, modificarea absolută a rezultatului R se calculează astfel: R= R - R = (a b c ) (a b c ) Din care: influenţa factorului cantitativ: R a = (a b c ) (a b c ) influenţa factorului de structură: R b = (a b c ) (a b c ) influenţa factorului calitativ: R c = (a b c ) (a b c ) Relaţia care trebuie să se verifice este următoarea: R a + R b +R c =R B. Relaţie de raport între factori (când factorul cantitativ se află la numărător). Se consideră un rezultat economic R, a cărei relaţie de cauzalitate este de raport între doi factori: a factor cantitativ; b factor calitativ. a Considerând rezultatul în perioada curentă R = b şi rezultatul din perioada de bază R = a, modificarea absolută a rezultatului R se calculează astfel: b a a ΔR = - b b Din care:.influenţa factorului cantitativ:

14 ΔR a a a = - b b 2.influenţa factorului calitativ : ΔR b a a = - b b Relaţia care trebuie să se verifice este următoarea: ΔR = ΔR a +ΔR b C. Relaţie de raport între factori (când factorul cantitativ se află la numitor). Se consideră un rezultat economic R, a cărei relaţie de cauzalitate este de raport între doi factori: a factor calitativ; b factor cantitativ. a Considerând rezultatul în perioada curentă R = b şi rezultatul din perioada de bază R = a, modificarea absolută a rezultatului R se calculează astfel: b a a ΔR = - b b Din care:.influenţa factorului cantitativ: ΔR b a a = - b b 2.influenţa factorului calitativ : ΔR a a a = - b b Relaţia care trebuie să se verifice este următoarea: ΔR = ΔR b +ΔR a Această metodă se foloseşte pentru determinarea influenţei elementelor, atunci când între acestea eistă relaţii de sumă şi diferenţă. Pentru stabilirea influenţelor se procedează astfel : Se consideră un rezultat economic a căui relaţie de cauzalitate este de sumă şi diferenţă :

15 R = a + b c Modificarea absolută se calculează astfel : ΔR = R R = ( a + b c )- (a + b c ) Din care:.influenţa factorului a : ΔR a = a a 2.influenţa factorului b : ΔR b = b b 3.influenţa factorului c : ΔR c = (-c ) (-c ) Relaţia care trebuie să se verifice este: ΔR a + ΔR b + ΔR c = ΔR Acestea se utilizează în situaţia în care fenomenul supus analizei se prezintă sub forma unui şir de valori, iar legăturile dintre factori şi fenomen sunt de tip determinist sau stocastic. Cele mai importante metode folosite în analiza economico-financiară sunt: metoda corelaţiei şi metoda funcţiilor de producţie Metoda corelaţiei. Această metodă se foloseşte în cazul legăturilor de tip stocastic pentru a determina sensul, intensitatea şi direcţia legăturii între fenomenele economice analizate, precum şi gradul de influenţă a factorilor care acţionează asupra fenomenelor respective. Metoda corelaţiei se poate aplica atât în analizele cu caracter retrospectiv, cât şi în cele previzionale, în vederea etrapolării tendinţei de evoluţie a unor fenomene economice. Folosirea metodei corelaţiei în analiza economică necesită identificarea legăturilor de cauzalitate dintre fenomene, cunoaşterea caracterului acestor legături şi alegerea tipului de funcţie statistico-matematică sau a ecuaţiei de regresie care eprimă cel mai bine relaţia dintre fenomenele analizate. In acest scop, este necesară luarea în considerare a factorilor determinanţi, cu acţiune esenţială, făcând abstracţie de factorii neesenţiali, cu acţiune întâmplătoare. Metoda funcţiilor de producţie. Funcţiile de producţie se folosesc pentru studierea interdependenţei dintre resurse (input-uri) şi rezultatele procesului de producţie (output-uri), a eficienţei folosirii factorilor de producţie, precum şi a posibilităţilor de combinare şi substituire (înlocuire) a acestor factori în vederea optimizării rezultatelor economice. Cu ajutorul funcţiilor de producţie se poate scoate în evidenţă influenţa factorilor de producţie asupra volumului

16 producţiei sau gradului de participare şi solicitare a resurselor pentru a obţine o anumită creştere a producţiei. In general, funcţiile de producţie se eprimă matematic prin relaţia: Y=f(, 2, n ), În care: Y volumul producţiei întreprinderii: - factorii de producţie (resursele întreprinderii). PITOLUL II ANALIZA DIAGNOSTIC A ACTIVITĂŢII DE PRODUCŢIE ŞI COMERCIALIZARE LA O SOCIETATE COMERCIALĂ 2.. Analiza situaţiei generale a activităţii de producţie şi comercializare pe baza indicatorilor valorici Pentru dimensionarea activităţii de producţie şi comercializare, se utilizează un sistem de indicatori valorici, prin conţinut şi mod de calcul prezintă anumite aspecte ale activităţii unei firme. În teoria şi practica economică, analiza rezultatelor firmei se realizează cu ajutorul următorilor indicatori valorici: Cifra de afaceri () reprezintă suma totală a veniturilor din vânzarea mărfurilor şi produselor într-o perioadă determinată în contabilitate rulajul creditor al conturilor din grupa 7; Cifra de afaceri din activitatea de bază sau valoarea producţiei marfă vândute reprezintă vânzările din activitatea de bază a unei firme ; Producţia marfă fabricată (Qf) reprezintă valoarea bunurilor realizate şi destinate livrării sau cu alte cuvinte, cuprinde valoarea produselor finite şi a semifabricatelor destinate vânzării, valoarea lucrărilor eecutate şi serviciilor prestate ;

17 Valoarea adăugată (VA) eprimă mărimea bogăţiei realizate de activitatea firmei, ea dimensionând capacitatea de a produce avere ; se determină ca diferenţă între valoarea producţiei eerciţiului (Qe) şi consumurile intermediare (consumul de materii prime, materiale auiliare, combustibil,energie,apă,etc.) ; Dacă se realizează şi activitate comercială se adaugă suma adaosului comercial. Producţia eerciţiului(qe) dimensionează întreaga activitate a unei firme şi cuprinde : o valoarea producţiei vândute, o creşterea sau descreşterea producţiei stocate, în care se includ stocurile de produse finite, semifabricate, o producţia imobilizată, adică imobilizările corporale şi necorporale realizate în regie proprie Analiza dinamicii activităţilor de producţie şi comercializare are menirea de a pune în evidenţă obiectivele stabilite în raport cu realizările perioadelor trecute, gradul de realizare a cestora, cauzele care pot determina anumite abateri, precum şi măsurile ce se impun pentru corectarea situaţiilor nefavorabile intervenite într-o perioadă determinată. În practică, analiza situaţiei concrete dintr-o întreprindere se face în raport de corelaţiile ormale care trebuie să eiste între indicatorii valorici. Din punct de vedere teoretic, se admite egalitatea : I = I Qf = I Qe = I VAn = I VA ; dar,această situaţie nu poate fi întâlnită în practică şi nici nu este de dorit, deoarece de la o perioadă la alta, în cadrul unei întreprinderi trebuie să intervină atât schimbări cantitative cât şi calitative. În practică, se consideră ca fiind normale situaţiile următoare : I I Qf - relaţia arată menţinerea ponderii imobilizărilor în cadrul stocurilor; în practică,tendinţa este de a reduce imobilizările iar cifra de afaceri ar trebui să prezinte o dinamică superioară ; I Qf > I Qe - inegalitatea prezintă reducerea stocurilor de producţie neterminată şi a consumului intern, dar până la limita la care se asigură o desfăşurare normală a procesului de producţie ; I VA > I Qe inegalitatea rezultă din reducerea ponderii cheltuielilor materiale şi cu serviciile prestate de terţi cu implicaţii directe asupra costurilor şi profitul întreprinderii (o asemenea situaţie nu trebuie să afecteze calitatea produselor şi a serviciilor).

18 Rezultă că, într-o situaţie normală apar inegalităţile : I I Qf > I Qe < I VA. Această analiză este realizată din necesităţi complementare ale diagnosticării, deoarece raporturile statice şi dinamice sunt utile în realizarea modelelor de analiză multiplicative. Raportul static dintre indicatorii valorici permite caracterizarea evoluţiei elementelor care-i diferenţiază. De eemplu : raportul dintre cifra de afaceri şi valoarea producţiei marfă fabricate ( Qf ) eprimă modificările intervenite în stocurile de produse finite şi alte venituri, eclusiv cele financiare şi cele etraordinare ; Qf raportul dintre valoarea producţiei marfă fabricate şi valoarea producţiei eerciţiului ( ) Qe caracterizează evoluţia stocurilor, precum şi a consumului intern ; raportul dintre valoarea adăugată şi valoarea producţiei eerciţiului ( VA ), evidenţiază Qe creşterea respectiv reducerea ponderii cheltuielilor privind materialele. Raportul dinamic se stabileşte pe baza indicilor indicatorilor valorici (în baza fiă) şi caracterizează evoluţia comparativă a indicatorilor valorici faţă de un anumit criteriu, respectiv perioada precedentă Analiza diagnostic a valorii adăugate Valoarea adăugată este unul dintre indicatorii semnificativi ai activităţii unei întreprinderi. Prin conţinut, valoarea adăugată eprimă creşterea (plusul) de bogăţie care se obţine prin utilizarea factorilor de producţie, îndeosebi a factorilor de muncă şi capital, peste valoarea materiilor prime, materialelor şi serviciilor cumpărate de întreprindere de la terţi. Valoarea adăugată netă reprezintă valoarea nou creată fără să ţină cont de amortizare, adică de remunerarea imobilizărilor. Valoarea adăugată (VA) se poate determina prin două metode:

19 a) metoda sintetică ( indirectă sau sustractivă) potrivit căreia, valoarea adăugată se calculează după una din formulele următoare :.ca diferenţă dintre producţia realizată (globală;pg)şi consumul intermediar (CI) : VA = PG - CI Consumurile intermediare, respectiv consumurile provenind de la terţi cuprind : materiile prime şi materialele ă la cost de achiziţie ), energie, combustibil, apă, servicii eterne. Valoarea adăugată calculată după această relaţie este cunoscută în teoria economică sub denumirea de valoare adăugată produsă. 2.ca diferenţă între cifra de afaceri ( )şi consumul intermediar(ci) : VA = CI Valoarea adăugată calculată după această formulă se numeşte valoare adăugată realizată ; aplicarea în practică a acestei formule este dificilă deoarece presupune identificarea acelei părţi a consumurilor intermediare ale eerciţiului aferente producţiei vândute (respectiv vânzărilor de mărfuri). 3. VA = (Cc + Ci ) VA= Mc Ci, unde: Cc costul de cumpărare al mărfurilor vândute Ci alte consumuri provenind de la terţi Mc marja comercială 4.în literatura de specialitate se utilizează un nou concept, cel de valoare adăugată de piaţă, denumită MVA (Market Value Added), care este operaţional în activitatea de evaluare a firmelor. MVA se determină ca diferenţă între valoarea de piaţă a firmei (V ) şi valoarea actuală cumulată a capitalurilor investite de acţionari (Ci) şi a profitului reinvestit ( Pr ), astfel: MVA = V (Ci + Pr ) Valoarea adăugată de piaţă reprezintă un surplus faţă de valoarea actuală a capitalului investit de acţionari şi, respectiv, a profitului reinvestit în firmă.

20 b) prin metoda directă ( aditivă), valoarea adăugată se calculează prin însumarea elementelor sale componente :salariile şi cheltuielile sociale, impozitele şi taele, amortizările, dobânzile, dividendele, rezultatul net. În această accepţiune valoarea adăugată înglobează remunerarea : muncii, prin cheltuielile cu personalul : o salarii,indemnizaţii, prime,sporuri, compensaţii ; o impozite pe salarii o contribuţia la asigurări sociale,pensie suplimentară,fond de şomaj ; o alocaţii pentru copii, avantaje în natură. capitalului propriu (prin dividende) ; capitalului tehnic (prin amortizare) ; capitalului împrumutat (prin dobânzi) ; statului, ca generator de infrastructură (prin impozite şi tae) : o impozit pe profit,tva ; o impozit pe clădiri, taa asupra mijloacelor de transport, taa pentru folosirea terenurilor proprietate de stat, tae vamale, taa de timbru, impozit pe dividende. Pe baza valorii adăugate şi a elementelor sale structurale, pot fi construiţi anumiţi indicatori, cum ar fi : gradul de integrare pe verticală = Valoarea adaugata Cifra deafaceri contribuţia factorului uman la formarea valorii adăugate = Salarii elemente aferente Valoarea adaugata aportul activelor fie = Amortizarea aferenta perioadei Valoarea adaugata Dacă primul indicator are o valoare care tinde spre, înseamnă că în întreprindere eistă un grad ridicat de integrare. Pentru a aprecia eficienţa integrării indicatorul trebuie corelat cu rata cheltuielilor totale, cu rata rentabilităţii şi cu profitul. În acest contet se poate aprecia dacă este eficient sau nu să se acţioneze în direcţia sporirii gradului de integrare pe verticală.

21 A.Modelul utilizat pentru analiza factorială a valorii adăugate este următorul: VAB = PB CI, unde : PB VAB valoarea adăugată brută PB producţia brută CI consumul intermediar Comparabilitatea indicatorilor de valoare adăugată, în dinamică sau faţă de program, reprezintă una din sarcinile principale ale analizei. Pentru aceasta, la agentului economic, trebuie utilizate, pentru dinamică, aceleaşi preţuri, iar structura organizatorică în cele două momente trebuie să fie identică. Fiind îndeplinite aceste condiţii,variaţia valorii adăugate brute se calculează astfel : ΔVAB = VAB VAB = CI PB - PB CI PB PB Indicele valorii adăugate brute se calculează : I VAB = CI PB PB CI PB PB X În vederea determinării contribuţiei fiecărui factor asupra modificării ΔVAB şi asupra I VAB, se utilizează metoda substituirilor factorilor în lanţ. Factorul de ordin cantitativ este PB iar factorul calitativ : CI. PB Influenţa factorilor asupra indicelui valorii adăugate : Indicele valorii adăugate, ca urmarea modificării producţiei brute, se calculează

22 CI PB I PB VAB = PB CI PB PB X Indicele valorii adăugate, ca urmarea modificării ponderii consumului intermedia în producţia brută, se calculează : I VAB CI = CI PB PB CI PB PB X Influenţa factorilor asupra valorii adăugate :.Influenţa modificării PB asupra modificării valorii adăugate va fi : ΔVAB PB = CI PB - PB CI PB PB 2.Influenţa modificării ponderii consumului intermediar în producţia brută : ΔVAB = CI PB - PB CI PB PB Dar atât factorul cantitativ cât şi cel calitativ se pot descompune în continuare. Producţia brută se poate calcula astfel : PB = W T, unde - W :productivitatea medie orară ; - T :fondul total de timp de muncă. Valoarea adăugată devine astfel : VAB = TW CI. PB..Influenţa fondului de timp de muncă :

23 ΔVAB PB(T) = CI T W - PB CI T W PB.2.Influenţa productivităţii medii orare : ΔVAB PB(W) = CI T W - PB CI T W PB Consumul intermediar la leu producţie brută se calculează astfel : [ -(α +β)], unde : - α : ponderea consumului intermediar aferent cifrei de afaceri - β : ponderea consumului intermediar al diferenţelor de stoc, produse finite, semifabricate şi producţie neterminată CI α =, CI() consumul intermediar aferent cifrei de afaceri PB β = CI CI PB Valoarea adăugată devine astfel : VAB = PB [ -(α +β)] 2..Influenţa ponderii consumului intermediar aferent cifrei de afaceri : ΔVAB CI( α) = PB [ -(α +β )] PB [ -(α +β )] 2.2. Influenţa ponderii consumului intermediar al diferenţelor de stoc, produse finite, semifabricate şi producţie neterminată ΔVAB CI(β ) = PB [ -(α +β )] PB [ -(α +β )] B.Un alt model multiplicativ folosit pentru analiza factorială a valorii adăugate este : VA = T Qe T VA Qe = T Wh γ, unde :

24 T- fondul de timp de muncă Qe- producţia eerciţiului Wh productivitatea medie orară γ - valoarea medie adăugată la leu producţie a eerciţiului Variaţia valorii adăugate : ΔVA = VA VA = (T Wh γ ) (T Wh γ ) Influenţa modificării factorilor :.Influenţa fondului de timp asupra valorii adăugate : ΔVA T = (T T ) (Wh γ ) 2.Influenţa productivităţii medii orare asupra valorii adăugate : ΔVA W = (Wh Wh ) (T γ ) 3.Influenţa valorii medii adăugate la leu producţie : ΔVA γ = ( γ γ ) (T Wh ) Modificarea valorii adăugate influenţează următorii indicatori economico-financiari :.rezultatul eploatării : (VA VA ) pr unde : pr - profit mediu la leu valoare adăugată 2.eficienţa utilizării potenţialului uman : VA VA Ns 3.eficienţa utilizării activelor de eploatare : VA VA Ae

25 4.rata rentabilităţii economice : VA VA At pr 5.eficienţa utilizării mijloacelor fie : VA VA Mf 2.3. Analiza diagnostic a cifrei de afaceri În condiţiile actuale, când factorii pieţei primează în sistemul de variabile care eplică rezultatele unei întreprinderi, analiza cifrei de afaceri este esenţială pentru aprecierea locului întreprinderii în sectorul său de activitate, a poziţiei sale pe piaţă, a aptitudinilor acesteia de a lansa, respectiv de a dezvolta diferite activităţi într-o manieră profitabilă. În funcţie de nivelul cifrei de afaceri se poate preciza dacă întreprinderea este suficient de importantă, dacă are semnificaţie raportarea rezultatelor sale la cele ale sectorului, respectiv dacă partea sa de piaţă e neglijabilă, putându-se lua decizii strategice în consecinţă. Conceptual, cifra de afaceri poate fi abordată ca : cifră de afaceri totală, cifră de afaceri netă, cifră de afaceri încasată, cifră de afaceri critică(minimă), cifră de afaceri de realizat în cazul unor restricţii date, cifră de afaceri medie pe unitate de produs sau de prestaţie şi cifră de afaceri marginală. Cifra de afaceri totală (),conform Regulamentului de aplicare a Legii contabilităţii nr. 82/99, se calculează prin însumarea veniturilor rezultate din livrările de bunuri, eecutarea de lucrări şi prestările de servicii şi alte venituri din eploatare, mai puţin rabaturile, remizele şi alte reduceri acordate clienţilor. Cifra de afaceri netă reprezintă, în conformitate cu prevederile Ordinului ministrului finanţelor nr. 94/2 privind aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a-iv-a a Comunităţii economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate, un indicator al Contului de profit şi pierdere şi cuprinde sumele provenind din vânzarea de bunuri şi servicii ce intră în categoria activităţilor curente ale întreprinderii, după scăderea reducerilor comerciale, a taei pe valoare adăugată şi a altor impozite şi tae aferente.

26 Cifra de afaceri minimă reprezintă suma vânzărilor care permite acoperirea cheltuielilor variabile aferente şi a cheltuielilor fie ale firmei. Relaţia de calcul a cifrei de afaceri minime ( min) este următoarea : Chf min = unde, Chf suma cheltuielilor fie cv cv - cheltuieli variabile la leu cifră de afaceri O asemenea formulă se utilizează atunci când se începe o afacere. Cifra de afaceri de realizat în cazul unor restricţii date (r). Restricţiile cunoscute se referă la capitalul social (Ks), rata dividendelor (Rd), cota de repartizare a profitului net pentru autofinanţare (caf), cota de impozit pe profit (ci) şi rata rentabilităţii resurselor consumate ( Rrc). Calculul cifrei de afaceri de realizat în cazul unor restricţii date se efectuează după cum urmează : r = Ks Unde : Rd caf ci Rrc Rd Ks reprezintă suma dividendelor Ks Rd caf ci reprezintă profitul brut Pb Rrc = q c v Cifra de afaceri medie pe unitatea de produs sau de prestaţie ( i ) : i = i qv i unde,

27 i - cifra de afaceri medie pe unitatea de produs sau prestaţie (echivalează cu preţul mediu de vânzare pe unitatea de produs sau tariful mediu pe unitatea de prestaţie) i cifra de afaceri pe tipuri de produse sau activităţi q vi - volumul fizic al producţiei vândute pe tipuri de produse sau activităţi Cifra de afaceri marginală (mg) eprimă variaţia cifrei de afaceri generată de creşterea sau scăderea cu o unitate a producţiei sau a prestaţiei vândute : mg = i qv i i i qvi qvi Analiza voluţiei în timp a vânzărilor poate fi realizată pe total firmă şi pe produse, prin mărimile absolute ale acesteia şi ritmurile de creştere (cu bază fiă, cu bază în lanţ şi ritmurile medii). Pentru a aprecia corect evoluţia în dinamică a cifrei de afaceri se impune evaluarea acesteia în preţuri comparabile. Cifra de afaceri în preţuri comparabile se determină conform următoarelor relaţii : la nivel de produs(qv p ) ; la nivel de firmă la nivel de firmă. qvi pi qvi pi sau în care : Ip-indicele preţurilor de vânzare Ip Cifra de afaceri a unei firme poate fi analizată structural în funcţie de diverse criterii de grupare a vânzărilor, cum sunt :pe produse, clienţi, pieţe de desfacere, faze ale ciclului de viaţă a produselor, etc. Procedeele de analiză a evoluţiei structurii vânzărilor firmei sunt următoarele :. ponderile componentelor cifrei de afaceri (gi ) : i gi = unde,

28 i - vânzările aferente elementului component i cifra de afaceri totală 2. coeficientul de concentrare (Gini- Struck) : Kc = n 2 n ki i unde, n n - număr de produse, activităţi, etc. Ki 2 ponderea produsului, activităţii i în cifra de afaceri Kc [;]. Apropierea de a coeficientului de concentrare înseamnă că în structura activităţii eistă produse care dau cea mai mare parte din cifra de afaceri; apropierea de semnifică o distribuţie relativ uniformă a vânzărilor pe structurile implicate în calcul. 3. indicele Herfindhal : H= g 2 i Valoarea acestui coeficient este egală cu dacă întreprinderea vinde un singur produs şi cu /n dacă vânzările sunt repartizate în proporţii egale pe produse. A.Un prim model de analiză factorială îl reprezintă : = Ns Q Ns Q sau =Ns Mf Ns Mfp Mf Q Mfp Q unde : - cifra de afaceri ; Ns - numărul de salariaţi ; Q - producţia marfă fabricată ;

29 Mf - valoarea medie a mijloacelor fie ; Mfp - valoarea medie a mijloacelor fie productive (active). Modificarea totală a cifrei de afaceri se calculează : Δ = = Ns Q Ns Q - Ns Q Ns Q Din care:.influenţa modificării numărului de salariaţi: Δ Ns Q = (Ns - Ns ) ( Ns Q ) 2.influenţa modificării productivităţii muncii: Δ Q/Ns Q Q = ( - Ns Ns ) (Ns ) Q Din care: 2..influenţa gradului de înzestrare tehnică: Δ Mf/Ns Mf = N ( Ns - Mf Ns Mfp ) Mf Q Mfp Q 2.2.influenţa ponderii mijloacelor fie productive : Δ ( Mfp / Mf ) = N Mf Ns Mfp Mfp ( - Q ) Mf Mf Mfp Q 2.3.influenţa randamentului mijloacelor fie productive : Δ (Q/ Mf p ) = N Mf Ns Mfp Q ( Q ) Mf Mfp Mfp Q 3.influenţa modificării gradului de valorificare a producţiei valorificate :

30 Δ (/Q) = ( - Q Q Q ) (Ns ) Ns B.Un alt model de analiză factorială a cifrei de afaceri se poate realiza pe baza cantităţilor vândute(qi) şi a preţurilor de vânzare (pi). n = q ip i i Modificarea absolută a cifrei de afaceri se calculează astfel : = qi pi - qi pi Din care : a.când producţia este eterogenă :.influenţa cantităţilor vândute : q = qi pi - qi pi 2.influenţa preţului : p = qi pi - qi pi b.când producţia este omogenă :.influenţa volumului fizic : q = (qi ) pi - qi pi 2.influenţa structurii producţiei vândute : g = qi pi -( qi ) pi 3.influenţa preţului de vânzare : p = qi pi - qi pi C.Alte modele de analiză factorială a cifrei de afaceri utilizate în practică sunt :

31 = T h ; = Ae ; Ae = Ae Ac Ae Mf Ac Mfp Mf Mfp T - fondul total de timp (ore-om) unde : h- cifra de afaceri medie orară Ac valoarea medie a activelor circulante Cifra de afaceri poate fi analizată şi în corelaţie cu capacitatea de producţie şi cererea de mărfuri.indicatorii utilizaţi sunt : gradul de utilizare a capacităţii de producţie se calculează ca raport între producţia fabricată şi capacitatea de producţie : Gradul de utilizare a Productia fabricata capacităţii de producţie = Capacitate a de productie gradul de satisfacere a cererii se calculează ca raport între valoarea cifrei de afaceri şi cererea estimată la începutul perioadei : Cifra de afaceri Gradul de satisfacere a cererii= Cererea estimata la inceputul perioadei gradul de valorificare a producţiei se calculează ca raport între valoarea cifrei de afaceri şi producţia fabricată : Cifra de afaceri Gradul de valorificare a producţiei= Productia fabricata In fundamentarea cifrei de afaceri şi a programului de fabricaţie, pe lângă diagnosticul intern, trebuie avute în vedere piaţa şi concurenţa. Astfel, în legătură cu piaţa, se va face o analiză cantitativă, pentru a marca posibilitatea de absorbţie a produselor pe care le produce întreprinderea, precum şi o analiză calitativă, care

32 are drept scop cunoaşterea nevoilor şi comportamentul consumatorilor faţă de produsele întreprinderii. De asemenea, este importantă, în această analiză, segmentarea pieţei, întrucât nu este suficientă numai o apreciere generală, fără a ţine seama de concurenţii care apar pe piaţă, deci să se stabilească o segmentare a pieţei proprii în funcţie de utilizatori. D.In acest scop, se foloseşte indicatorul cota globală de piaţă a firmei (Cp), care se determină caraport între vânzările proprii ale unui produs (Vp) şi totalul vânzărilor produsului respectiv(v) : Vp Cp= V In consecinţă, vânzările proprii (Vp) pot fi eprimate prin relaţia : Vp =V Cp Modificarea absolută se caculează astfel : Vp = Vp Vp din care :.influenţa modificării vânzărilor totale : Vp V =(V V ) Cp 2.influenţa modificării cotei de piaţă : Vp Cp =V (Cp - Cp ) din care : Cp = gicp * 2.. influenţa modificării structurii vânzărilor : Vp gi =V gicp * ( - gi cp * ) 2.2.influenţa modificării cotei de piaţă pe zone :

33 Vp Cp* =V ( gicp * - gicp * ) Care sunt implicaţiile cifrei de afaceri asupra principalilor indicatori economicofinanciari? Creşterea (respectiv reducerea) cifrei de afaceri se reflectă în mod favorabil (nefavorabil) asupra următorilor indicatori sintetici, prin care se caracterizează performanţele economicofinanciare ale întreprinderii : Profitul brut : ( ) Rv unde : Rv rentabilitatea la leu cifră de afaceri Rata rentabilităţii economice a activului : A Rv Rata rentabilităţii financiare a capitalului permanent : Kp Rv Viteza de rotaţie a activelor circulante : AcT Ac T Eliberările (imobilizările) de active circulante : Ac T Ac T T Eficienţa mijloacelor fie (cifra de afaceri la lei mijloace fie) : Mf

34 Eficienţa activelor de eploatare : Ae Eficienţa muncii, caracterizate pe baza profitului pe un salariat : N Rv Valoarea adăugată aferentă cifrei de afaceri : ( ) γ unde : γ valoarea adăugată la leu cifră de afaceri

35 PITOLUL III ANALIZA PRODUCŢIEI FIZICE ŞI A LITĂŢII ACESTEIA 3.. Analiza situaţiei generale a evoluţiei producţiei fizice In analiza operativă a producţiei fizice, se are în vedere îndeplinirea programului de fabricaţie pe secţii, echipe, respectiv, pe subdiviziuni organizatorice. In acest scop, indiferent de sistemul de prelucrare a informaţiei, zilnic şi prin cumulare lunar, trimestrial şi chiar anual, trebuie să se stabilească producţia fizică pe fiecare produs, comparativ cu cea prevăzută. In condiţiile prelucrării automate a datelor, se poate opera cu principiul ecepţiei evidenţiindu-se numai sortimentele la care nu s-a realizat nivelul prevederilor sau la care s-a depăşit. In acest scop, este necesar să se precizeze o anumită limită în raport de care se consideră ecepţie (pentru fiecare produs precizându-se şi cauzele abaterilor). Listarea produselor se poate face în ordinea în care sunt prevăzute în programul de fabricaţie sau în funcţie de procentul de nerealizare a programului (respectiv de depăşire) Analiza realizării programului de producţie pe total şi pe sortimente Un program de producţie este considerat îndeplinit atunci când a fost realizat atât din punct de vedere cantitativ, cât şi pe fiecare sortiment în parte. Sarcina analizei economico-financiare constă în determinarea eventualelor neîndepliniri ale programului de producţie la unul sau mai multe sortimente, cât şi în aflarea tuturor cauzelor care au determinat aceste neîndepliniri. Totodată analiza trebuie să se orienteze nu numai în direcţia nerealizărilor de program la diverse sortimente, ci şi în direcţia depăşirilor de plan la acele sortimente unde planul a fost îndeplinit şi depăşit. Acest lucru este necesar deoarece depăşirea programului pe sortimente (ca şi creşterile de la o perioadă la alta) trebuie să corespundă cerinţelor de dezvoltare ale economiei naţionale, cunoscut fiind că necesităţile de

36 produse nu cresc în acelaşi timp. Sunt considerate pozitive numai acele depăşiri care reflectă o respectare de către întreprindere a cerinţelor dezvoltării economiei naţionale. Pentru analiza programului de producţie se poate utiliza indicele volumului fizic al producţiei, calculat la nivelul fiecărui sortiment, astfel: q i q = q o unde q reprezintă volumul fizic al producţiei obţinute La nivelul societăţii comerciale, prin acest procedeu, nu se va putea forma o imagine sintetică privind gradul de realizare a programului pe fiecare sortiment. În acest caz se foloseşte coeficientul mediu de sortiment (K S ). La baza calculării acestui coeficient stă principiul necompensării unor nerealizări la unele sortimente cu depăşirile înregistrate la alte sortimente. Potrivit acestui principiu, valoarea maimă a coeficientului mediu de sortiment este, deci în urma calculelor se pot înregistra următoarele două situaţii: a) K S =, dacă programul de fabricaţie a fost realizat la toate sortimentele în proporţie de % sau dacă programul a fost realizat şi depăşit la toate sortimentele, indiferent de gradul de realizare. b) K S, dacă programul de fabricaţie nu a fost realizat atât pe total, cât şi pe sortimente, indiferent de proporţia de nerealizare sau dacă programul a fost realizat şi depăşit pe total, dar cel puţin la un sortiment nu s-a realizat nivelul prevăzut. Calculul coeficientului mediu de sortiment se poate face pe baza următoarelor relaţii: a) K s = q min q p p b) K S = - qp q p c) K S q = iq 2 + q

37 în care: depăşit. q min p valoarea recalculată a producţiei fabricate în limitele programate. qp abaterile negative pe sortimente. g o ponderea valorică a sortimentelor la care nu s-au realizat prevederile. i q indicele de realizare a prevederilor pe sortimente. g o ponderea valorică a sortimentelor la care programul a fost realizat integral sau Coeficientul mediu de sortiment reflectă proporţia de realizare a programului la unele sortimente, precum şi numărul acestora. Deoarece eistă situaţii când nu se realizează programul de producţie la un sortiment într-o proporţie mare, dar şi situaţii când mai multe sortimente sunt sub limita prevederilor din program, se recomandă completarea analizei cu un coeficient de nomenclatură (K n ), determinat prin relaţia K n = - Unde : n numărul poziţiilor la care nu s-a realizat programul. N numărul total al poziţiilor din program. n N Analiza programului de fabricaţie pe total şi pe sortimente are ca obiective: - determinarea gradului de realizare a programului producţiei fizice pe sortimente şi pe total; - localizarea cauzelor ce au generat disfuncţionalităţi, pe sectoare de activitate; - formularea de măsuri pentru realizarea programului producţiei fizice Analiza structurii producţiei pe total şi pe sortimente Programul de producţie pe sortimente se realizează în proporţii diferite, determinând o serie de modificări în structura producţiei, modificări ce se reflectă în ponderile pe care diferite sortimente din nomenclatorul de fabricaţie le deţin în volumul total ( este necesar ca pe lângă metoda valorică de evaluare să se utilizeze şi alte metode, în funcţie de scopul urmărit ). Structura producţiei se caracterizează cu ajutorul indicatorilor privind ponderea,

38 respectiv greutatea specifică a fiecărui sortiment ( produs ) în totalul producţiei. Ponderile realizate la nivelul fiecărui sortiment se compară cu ponderile programate şi se constată că s-a respectat sau nu structura prevăzută în programul de producţie. Structura producţiei se poate urmări cu ajutorul coeficientului mediu de structură (asortiment) notat cu K st : K st = - ( g ), g = modificarea ponderii fiecărui sortiment ( produs ) indiferent de semnul matematic. Prin această relaţie se determină intensitatea modificării structurii producţiei. Un alt model al coeficientului de structură este următorul : K st = Producţia efectiv eecutată conform structurii prevăzute Productia efectivă recalculată În utilizarea acestui model se impune respectarea următoarelor etape : a) Recalcularea producţiei obţinute conform structurii prevăzute. Aceasta se realizează prin aplicarea ponderii prevăzute a fiecărui sortiment la valoarea efectivă realizată sau prin înmulţirea producţiei prevăzute pe fiecare sortiment cu indicele mediu de realizare a programului de producţie; b) Determinarea valorii producţiei realizate conform structurii programate, prin compararea valorii efective pe fiecare sortiment cu cea recalculată, luând în calcul valoarea minimă

39 PITOLUL IV ANALIZA GESTIUNII RESURSELOR DE MUNCĂ 4.. Analiza asigurării cu forţă de muncă Forţa de muncă reprezintă un factor principal al producţiei la toate societăţile comerciale şi regiile autonome. De aceea, asigurarea la timp cu forţă de muncă necesară sub aspect cantitativ, calitativ şi structural, precum şi folosirea raţională a acesteia, influenţează hotărâtor asupra rezultatelor economico- financiare. La nivelul întreprinderilor, folosirea raţională a forţei de muncă necesită abordarea unor aspecte ca:raportul dintre pregătirea generală şi introducerea progresului tehnic, folosirea timpului de lucru potrivit nivelului de calificare, corelaţia dintre gradul de compleitate a muncii şi nivelul de calificare, raportul dintre nivelul calificării şi productivitătea muncii. De asemenea, folosirea raţonală a forţei de muncă trebuie să fie rezultatul îmbinării aspectelor cantitative ( pe care le presupune utilizarea deplină), cu cele calitative ( pe care le implica folosirea eficientă). Dinamica efectivului de salariaţi pe total şi pe categorii are menirea să evidenţieze o dimensiune a potenţialului tehnico- economic legată de un factor de bază al producţiei, munca. Studiul dinamicii forţei de muncă permite stabilirea modificării absolute pe total şi pe categorii, cu ajutorul relaţiei: N=N -N în care: N = numărul de salariaţi din perioada curentă; N = numărul de salariaţi din perioada anterioară. Modificarea procentuală a numărului de salariaţi se stabileşte prin raportarea numărului de salariaţi din perioada curentă (N ) la cel din perioada anterioară (N ).

40 N N%= - N Cunoaşterea situaţiei reale a asigurării întreprinderii cu personal este posibilă prin stabilirea modificării relative a numărului de salariaţi, calculată pe baza relaţiei: Nr= N - Na N IQ Na= - unde: Na= reprezintă numărul mediu admisibil, calculat în funcţie de indicele de producţie IQ, după relaţia: q p IQ= q p In condiţiile în care eistă o piaţă a muncii o societate comercială trebuie să promoveze o politică de personal eficientă şi dinamică, astfel încât numărul personalului să fie dimensionat strict în raport cu obiectivele curente şi de perspectivă ale întreprinderii. Cu ocazia analizei asigurării cu forţă de muncă este necesar să se studieze şi situaţia calificării personalului pe categorii şi pe profesii. Pentru analiza calificării forţei de muncă se studiază următoarele aspecte: situaţia calificării muncitorilor şi a celorlalte categorii de personal; situaţia concordanţei dintre compleitatea lucrărilor eecutate şi nivelul calificării forţei de muncă; măsurile luate pentru ridicarea calificării tuturor categoriilor de personal. Indicatorul pe baza căruia se analizează calificarea personalului din societate este coeficientul calificării medii (Kc) care se calculează ca o medie aritmetică între categoria de încadrare (k) şi numărul de lucrători din categoria respectivă (n), adică: Kc= nk n

41 Coeficientul mediu de calificare se poate stabili şi în funcţie de timpul efectiv lucrat de muncitori din fiecare categorie de calificare : Kc= în care: ti k t i i t i - numărul de ore-om lucrate de muncitorii cu categoria de încadrare i. In legătură cu calificarea forţei de muncă trebuie să se studieze o serie de aspecte care o determină, cum ar fi: pregătirea personalului, vechimea în profesie, vechimea totală, vârsta muncitorilor, etc. Intre calificare şi aceste caracteristici ale forţei de muncă eistă o strânsă legătură, care se reflectă în mărimea coeficientului mediu de calificare. In cadrul analizei se urmăreşte dacă întreprinderea a fost asigurată cu muncitori cu o calificare corespunzătoare categoriei medii de compleitate a lucrărilor şi operaţiunilor efectuate. Orice neconcordanţă între cei doi indicatori se reflectă negativ asupra rezultatelor economicofinanciare ale întreprinderii. Pe lângă coeficientul calificării medii, se determină şi gradul de compleitate a lucrărilor efectuate (Kt). Aceaste se stabileşte ca medie aritmetică ponderată a categoriilor de lucrări cu volumele lucrărilor (V) din fiecare categorie, relaţia fiind: Kt= vk v Din compararea celor doi coeficienţi medii se constată modul de utilizare a resurselor umane din punct de vedere al calificării, în sensul eistenţei unei coordonate depline (Km =Kt) sau a unor discordanţe, cum ar fi: - în situaţia Km > Kt înseamnă că eistă lucrări de categorii inferioare, efectuate de muncitori cu calificare superioară; - în situaţia Km < Kt înseamnă că eistă lucrări de compleitate mare efectuate de muncitori cu calificare inferioară.

42 O condiţie importantă pentru utilizarea deplină şi eficientă a forţei de muncă eistente în unităţile economice o constituie asigurarea stabilităţii acesteia. Mişcarea forţei de muncă realizată sub forma intrărilor sau ieşirilor din întreprindere, indiferent de cauza generatoare, poate modifica numărul personalului muncitor într-o anumită perioadă. In analiza mişcării forţei de muncă se face distincţie între circulaţia normală, obiectivă şi fluctuaţie, în funcţie de cauzele care le provoacă. In condiţiile schimbărilor produse de tranziţie în economia de piaţă, are loc o creştere continuă a mobilităţii oamenilor din cauze obiective, ce provoacă micşorarea numărului salariaţilor, modificări în structura organizatorică a societăţii, schimbarea gradului de înzestrare tehnică. Circulaţia forţei de muncă reprezintă mişcarea personalului întreprinderii în cursul unei perioade de timp, atât din punct de vedere al intrărilor, cât şi al ieşirilor din cauze normale (boală, pensionare, deces, invaliditate, studii,etc.). Fluctuaţia forţei de muncă constituie un fenomen anormal, fiind determinat de ieşirile din societatea comercială fără aprobarea conducerii sau prin desfacerea contractului de muncă, ca urmare a încălcării prevederilor contractului colectiv de muncă. Fluctuaţia are numeroase efecte negative, deoarece produce perturbări ale procesului de producţie, goluri de producţie, neritmicitate a activităţii, cheltuieli suplimentare de calificare şi recalificare a cadrelor, scăderea productivităţii muncii, înrăutăţirea calităţii lucrărilor şi creşterea costurilor acestora. In analiza mobilităţii forţei de muncă se utilizează o serie de indicatori care caracterizează intensitatea acestui fenomen. Aceştia sunt: - coeficientul intrărilor (Ci) -se determină ca raport între totalul intrărilor (I) în cursul unei perioade de timp şi numărul mediu de personal(ns) : I Ci= Ns - coeficientul plecărilor (Cp) - se determină ca raport între totalul plecărilor(e) în cursul unei perioade de timp şi numărul mediu de personal (Ns) :

43 E Cp= Ns - coeficientul mişcării totale (Cm) - se determină ca raport între totalul intrărilor (I) şi plecărilor în cursul unei perioade de timp (E) şi numărul mediu de personal : Cm= I E Ns - coeficientul înlocuirilor - reprezintă raportul dintre numărul celor intraţi(i) şi a celor plecaţi (E)într-o perioadă de timp: I Cî = E - coeficientul de fluctuaţie reprezintă raportul dintre totalul ieşirilor nejustificate sau fără aprobarea conducerii (En) şi numărul mediu de personal : En Cf= Ns Analiza în timpul mobilităţii permite descoperirea tendinţelor fenomenului şi adoptarea unor măsuri de limitare a acestuia. Se impune adâncirea studiului la nivelul secţiilor şi societăţii pentru a descoperi cauzele şi locurile unde intensitatea mobilităţii este mai mare. O atenţie deosebită este necesar să fie acordată fluctuaţiei care are profunde implicaţii în activitatea întreprinderii. Fluctuaţia se prezintă sub două forme: - ca un fapt consumat = fluctuaţie efectivă (activă); - ca un fenomen în devenire = fluctuaţie potenţială (latentă) concretizată în eventualele intenţii de a părăsi întreprinderea, având la bază cauze mai mult sau mai puţin întemeiate. Fluctuaţia potenţială se poate transforma în fluctuaţie activă dacă nu s-au luat între timp măsuri de preîntâmpinare şi este mai gravă decât prima, prin dimensiunile mai mari pe care le poate avea precum şi prin efectele negative pe care le are asupra climatului psihosocial din societatea comercială.

44 Proporţiile fluctuaţiei oglindesc, printre altele, gradul de integrare a oamenilor în muncă, în profesie şi în societate, climatul de muncă în colectivitate, relaţiile formale şi neformale, gradul de cointeresare materială, condiţiile materiale de muncă, precum şi o serie de factori subiectivi cu caracter individual. Limitarea tendinţei de fluctuaţie şi evitarea transformării fluctuaţiei potenţiale în fluctuaţie activă prin măsuri corespunzătoare, au efecte favorabile asupra creşterii gradului de stabilitate a forţei de muncă, care se poate aprecia cu ajutorul a doi indicatori: - stagiul în aceeaşi unitate(st), calculat ca raport între vechimea (t) în societatea analizată, a fiecărui lucrător şi vechimea totală (T) în muncă a acestuia, eprimată în ani: t St= T - vechimea medie (în ani) în aceeaşi unitate (T) poate caracteriza mai fidel stabilitatea forţei de muncă şi se determină ca o medie ponderată a vechimii în ani a muncitorilor în societate (t) cu numărul muncitorilor având aceeaşi vechime (N): T= Nt N Cu cât vechimea medie va fi mai mare cu atât stabilitatea forţei de muncă este mai bună.o condiţie importantă pentru utilizarea deplină a forţei de muncă eistente în unităţile economice, o constituie asigurarea unei stabilităţi cât mai ridicate ale acesteia. Însă, în condiţiile schimbărilor produse pe fondul trecerii la econoia de piaţă, a schimbărilor care au avut loc în dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii, a modificărilor în structura ramurilor economiei naţionale are loc o creştere continuă a calităţii şi rolul forţei de muncă care atrage o mobilitate ridicată a oamenilor, migraţii teritoriale, schimbări de profesie şi locuri de muncă. Principalele cauze obiective care provoacă mişcarea salariaţilor sunt : modificări în structura organizatorică a societăţilor ; schimbarea gradului de înzestrare tehnică ; pensionări, decese, plecări la studii sau pentru efectuarea stagiului militar ; salarizări mai bune la alte societăţi. Cauzele de ordin subiectiv sunt :

45 plecări fără aprobarea societăţii ; demisii ; desfacerea contractului de muncă pentru absenţe nemotivate şi alte abateri disciplinare Analiza utilizării forţei de muncă La nivelul societăţilor comerciale, folosirea raţională a forţei de muncă necesită abordarea unor aspecte ca raportul dintre pregătirea generală şi introducerea progresului tethnic, folosirea timpului de lucru potrivit nivelului de calificare; de asemenea, folosirea raţională a forţei de muncă trebuie să fie un rezultat al îmbinării aspectelor cantitative, cu cele calitative. Angajaţii competenţi au reprezentat întotdeauna şi vor continua să reprezinte bunul cel mai de preţ al unei societăţi. In analiza asigurării cu forţa de muncă la o societate comercială este necesar să se aibă în vedere situaţia calificării salariaţilor pe categorii, profesii, specializări. Pentru analiza calificării forţei de muncă este necesar să se cunoască: - calificarea muncitorilor şi celorlalte categorii de personal; - asigurarea concordanţei dintre compleitatea lucrărilor şi nivelul calificării forţei de muncă. La fiecare societate comercială muncitorii sunt diferenţiaţi pe niveluri de calificare, numite categorii de calificare stabilite în raport cu compleitatea lucrării şi cu importanţa muncii. Societatea are un sistem de calificare propriu, corelat cu sistemul de salarizare, avându-se în vedere posibilităţile financiare ale societăţii. Pentru personalul de conducere, eecuţie şi de deservire generală diferenţierile pe nivele de calificare se stabilesc pe funcţii, ţinându-se seama de compleitatea lucrărilor, gradul de răspundere, nivelul de pregătire necesar pentru realizarea sarcinilor. Incadrarea şi promovarea în funcţii se face pe baza criteriilor proprii fiecărei societăţi comerciale ţinând cont de competenţă, nivelul de studii, calităţi profesionale, rezultate obţinute în activitatea anterioară.

46 Pentru analiza utilizării timpului de muncă se folosesc datele din balanţa timpului de muncă al salariaţilor şi al celorlalte categorii de muncitori referitoare la fonful de timp calendaristic, fondul de timp maim disponibil, fondul de timp efectiv lucrat şi fondul de timp neutilizat, eprimat în zile-om şi ore-om. Fondul de timp calendaristic (Tc) eprimat în zile-om, se determină înmulţind numărul mediu de personal cu numărul zilelor calendaristice din perioada respectivă (Zc) (lună, trimestru,an): Tc = N Zc Pentru eprimarea fondului de timp calendaristic în ore-om trebuie să se ţină seama de durata legală a zilei de muncă eprimată în ore (dz): Tc = N Zc dz Fondul de timp maim disponibil (Td) se determină scăzând din fondul de timp calendaristic, timpul aferent concediilor legale de odihnă (Tco), zilelor de repaus şi sărbătorilor legale (Trs). Td = Tc (Tco + Trs) Fondul de timp efectiv utilizat (Te) reprezintă numărul de zile-om sau ore-om efectiv lucrate într-o perioadă de timp, indiferent dacă sunt normale sau suplimentare şi se calculează ca diferenţă între fondul de timp maim disponibil (Td) şi fondul de timp neutilizat(tn): Te = Td Tn Fondul de timp neutilizat (Tn) eprimă mărimea pierderilor de timp justificate şi nejustificate care au avut loc în cursul perioadei analizate. Rezultă că între fondul de timp maim disponibil, cel efectiv lucrat şi cel neutilizat eistă următoarele relaţii: Td = Te + Tn ; Tn = Td Te ; Te = Td Tn. în care: Te fondul de timp efectiv lucrat

47 Tn fondul de timp neutilizat Principalele obiective care se urmăresc la analiza utilizării timpului de muncă sunt următoarele: indicatori: gradul de folosire a fondului de timp maim disponibil; mărimea şi structura fondului de timp neutilizat, precum şi a celui nejustificat; efectele utilizării incomplete a timpului de muncă asupra principalilor indicatori ai activităţii întreprinderii; modul de utilizare a regimului schimburilor. Pentru caracterizarea gradului de utilizare a timpului de muncă se folosesc următorii indicele de utilizare a fondului de timp maim disponibil (Itd) se determină prin raportarea fondului de timp efectiv lucrat la fondul de timp maim disponibil: Te Itd = Td Timpul efectiv luat în considerare poate fi cel conform duratei normale a zilei de muncă sau întregului timp efectiv lucrat, în care se include şi timpul lucrat suplimentar. durata medie a zilei de muncă ( Dz ) caracterizează numărul mediu de ore lucrate de un salariat în cursul unei zile. Mărimea ei se poate calcula ca durată medie normală a zilei de muncă, fără luarea în considerare a timpului lucrat suplimentar, prin raportarea numărului total de ore-om efectiv lucrate în timpul normal (hn ) la numărul de zile-om efectiv lucrate din acea perioadă ( Zn) : Dz hn Zn Dacă se ia în considerare şi timpul lucrat suplimentar se poate calcula şi durata medie totală sau completă a zilei de muncă, ca raport între numărul total de ore-om şi numărul total de zile-om efectiv lucrate în perioada respectivă: Dt ht Zt

48 în care: Dt -durata medie totală (completă) a zilei de muncă ht -numărul total de ore-om lucrate Zt -numărul total de zile-om lucrate După calcularea duratei medii a zilei de muncă se poate determina gradul de utilizare a duratei medii legale a zilei de muncă ca un raport între acestea: Ih Dz dz sau Dt Ih dz în care: Ih -indicele utilizării duratei medii legale a zilei de muncă dz-durata medie legală a zilei de muncă indicele de utilizare a numărului mediu de muncitori caracterizează gradul de folosire a timpului de muncă şi se calculează ca raport între numărul mediu al muncitorilor care s- au prezentat efectiv la lucru ( Ne ) şi numărul mediu scriptic din perioada respectivă ( Ns ): INs Ne Ns Se urmăreşte de asemenea, mărimea totală a fondului de timp neutilizat precum şi structura acestuia. Mărimea timpului neutilizat se poate stabili prin însumarea pierderilor de timp din întreruperi datorită concediilor medicale, concediilor fără plată, a învoirilor, absenţelor nemotivate, etc. Pierderile de timp pot fi justificate sau nejustificate, iar în cadrul analizei trebuie să se stabilească ponderea deţinută de aceste pierderi pe cauze, în mărimea totală a pierderilor de timp. Utilizarea incompletă a timpului de muncă are o serie de consecinţe negative asupra activităţii întreprinderilor, cum ar fi:

49 diminuarea volumului producţiei; scăderea productivităţii muncii; folosirea neraţională a utilajelor de producţie; prestarea de ore suplimentare; creşterea costului de producţie; munca în asalt; depăşirea absolută şi relativă a numărului de muncitori. Eficienţa cu care sunt folosite resursele umane se eprimă prin productivitatea sau randamentul acestora. Productivitatea muncii este o categorie economică compleă şi dinamică şi reprezintă însuşirea muncii de a crea o anumită cantitate de valori de întrebuinţare într-o unitate de timp, reflectând, în ultimă instanţă, eficienţa cu care este cheltuită o cantitate de muncă. Analiza eficienţei utilizării resurselor umane se realizează cu ajutorul următorilor indicatori: - productivitatea muncii medii şi marginale; - profitul pe un salariat. Analiza eficienţei utilizării resurselor umane pe baza productivităţii muncii medii şi marginale are drept scop: a) analiza situaţiei generale a productivităţii muncii; b) analiza volumului producţiei, ca efect al utilizării resurselor umane (inclusiv a creşterii productivităţii muncii); c) analiza productivităţii marginale a muncii; d) consecinţe economice ale modificării productivităţii muncii asupra indicatorilor economico-financiari. În raport cu cheltuielile de muncă deosebim: productivitatea anuală - când cheltuielile de muncă sunt eprimate prin numărul de salariaţi:

50 Qf W a = Ns timp în om-zile: productivitatea zilnică - când cheltuielile de muncă sunt eprimate prin consumul de Qf W z = Tz timp în om-ore: productivitatea orară- când cheltuielile de muncă sunt eprimate prin consumul de Qf W h = Th Pentru identificarea rezervelor de creştere a productivităţii muncii, se impune o analiză factorială a acesteia, pornind de la raţionamentul care rezultă din conţinutul indicatorilor productivităţii muncii. Productivitatea anuală se prezintă astfel: W a = N z W z Unde: Wa-productivitatea anuală Nz-numărul de zile lucrate în medie de un salariat Wz-productivitatea zilnică Modificarea absolută a productivităţii anuale: Wa Wa Wa ( NzWz ) ( NzWz ) Din care:.influenţa numărului de zile lucrate în medie zilnic de un salariat: Wa Nz ( NzWz ) ( Nz Wz ) 2.influenţa productivităţii zilnice

51 Wa Wz ( NzWz ) ( NzWz ) Dar, W z = N h W h Unde: Wz-productivitatea zilnică Nh-numărul de ore lucrate în medie de un salariat într-o zi Wh-productivitatea orară Deci, W a = N z N h W h 2..influenţa numărului de ore lucrate în medie de un salariat într-o zi Wa Nh ( NzNh Wh ) ( NzNh Wh ) 2.2.influenţa productivităţii orare: Wa Wh ( NzNh Wh ) ( NzNh Wh ) Relaţiile care trebuie să se verifice sunt: Nz Wz Wa + Wa Wa Nh Wh Wa + Wa Wz Wa Productivitatea muncii poate fi analizată avându-se în vedere în primul rând raportul dintre producţie (Q) şi factorul muncă (T), care reprezintă productivitatea medie a muncii, iar în al doilea rând raportul dintre sporul de producţie ( Q) şi cantitatea suplimentară de muncă ( T), care reprezintă productivitatea marginală a muncii. Deci: Q Q W Wm= T T în care: W m - productivitatea marginală a muncii;

52 W - productivitatea medie a muncii. Un indicator care completează informaţiile furnizate de productivitatea marginală a muncii este elasticitatea producţiei în funcţie de factorul muncă. Elasticitatea producţiei este raportul dintre modificarea producţiei şi variaţia factorului muncă, reflectând creşterea procentuală a producţiei la o modificare cu un procent a factorului muncă. Q Q E = T T Q Q T T Q : T Q T Wm W în care: E - elasticitatea producţiei. Profitul pe un salariat (se are în vedere profitul din eploatare), prin capacitatea informaţională, reprezintă un indicator semnificativ pentru evaluarea eficienţei muncii. Dacă se elimină influenţele conjuncturale, inclusiv intensitatea inflaţiei, şi bineînţeles o modificare sensibilă a structurii producţiei, indicatorul menţionat preia şi influenţele celorlalţi factori ai producţiei activaţi de muncă. În analiza eficienţei muncii, pe baza indicatorului menţionat, se pot avea în vedere următoarele modele de tip multiplicativ: ) Pe Ns Ve Ns Ve Pe 2) 3) Pe Ns T Ve Ns T Pe Pe Ns Ns Pe Ve unde: P e - profit din eploatare; V e - venitul din eploatare;

53 T - număr mediu ore pe un salariat. A.Utilizându-se metoda substituirii factoriale, după primul model, factorii şi relaţiile de determinare a influenţelor sunt: Modificarea totală absolută: Pe Ns Ve Ns Ve Pe Ve Ns Ve Pe din care: a) influenţa veniturilor din eploatare pe un salariat: Pe Ns Ve / Ns Ve Ns Ve Pe Ve Ns Ve Pe b) influenţa cifrei de afaceri la leu venituri din eploatare: Pe Ns / Ve Ve Ns Ve Pe Ve Ns Ve Pe b) influenţa profitului din eploatare la leu cifră de afaceri: Pe Ns Pe / Ve Ns Ve Pe Ve Ns Ve Pe Modificarea profitului absolut rezultă ca sumă a celor trei influenţe: Pe Ns Ve / Ns Pe Pe Pe + + Ns Ns Ns / Ve Pe / B.Analiza factorială a profitului pe un salariat după al doilea model, se va eplica factorial, astfel: Modificarea totală absolută:

54 Pe Ns T Ns Ve T Pe Ve T Ns Ve T Pe Ve din care: a) influenţa timpului de muncă ( număr mediu de ore pe un salariat): Pe Ns T / Ns T Ns Ve T Pe Ve T Ns Ve T Pe Ve b) influenţa veniturilor din eploatare pe unitatea de timp: Pe Ns Ve / T T Ns Ve T Pe Ve T Ns Ve T Pe Ve c) influenţa profitului din eploatare la leu venituri din eploatare; Pe Ns Pe / Ve T Ns Ve T Pe Ve T Ns Ve T Pe Ve Modificarea profitului absolut rezultă ca sumă a celor trei influenţe: Pe Ns T Ns Pe / Ve / T Pe Pe + + Ns Ns Ns Pe / Ve C.În al treilea model, modificarea profitului pe un salariat se prezintă astfel: Modificarea totală absolută: Pe Ns Ns Pe Ns Pe din care: a) influenţa cifrei de afaceri pe un salariat:

55 Pe Ns / Ns Ns Pe Ns Pe b) influenţa profitului din eploatare la leu cifră de afaceri: Pe Ns Pe / Ns Pe Ns Pe Modificarea profitului absolut rezultă ca sumă a celor două influenţe: Pe Ns Pe Pe + Ns Ns / Ns Pe / Căile principale de creştere a productivităţii muncii sunt: introducerea progresului tehnic, ridicarea calificării forţei de muncă, introducerea unor metode moderne de management, precum şi perfecţionarea stimulării materiale a salariaţilor. Introducerea progresului tehnic constituie principala cale de creştere a productivităţii muncii, de economisire a muncii vii şi materializate în fiecare întreprindere. In cadrul analizei se urmăreşte situaţia introducerii progresului tehnic sub toate formele sale, precum şi a consecinţelor acestuia. In acest sens, trebuie să se studieze situaţia mecanizării, automatizării şi cibernetizării producţiei, dotarea întreprinderilor cu maşini şi utilaje de înalt nivel tehnic, precum şi introducerea procedeelor tehnologice avansate. Introducerea progresului tehnic sub toate formele sale are consecinţe pozitive asupra activităţii întreprinderilor, concretizată în sporirea producţiei şi a productivităţii muncii, reducerea timpului de muncă pe unitatea de produs şi a necesarului relativ de muncitori, reducerea costurilor de producţie, ridicarea rentabilităţii, etc.

56

57 PITOLUL V ANALIZA DIAGNOSTIC A RENTABILITĂȚII PE BAZA CONTULUI DE PROFIT ȘI PIERDERE 5.. Prezentarea conceptuală a profitului în economia de piaţă Profitul îndeplineşte rolul de pârghie principală şi instrument de conducere a unităţilor şi de stimulare materială a lucrătorilor. Funcţiile profitului sunt : -orientarea generală a activităţii economice. Profitul incită salariaţii în luarea initiaţivelor de a-şi dezvolta activităţile. -constituie sursă de bază de autofinanţare a activităţilor economice şi o condiţie fundamentală a dezvoltării în perspectivă. -instrument de stimulare economică- după efectuarea prelevărilor prioritare asupra profitului brut, ceea ce rămâne este repartizat pentru : - autofinanţarea întreprinderii - stimulente materiale - nevoi socio-culturale -mijloc de control al eficacităţii întreprinderilor şi a muncii salariaţilor -indicator sintetic al activităţii economice. In practica economică, gradul de rentabilitate a întreprinderii se calculează cu ajutorul ratei profitului. Nivelul ratei profitului reflectă măsura în care unitatea economică reuşeşte să valorifice toţi factorii care concură la obţinerea profitului, în special mărimea volumului producţiei, accelerarea vitezei de rotaţie a capitalului.

58 5.2. Analiza diagnostic a profitului Analiza structurală a profitului presupune descompunerea în elemente componente care, în cazul profitului, se poate efectua din mai multe puncte de vedere. Rezultatul eerciţiului înaintea impozitării (profit sau pierdere), nu este omogen, fiind alcătuit din rezultatele mai multor activităţi diferite. Primul element component al eerciţiului este rezultatul eploatării care se determină ca diferenţa dintre veniturile din eploatare şi cheltuielile de eploatare.pentru societăţile cu profil industrial, veniturile din eploatare sunt constituite din : venituri din vânzarea mărfurilor cu amănuntul ; venituri din prestaţii de servicii ; iar cheltuielile din eploatare includ : costul mărfurilor vândute; costul prestaţiilor de servicii; cheltuielile de circulaţie aferente mărfurilor vândute; cheltuielile cu impozitele, taele, vărsămintele asimilate suportate de unitatea patrimonială (impozit pe clădiri, tae pentru folosirea terenurilor, impozit pe profit); cheltuieli cu personalul (salarii, alte drepturi de personal, contribuţia la asigurări şi protecţia socială); alte cheltuieli de eploatare. O altă sursă de profit pentru societate poate fi activitatea financiară. Rezultatul financiar (profit sau pierdere) se calculează ca diferenţă între veniturile financiare şi cheltuielile financiare. Potrivit formularului aneă la bilanţ, Contul de profit şi pierdere, veniturile financiare includ următoarele elemente : venituri din participaţii; venituri din diferenţe favorabile de curs valutar; venituri din dobânzi primite; alte venituri financiare. Iar cheltuielile financiare cuprind : diferente nefavorabile de curs valutar; dobânzi aferente împrumuturilor primite;

59 alte cheltuieli financiare. financiar. Rezultatul curent al eerciţiului se obţine însumând rezultatul eploatarii si rezultatul In afara activităţilor de eploatare şi financiară, pot apare şi activităţi întâmplătoare, neavând caracter de regularitate, pentru care se evidenţiază separat veniturile şi cheltuielile etraordinare. In această categorie se includ veniturile şi cheltuielile legate de capital (cedare de active) şi cele aferente operaţiunilor de gestiune (amenzi, penalităţi, donaţii, etc.). Pentru a afla rezultatul total al activităţii desfăşurate de o societate comercială, se însumează rezultatul curent al eerciţiului cu rezultatul ectraordinar, obţinându-se rezultatul eerciţiului înaintea impozitării (profit brut total sau pierdere). Un indicator foarte important pentru aprecierea performanţelor este şi rezultatul eerciţiului după impozitare, respectiv profitul net sau pierderea. Rezultatul eerciţiului după impozitare (profit net sau pierdere) este determinat ca diferenţă între rezultatul impozabil şi impozitul pe profit. Analiza factoriala are rolul de a stabili sistemul de factori care determina modificarea rezultatului eploatarii, in vederea alegerii criteriilor principale de estimare a evolutiei viitoare. Cifra de afaceri reprezintă partea principală a veniturilor din eploatare, iar rezultatul aferent cifrei de afaceri este componenta cea mai importantă a rezultatului eploatării. În acest contet, analizei rezultatului aferent cifrei de afaceri i se acordă o foarte mare atenţie. unde : A.Un model de analiză a profitului brut aferent cifrei de afaceri este următorul Pr Ns Ns Pb Ns numărul de salariaţi ai societăţii comerciale ; productivitatea muncii (cifra de afaceri pe o persoană) ; Ns Pb modificarea profitului brut la leu cifră de afaceri.

60 Modificarea profitului, se eprimă astfel : Pb Pb Pr Ns Ns Ns Ns Ca Din care:. Influenţa modificării numărului de salariaţi Pr Ns Ns Ns Pb Ns 2. Influenţa modificării productivităţii muncii Pb Pr Ns Ns Ns Ns 3. Influenţa modificării profitului la leu cifră de afaceri Pr Pb Pb Pb Ns Ns B.Rezultatul eploatării poate fi analizat şi după relaţia : RE qp qc qp cifra de afaceri eprimată în preţuri de vânzare qc cheltuielile aferente cifrei de afaceri Modificarea totală a rezultatului eploatării a fost de : RE RE RE.Influenţa modificării producţiei vândute

61 RE IQ Q Pr IQ Pr qp q p 2.Influnţa modificării structurii producţiei vândute REq qp qc Pr IQ 3.Influenţa modificării costurilor c qp qc qp qc RE 4.Influenţa modificării preţurilor p qp qc qp qc RE

62 PITOLUL VI ANALIZA SITUAȚIEI FINANCIARE PE BAZA BILANȚULUI 6.. Generalităţi privind analiza echilibrului economico financiar Echilibrul financiar al firmei reprezintă un sistem de corelaţii, prin care se stabilesc anumite proporţionalităţi în cadrul şi între diferitele fluuri financiare. Acestea reprezintă o premisă dar şi o consecinţă a unei desfăşurări normale a activităţii firmei, în conformitate cu obiectul său de activitate, ca premisă, trebuie avute în vedere corelaţiile obiective dintre necesităţile de resurse materiale şi posibilităţile de finanţare. De modul cum sunt utilizate şi valorificate aceste resurse depinde asigurarea echilibrului economico financiar sau dereglarea acestuia. Echilibrul economico-financiar trebuie înţeles ca fiind ansamblul de corelaţii care se formează în procesul derotaţie a capitalului. El trebuie să fie stabilit prin bugetul de venituri şi cheltuieli. De asemenea, trebuie urmărită realizarea lui în fiecare eerciţiu financiar. Instrumentele practice de evidenţiere a echilibrului financiar sunt: bugetul de venituri şi cheltuieli, bilanţul contabil şi balanţa de verificare. Pentru eprimarea sintetică a multiplelor corelaţii implicate de echilibrul financiar, eistă o multitudine de indicatori. În practică se utilizează în special următorii indicatori:. Rata autonomiei financiare R af = capital propriu / capital propriu + capital împrumutat 2. Rata de finanţare a stocurilor R fs = fond de rulment / stocuri 3. Rata de autofinanţare a activelor R aa = capital propriu / active fie + active circulante 4. Rata datoriilor R d = datorii totale / active totale

63 6.2. Analiza corelaţiei fondului de rulment - nevoie de fond de rulmenttrezorerie netă Fondul de rulment reprezintă partea din capitalul permanent utilizată pentru finanţarea activelor circulante, impusă de diferenţele dintre sumele încasate şi sumele de plătit, precum şi dacalajul dintre termenul mediu de transformare a activelor circulante în lichidităţi şi durata medie în care datoriile pe termen scurt devin eigibile. Sunt mai multe modalităţi de calcul al FR:. Conform concepţiei patrimoniale: a. FR = capital permanent active imobilizate FR = FR p + Fr i FR p = capitaluri proprii active imobilizate Fr i = datorii pe termen scurt şi lung b. FR = active circulante datorii pe termen scurt Potrivit concepţiei funcţionale, fondul de rulment funcţional sau fondul de rulment net global (FRGN) se determină astfel: a. FRGN = surse aciclice active aciclice b. FRGN = (nevoi ciclice + nevoi de trezorerie) (resurse ciclice + resurse de trezorerie) = (active circulante de eploatare + active circulante în afara eploatării + disponibilităţi) (datorii de eploatare + datorii în afara eploatării + credite bancare de trezorerie). Nevoia de fond de rulment reprezintă diferenţa dintre nevoile temporare şi resursele temporare, respectiv suma necesară finanţării decalajelor, care se produc în timp între fluurile reale şi fluurile de trezorerie determinate în special de activitatea de eploatare. a. pe baza bilanţului patrimonial: NFR = (active circulante disponibilităţi băneşti) (datorii pe termen scurt credite pe termen scurt) = (active circulante disponibilităţi băneşti) obligaţii pe termen scurt Nevoia de fond de rulment semnifică în esenţă, activele circulante de natura stocurilor şi a creanţelor nefinanţate pe seama obligaiilor pe termen scurt (surse atrase). Obligaţiile pe termen scurt de natura celor faţă de furnizori, salariaţi, bugetul de stat. b. pe baza bilanţului funcţional, nevoia de fond de rulment se determină astfel:

64 NFR = nevoi ciclice resurse ciclice În acest caz NFR este formată din partea pentru eploatare (NFRE) şi cea în afara eploatării (NFRAE). NFR = NFRE + NFRAE NFRE = active ciclice aferente eploatării surse ciclice aferente eploatării NFRAE = active ciclice din afara eploatării surse ciclice din afara eploatării Mărimea nevoii de rulment din eploatare este influenţată de natura activităţii, durata ciclului de fabricaţie, viteza de rotaţie a stocurilor şi creanţelor, nivelul de activitate. Dacă nevoia de rulment este pozitivă, situaţia se consideră a fi normală numai dacă este rezultatul unei politici de investiţii privind creşterea nevoii de finanţare a ciclului de eploatare. Astfel, aceasta reflectă un dacalaj nefavorabil între lichiditatea stocurilor şi creanţelor şi eigibilitatea datoriilor de eploatare. Dacă, dimpotrivă, nevoia de fond de rulment este negativă, aceasta semnifică un surplus de resurse temporare comparativ cu nevoile temporare, situaţia fiind favorabilă doar dacă este rezultatul accelerării rotaţiei activelor circulante şi ale angajării de datorii cu scadenţe mari. Trezoreria netă eprimă corelaţia dintre fondul de rulment şi nevoia de fond de rulment, reflectând situaţia financiară a firmei, atât pe termen mediu şi lung cât şi pe termen scurt. a. Pe baza bilanţului patrimonial (financiar): TN = FR NFR b. Trezoreria netă se poate calcula pe baza bilanţului funcţional astfel: TN = FRNG NFR sau TN = TA TP TA = trezoreria de activ, TP = trezoreria de pasiv. Trezoreria netă pozitivă semnifică un ecedent monetar al eerciţiului financiar şi dacă acesta se menţine în cadrul mai multor eerciţii financiare succesive, această situaţie demonstrează o rentabilitate economică ridicată şi posibilitatea plasării rentabile a disponibilităţilor băneşti pentru întărirea poziţiei băncii pe piaţă. Dacă nevoia de fond de rulment este constantă atunci trezoreria netă pozitivă este echivalentul profitului net, diminuat cu dividentele plătite în cursul aceleiaşi perioade, la care se adună amortizarea

65 6.3. Analiza corelaţiei fondului de rulment cu activele circulante În cadrul echilibrului flnanciar al firmei, una din corelaţiile importante o constituie cea dintre fondul de rulment (FRRt) şi nevoia de fond de rulment (NFR) sau soldul efectiv al activelor circulante (fără disponibilităţi) achitate şi neachitate. Nevoia de fond de rulment mai poate fi numit şi capital de lucru. În acest caz, ea reprezintă volumul de bani necesar pentru ca firma să poată funcţiona în timpul de aşteptare a încasării creanţelor sale şi se calculează cu ajutorul relaţiei următoare: PITAL = CREANŢE + STOCURI DE OBLIGAŢII DE DE LUCRU DE ÎNSAT ACTIVE PLATĂ (Clienţi şi debitori) CIRCULANTE (pe termen scurt) În analiza corelaţiei dintre fondul de rulment şi activele circulante se pot folosi o serie de rate cum ar fi: Fondul de rulment Rata de finanţare a activului circulant= Active circulante Această rată reflectă proporţia în care fondul de rulment acoperă activele circulante. Se apreciază că mărimea normală a acestei rate este de 5%. O altă rată utilizată este rata de acoperire a stocurilor: Fondul de rulment Rata de acoperire a stocurilor = Stocuri Rata de acoperire a stocurilor reflectă proporţia în care fondul de rulment finanţează stocurile. O acoperire normală a stocurilor apare atunci când fondul de rulment reprezintă circa 2/3 din totalul acestora. O altă rată utilizată este rata de acoperire a stocurilor achitate şi necreditate plus creanţele:

66 Rata de acoperire Fondul de rulment real total a stocurilor achitate = Stocurile achitate si necreditate plus creantele Această rată prezintă procentual raportul dintre fondul de rulment eistent şi mărimea stocurilor şi a creanţelor achitate şi necreditate, eprimat în trezoreria netă. În mod normal, ea trebuie să fie mai mare de Analiza creanţelor şi obligaţiilor în sistemul echilibrului financiar Creanţele reflectă angajamente contractate de anumiţi parteneri ai firmei, cum sunt clienţi, ale căror termene de plată au o scadenţă ulterioară livrării bunurilor şi serviciilor, precum şi debitorii băncii, în calitate de beneficiari ai unor împrumuturi pe care le vor rambursa ulterior împreună cu dobânda aferentă acestora. Obligaţiile (datoriile nefinanciare pe termen scurt) reprezintă surse de finanţare atrase pe o durată mai mică de un an, ecuzând creditele bancare. Acestea conţin datoriile către furnizori, personal, stat, acţionari, avansuri de la clienţi. Creanţele şi obligaţiile constituie principalele elemente care influenţează fluurile băneşti ale băncii.. Durata de imobilizare a creanţelor (Di): Di = unde: Sd = soldul mediu al creanţelor Rd = rulajul debitor al conturilor de creanţe. 2. Durata de folosire a surselor atrase (Df): Df = Sc36 Rc unde: Sc = soldul mediu al conturilor de obligaţii Rc = rulajul creditor al conturilor respective. Corelaţia dintre suma creanţelor şi obligaţiilor pe termen scurt, precum şi dintre Di şi Df