CAPITOLUL 1. ECHILIBRULUI FINANCIAR AL ÎNTREPRINDERII Bilanţul contabil, instrument de analiză al echilibrului financiar

Transcript

1 CAPITOLUL 1. ECHILIBRULUI FINANCIAR AL ÎNTREPRINDERII 1.1. Bilanţul contabil, instrument de analiză al echilibrului financiar Într-o economie competitivă, activitatea unei întreprinderi, indiferent de obiectivul său de activitate, urmăreşte atingerea a cel puţin două ţeluri principale: realizarea de profit şi satisfacerea necesităţilor unei anumite categorii de cumpărători. Ori, pentru realizarea celor două mari ţeluri este necesară informaţia care să dezvăluie poziţia financiară a întreprinderii şi profitabilitatea acesteia. Practica socială a investit contabilitatea, componentă esenţială a sistemului informaţional economic, să construiască o informaţie completă şi credibilă. Contabilitatea prin mijloacele şi procedeele sale specifice oferă o analiză pertinentă îndreptată spre piaţă, oferă orientări asupra strategiei economice viitoare, clarificări asupra trecutului şi prezentului întreprinderii, soluţii şi motivaţii pentru deciziile luate. Această ştiinţă reprezintă un sistem logic, dar şi raţional de informare specializată ce este supus unor norme şi convenţii definite social. Conform Legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată, documentul oficial de gestiune care trebuie să reflecte o imagine fidelă, clară şi completă a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor obţinute este bilanţul contabil. Înfăptuirea imagini fidele de către contabilitate necesită ca informaţiile furnizate de către aceasta să îndeplinească următoarele condiţii: datele contabile să fie înregistrate în contabilitate în timp util pentru a fi prelucrate şi utilizate; informaţiile contabile să ofere utilizatorilor o descriere adecvată, să fie corecte şi complete; contabilizarea faptelor să fie în acord cu baza lor juridică şi economică; informaţiile furnizate de contabilitate să rezulte din aplicarea lui cu bună credinţă a regulilor şi procedeelor contabile. Bilanţul contabil, din punct de vedere conceptual, reprezintă cea mai importantă sintetiză informaţională a contabilităţii, obţinută prin structurarea, agregarea şi sistematizarea în expresie valorică a patrimoniului unei entităţi, la un anumit moment. Acesta caracterizează la un moment dat elementele constitutive ale patrimoniului şi conţine un sistem de indicatori ce se elaborează pe baza datelor furnizate de contabilitate, fie preluate direct, fie prelucrate în prealabil. Bilanţul contabil este un mod de analiză şi de conducere, el reprezintă oglinda activităţii întreprinderii, fiind principalul mijloc de informare a tuturor celor interesaţi, o sursă principală de informaţii pentru managerul unei unităţi în ceea ce priveşte modul de desfăşurare a activităţii pe care o conduce. Acesta este instrumentul pentru calcularea indicatorilor macroeconomici şi pentru elaborarea prognozelor, servind la stabilirea patrimoniului economiei naţionale. Aprecierea activităţii desfăşurate de orice întreprindere, precum şi elaborarea deciziilor economice se fundamentează pe analiza celui mai complex produs al contabilităţii, respectiv, bilanţul, afirmă prof. Horomnea E., în lucrarea Managerial Competence end in the technological changes background, vol. II, Management of Technological Changes, publicată în Grecia în anul Bilanţul contabil, model specific metodei contabilităţii, oferă un tablou sintetic şi static în expresie bănească asupra situaţiei patrimoniului şi a rezultatelor globale (profit sau pierdere) de la un nivel microeconomic, respectiv a unui agent economic şi până la cel mai ridicat nivel - cel naţional. Cu ajutorul structurilor calitative ale posturilor sale, bilanţul contabil realizează dubla reprezentare patrimonială. Asupra bilanţului acţionează direct două dintre principiile contabile: principiul necompensării conform căruia nu este admisă compensarea elementelor structurate din punct de vedere al lichidităţilor cu acele elemente structurate din punct de vedere al exigibilităţilor sau mai precis a creanţelor cu datoriile; 1

2 principiul intangibilităţii bilanţului de deschidere care interzice modificarea într-un fel a bilanţului de deschidere a exerciţiului următor, ceea ce presupune egalitatea bilanţului final al unui exerciţiu cu bilanţul iniţial al exerciţiului următor. În teoria cunoaşterii contabile, bilanţul contabil are rolul de a demonstra valabilitatea principiilor metodei contabilităţii, dubla reprezentare şi dubla înregistrare pe care se bazează contabilitatea în partidă dublă, iar în practică bilanţul are un rol important în conducere, în asigurarea artei manageriale, fiind un sistem adecvat pentru analiza activităţii întreprinderii şi luarea măsurilor ce se impun. Imaginea asupra situaţiei existenţei patrimoniale la un moment dat exprimată de bilanţ este completată de situaţia veniturilor, cheltuielilor, a rezultatelor economice şi financiare a întreprinderii, redate de contul de profit şi pierdere, dar şi de anexele la bilanţ şi de raportul de gestiune ce cuprinde o analiză economico-financiară a modului de realizare a indicatorilor unităţii. Managerul întreprinderii analizează factorii cu influenţă asupra modului de realizare a indicatorilor, în special factorii care au condus la nerealizarea atât a indicatorilor tehnici, cât şi cei financiari. În acest sens se vor prezenta aspectele legate de realizarea planului de producţie, de încărcare a capacităţii de producţie, de modul de efectuare a aprovizionărilor şi desfacerilor producţiei, aspecte legate de calitatea produselor, etc Sub aspect financiar se evidenţiază nivelul costurilor, al rentabilităţii, evoluţia lichidităţii, folosirea creditelor, etc. Din analiza acestor factori trebuie să rezulte şi măsurile ce trebuie luate pentru ca influenţa acestor factori să fie minimă sau înlăturată. De asemenea, se analizează şi factorii cu influenţă pozitivă pentru a amplifica influenţa lor şi a se realiza în viitor un nivel mai ridicat la acestor indicatori. Preocupările în domeniul normalizării şi armonizării sistemelor contabile, pe plan european, s-au concretizat, pe linia normalizării, în conceperea normelor de către International Accounting Standards Committee (I.A.S.C.), în timp ce pe linia armonizării sistemelor de contabilitate şi inclusiv a întocmirii situaţiilor financiare, acestea s-au concretizat în elaborarea de directive, revenindu-i, fiecărui stat membru obligaţia încorporării acestora în propria lor legislaţie. La nivelul Uniunii Europene, preocupările armonizării sistemelor contabile s-au concretizat în adoptarea a trei documente semnificative: 1. Directiva a IV-a europeană, elaborată la 25 iulie 1978 şi revizuită la data de 8 noiembrie 19, ale cărei prevederi se sprijină pe standardele publicate de Uniunea Europeană a Experţilor Contabili Economici şi Financiari şi Comitetul de Standarde Internaţionale. Cuprinsul acestei directive se împarte în patru părţi: Schema bilanţului (inclusiv contul de rezultate), care cuprinde două scheme de bilanţ, din care doar una trebuie aplicată la alegere şi două scheme ale contului de profit şi pierdere. În prima schemă se prezintă bilanţul contabil în format orizontal (în cont) activul fiind descompus în şase rubrici, notate de la A la F (Capital subscris nevărsat; Cheltuieli de constituire; Activ imobilizat; Activ circulant; Conturide regularizare; Pierderea exerciţiului), iar pasivul în cinci rubrici, notate de la A la E (Capitaluri proprii; Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli; Datorii; Conturi de regularizare; Beneficiul exerciţiului). În cea de-a doua schemă se prezintă bilanţul contabil în format vertical (în listă), unde rubricile sunt notate de la A la F (Capital subscris nevărsat; Cheltuieli de constituire; Activul imobilizat; Activul circulant; Conturi de regularizare; Datorii cu scadenţă mai mică de un an; Activul circulant (inclusiv E), exclusiv datoriile cu scadenţă mai mică sau egală cu un an; Suma totală a elementelor de activ după deducerea datoriilor cu scadenţă mai mare de un an; Datoriile cu scadenţă mai mare de un an; Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli; Conturi de regularizare; Capitaluri proprii). Directiva a IV-a europeană mai cuorinde normele de evaluare, anexa la bilanţ şi raportul de gestiune. Succint, câteva dintre principalele prevederi ale Directivei europene în domeniul contabilităţii: conturile anuale trebuie să ofere o imagine fidelă a situaţiei financiare a întreprinderii; 2

3 interpretarea activităţilor economice se face potrivit conceptului juridico-economic al patrimoniului, prevalând totuşi aspectul juridic; evaluarea obligatorie a posturilor din bilanţ pe baza metodei costului istoric (plusurile sau minusurile provenind de la acelaşi post de bilanţ trebuie evaluate separat, neadmiţându-se compensarea lor); prevederile referitoarea la conturile anuale nu se pot aplica în mod unitar tuturor întreprinderilor datorită deosebirilor de ordin juridic şi mărimii diferite a acestora (întreprinderile mici şi mijlocii beneficiază de simplificări în ceea ce priveşte prezentarea conturilor anuale în vederea asigurării unui caracter confidenţial vis-à-vis de concurenţă). Comparativ cu structura bilanţieră adoptată de sistemul contabil românesc, în analiza dispoziţiilor Directivei a IV-a europeană, se pot face următoarele remarci: - capitalul subscris nevărsat figurează, în bilanţul în formă bilaterală sau de cont, ca primă rubrică în activ sau ca element component al activului circulant (în structură detaliată), cea de-a doua soluţie fiind agreată de bilanţul românesc; - cheltuieli de constituire sunt înscrise în mod distinct înaintea activului imobilizat sau ca elemente componente ale imobilizărilor necorporale. Modelul românesc al bilanţului prevede cumularea cheltuielilor de constituire cu cele de cercetare-dezvoltare, fapt ce creează dificultăţi în efectuarea de analize financiare (cheltuielile de constituire fiind considerate elemente de activ fictiv); - profitul sau pierderea sunt evidenţiate ca ultime rubrici în pasivul şi respectiv, activul bilanţier, în timp ce în legislaţiile naţionale aceste elemente sunt înscrise cu semne diferite în structura capitalurilor proprii. 2. Directiva a VII-a europeană, adoptată la 13 iunie 1983 de către Uniunea Europeană, este rezultatul studiilor pe plan internaţional, a eforturilor de normalizare şi de uniformizare în elaborarea şi prezentarea conturilor consolidate, fiind încununat prin Ordinul nr din 29/11/2004, publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 27 din 10/01/2005 privind unele reglementari în domeniul contabilităţii. 3. Directiva a VIII-a europeană referitoare la prevederile utile în domeniul unui control competent în materie legislativă a bilanţurilor încheiate de agenţii economici. Dacă facem o extindere a activităţii de normalizare şi armonizare a sistemelor contabile pe plan internaţional facem trimitere la International Accounting Standards Committee (I.A.S.C.) care a luat fiinţă în anul 1973 şi al cărui obiectiv principal l-a constituit dezvoltarea standardele internaţionale de contabilitate printr-un proces raţional care are în vedere evaluarea, prezentarea şi comunicarea informaţiilor privind informaţiile financiare ale întreprinderii. În acest context, Cadrul de pregătire şi prezentare a situaţiilor financiare, adoptat în anul 1989 de International Accounting Standards Committee constituit din 110 paragrafe, tratează probleme precum: obiectivul, caracteristicile calitative şi elementele care compun situaţiile financiare, sistemele de măsurare şi conceptul de capital. Obiectivul situaţiilor financiare îl constituie necesitatea furnizării de informaţii privind situaţia financiară, performanţa şi evoluţia situaţiei financiare, informaţii cu atât mai utile, cu cât potenţialii utilizatori sunt puşi în situaţia de a lua decizii cu caracter economic, Mai târziu, în anul 1995 International Accounting Standards Committee a lansat proiectul de norme privind Prezentarea situaţiilor financiare ce se referă la: un bilanţ, un cont de rezultate, un tablou al fluxurilor de trezorerie şi notele explicative sau anexa. Forma de prezentare a bilanţului definit de cadrul I.A.S.C. se apropie de modelul bilanţului franţuzesc sau românesc, nu se bazează pe formula active datorii = capitaluri proprii, are formă de cont şi presupune prezentarea distinctă a activelor imobilizate, a activelor circulante, a capitalurilor proprii şi a datoriilor. Separarea activelor imobilizate de activele circulante se bazează pe funcţia reală a acestora şi nu pe scadenţa lor. Întrucât, un asemenea model de bilanţ nu separă datoriile pe termen scurt de cele pe termen lung (pasivul bilanţului fiind structurat în capitaluri proprii, interese minoritare şi datorii) nu este posibilă 3

4 deducerea datoriilor curente (pe termen scurt) din activele circulante, iar elementele activului circulant nu pot fi clasificate după lichiditatea lor. Bilanţul în acest format are drept componente următoarele elemente: - activele sunt resurse asupra cărora agentul economic exercită un control şi care provin evenimente trecute, menite de a genera avantaje economice viitoare; - pasivele sunt obligaţii actuale ale întreprinderii generate de evenimente trecute şi acre antrenează cu ocazia efectuării plăţii, o ieşire de resurse ce comportă un avantaj economic. Obligaţiile pot avea o bază contractuală, statutară sau legală şi pot rezulta din practici comerciale curente sau pot fi rezultatul unei politici voluntare a întreprinderii. Intervine o mare dificultate în distincţia ce trebuie efectuată între o obligaţie prezentă ţi un angajament viitor; - capitalurile proprii rezultă din deducerea tuturor datoriilor din activele întreprinderii, iar mărimea acestora este influenţată de sistemul de evaluare a activelor şi a datoriilor. Doar în mod excepţional, mărimea capitalurilor proprii corespunde cu valoarea acţiunilor sau cu valoarea globală a întreprinderii. Normele contabile din ţara noastră au adoptat o structură generală a conturilor anuale sub denumirea echivalentă de bilanţ contabil sau situaţii financiare anuale. El se întocmeşte obligatoriu anual, precum şi în situaţia fuziunii sau încetării activităţii de către regiile autonome, societăţile comerciale, instituţiile publice unităţile cooperatiste, asociaţiile şi celelalte persoane juridice sau persoane fizice care au calitatea de comerciant. Introducăndu-se obligaţia de a conduce contabilitatea de către unităţile patrimoniale începănd cu data de în baza planului de conturi general, a Regulamentul de aplicare a Legii contabilităţii nr.82/1991, modificată şi completată ulterior şi a normelor metodologice de utilizare a conturilor contabile aprobate prin Hotărârea de Guvern nr. 704/1993, s-a creat şi în România, posibilitatea de reflectare în evidenţe a operaţiunilor economico-financiare, specifice economiei de piaţă, în acord cu actele normative adoptate în această petrioadă şi cu prevederile Directivei a-iv-a a Comunităţii Economice Europene şi Standardelor de Contabilitate Internaţională. Pentru a răspunde cerinţelor armonizării contabile cu prevederile Comunităţii Economice Europene, Ministerul Finanţelor Publice a stabilit, prin Ordinul nr. 3055/ , forma completă şi conţinutul situaţiilor financiare anuale obligatorii de întocmit începând cu de către societăţile comerciale, societăţile şi companiile naţionale, instituţiile naţionale de cercetare-dezvoltare, societăţile cooperative şi celelalte persoane juridice care, în baza legilor speciale de organizare, funcţionează pe principiile societăţilor comerciale. Aceste entităţi care depăşesc limitele a două dintre cele trei criterii de mărime: total active: euro; cifră de afaceri netă: euro şi număr mediu de salariaţi în cursul exerciţiului financiar: 50 vor întocmi situaţii financiare anuale ce cuprind: bilanţul; contul de profit şi pierdere; situaţia modificărilor capitalului propriu; situaţia fluxurilor de trezorerie; notele explicative la Situaţii financiare anuale. Situaţiile financiare anuale întocmite de entităţile economice care depăşesc limitele a două din criteriile de mărime menţionate mai sus constituie un tot unitar. Acestea vor fi însoţite de Raportul administratorilor şi vor fi auditate potrivit legii. Persoanele juridice care la data bilanţului nu depăşesc limitele a două dintre criteriile prezentate anterior, întocmesc situaţii financiare anuale simplificate compuse din: bilanţ, contul de profit şi pierdere şi note explicative la situaţiile financiare anuale simplificate. Opţional, aceste entităţi, pot întocmi situaţia modificărilor capitalului propriu şi/sau situaţia fluxurilor de trezorerie. Situaţiile financiare anuale simplificate sunt verificate potrivit legii. Situaţiile financiare anuale trebuie însoţite de o Declaraţie scrisă de asumare a răspunderii conducerii persoanei juridice pentru întocmirea situaţiilor financiare anuale în acord cu Reglementărilor contabile conforme cu Directiva a IV-a a CEE. Situaţiile financiare consolidate sunt elaborate potrivit Reglementărilor contabile conforme cu Directivele europene. Importanţa bilanţului contabil a fost remarcată cu multă vreme în urmă. Elocventă este precizarea profesorului Feleagă N., referitoare la importanţa bilanţului: pentru a lua decizii utile, şeful unei 4

5 întreprinderi trebuie să ştie dacă afacerea sa prosperă, dacă bate pasul pe loc sau dacă ea este un declin cu ocazia fiecărei mari crize, economiştii au putut observa că foarte multe falimente sunt datorate pur şi simplu unei cunoaşteri prea tardive a declinului afacerilor lor dar noi nu avem nevoie numai de a determina rezultatul, atunci când o întreprindere începe să fie în primejdie; este indispensabil să luăm cunoştinţă de prosperitatea sa. Un şef capabil trebuie să profite de o astfel de perioadă de înflorire, indiferent că ea este provocată de conjunctură sau de structura economică. Nu putem lăsa să treacă vânturile favorabile fără să ridicăm pânzele, căci ele (vânturile) nu vor sufla întotdeauna. Rolul bilanţului este deosebit de important atât în teoria, cât şi în practica contabilă: În teoria cunoaşterii contabile, rolul bilanţului este acela de a demonstra valabilitatea principiilor metodei contabilităţii dubla reprezentare şi dubla înregistrare pe care se bazează contabilitatea în partidă dublă. În cadrul bilanţului se pun faţă în faţă cele două laturi fundamentale sub care contabilitatea studiază patrimoniul, şi anume: mijloacele materiale şi băneşti privite după structura, componenţa şi destinaţia lor pe de o parte, şi după sursa lor de finanţare, de provenienţă pe de altă parte. De asemenea, se verifică teoria că oricâte şi orice fel de mişcări au loc în ansamblul elementelor patrimoniale la nivelul unei verigi organizatorice, se menţine egalitatea între cele două laturi fundamentale: mijloacele şi resursele. Prin intermediul bilanţului, procesul cunoaşterii contabile ajunge la nivelul superior al generalizării şi al concluziilor privind corelaţiile şi interdependenţele dintre fenomenele şi procesele economice relevate în datele şi informaţiile din bilanţ şi, pe baza aceasta, al cunoaşterii tendinţelor de dezvoltare în viitor. În practica contabilă a unităţilor, prin intermediul bilanţului se realizează şi se pun în corelaţie toate conturile în care se reflectă elementele patrimoniale ale unităţii, fiind în acest fel, instrumentul contabil în care conturile îşi pierd o parte din individualitatea şi caracteristica lor, fiind prezentate printr-un singur element, cel al soldurilor. Tot la fel, la începutul perioadelor de gestiune, pe baza datelor şi a informaţiilor din bilanţ se deschid conturile. Datele din bilanţ sunt date de ieşire din sistemul conturilor unei unităţi pe perioada de gestiune precedată şi date de intrare în sistemul conturilor pe perioada de gestiune următoare. Astfel, în ciclul contabil bilanţul reprezintă elementul prin care se închide şi cu care începe acest ciclu. Bilanţul contabil prezintă importanţă nu numai pentru conducerea unităţii la nivelul căreia se circumscriu datele şi informaţiile din el, dar şi pentru organele din afara unităţii interesate să cunoască activitatea şi rezultatele ei, cum ar fi: băncile, investitorii, acţionarii, salariaţii, organele fiscale, etc. Prin conţinutul şi anexele sale, bilanţul asigură un volum de informaţii corelate şi verificate, care exprimă sintetic toate laturile mijloacelor, activităţilor şi rezultatelor unei unităţi şi care sunt deosebit de utile pentru conducerea acestor unităţi. Dată fiind importanţa bilanţului contabil, este necesară cunoaşterea funcţiilor pe care bilanţul le îndeplineşte, având în vedere volumul de informaţii pe care acesta le pune la dispoziţie în sistemul informaţional al unităţii. Acestea sunt: 1. Funcţia de generalizare a informaţiilor contabile constituie o manifestare a procedeului de generalizare din cadrul metodei contabilităţii a procesului cunoaşterii contabile şi o expresie a momentului final al fluxului de prelucrare a datelor şi informaţiilor contabile dintr-o unitate. În organizarea contabilităţii, datele şi informaţiile referitoare la aspectele economice ce au loc în unitate parcurg un drum ascendent: de la simplu la complex, de la particular la general, de la primar la centralizator. În acest sens acţionează toate procedeele şi instrumentele folosite de metoda contabilităţii, bilanţul reflectând momentul final al acestui flux. În bilanţ se preiau toate datele din fiecare cont, care apoi sunt grupate şi sistematizate în funcţie de natura lor, în aşa fel încât să obţină date sintetice cu o mare densitate informaţională, care centralizează şi generalizează întreaga masă a informaţiilor economicofinanciare din sistemul contabilităţii. 2. Funcţia de informare asigură bilanţului un loc esenţial în cadrul sistemului informaţionalcontabil şi aceasta datorită informaţiilor extrem de importante pe care le conţine referitoare la mijloacele, sursele, rezultatele economice şi financiare ale unităţii gestionare, care sunt indispensabile conducerii 5

6 acesteia. Datorită caracterului lor sintetic, generalizator, informaţiile din bilanţ permit o privire de ansamblu asupra situaţiei la un moment dat, a modului cum se asigură principiile gestiunii economice. Bilanţul oferă informaţii cu privire la felul şi mărimea tuturor mijloacelor economice, dacă şi în ce măsură mijloacele sunt finanţate din surse proprii sau din surse străine, dacă exerciţiul pentru care s-a întocmit bilanţul s-a încheiat cu profit sau pierdere, etc. Pe baza acestor informaţii, deşi post-operative, conducerile unităţii pot lua decizii pentru înlăturarea deficienţelor sau pentru activarea unor acţiuni eficiente. Funcţia de informare a bilanţului se extinde şi în afara limitelor organizatorice ale unităţii gestionare, în sensul că bilanţul este utilizat ca sursă de date pentru o serie de organe din exteriorul unităţii. Astfel, banca utilizează bilanţul pentru a constata ce destinaţie s-a dat creditelor acordate, dacă şi în ce măsură aceste credite sunt garantate. De asemenea, bilanţul este utilizat de organele fiscale pentru determinarea mărimii masei de profit şi implicit a impozitului pe profit, precum şi a celorlalte impozite şi taxe. 3. Funcţia de analiză a bilanţului care în fapt reprezintă o continuare şi o adâncire a funcţiei de informare. Această funcţie scoate în evidenţa factorii de influenţă a fenomenelor şi proceselor prezentate prin datele şi informaţiile din bilanţ, cât şi mărimea acestor influenţe. Această funcţie se realizează prin verificarea diverselor corelaţii ce trebuie să existe între datele şi informaţiile din bilanţul propriu-zis, corelaţia între grupele bilanţului, între capitolele şi posturile bilanţului sau cele din bilanţ şi anexele la bilanţ, dintre informaţiile contabile şi cele de plan din anexele la bilanţ, etc. Această funcţie asigură utilizarea informaţiilor din bilanţ în procesul conducerii unităţii şi se concretizează mai ales în raportul de gestiune, în care se analizează toţi indicatorii economico-financiari efectivi sub aspectul abaterilor de la cei planificaţi şi a factorilor care le-au determinat. Analiza permite stabilirea unui diagnostic al situaţiei financiare ţi a rentabilităţii entităţii. 4. Funcţia previzională a bilanţului de anticipare a evoluţiei fenomenelor şi proceselor economice. În cadrul procesului de conducere a unităţilor economice, bilanţul contabil constituie un instrument important al reglării activităţii, având în vedere legătura organică între analiza pe bază de bilanţ, funcţiile întreprinderii şi atribuţiile conducerii. Pe baza datelor furnizate de bilanţ se controlează modul şi măsura în care unitatea economică şi-a îndeplinit programele stabilite, prevederile bugetelor gestionare, a utilizat fondurile avute la dispoziţie, s-a încadrat în disciplina economico-financiară. Cunoaşterea contabilă prin bilanţ pune în evidenţă împletirea strânsă dintre aceste funcţii, condiţionarea lor reciprocă. Astfel, utilizarea informaţiilor contabile la un nivel superior nu este posibilă fără generalizarea prin bilanţ a datelor şi informaţiilor din conturi, realizată prin funcţia de generalizare. Pe de altă parte, generalizarea acestor date din conturi se face tocmai în scopul obţinerii unor informaţii necesare procesului conducerii. Odată cu informaţia este necesară şi o analiză a acestor informaţii pentru a identifica factorii care au determinat mărimea şi tendinţa de dezvoltare a fenomenelor şi proceselor economice. Pentru a reda o imagine fidelă, clară şi completă a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor obţinute, trebuie respectate, cu bună credinţă, regulile privind evaluarea patrimoniului şi celelalte norme şi principii contabile, cum sunt: principiul prudenţei, principiul permanenţei metodelor, principiul continuităţii activităţii, principiul independenţei exerciţiului, principiul intangibilităţii bilanţului de deschidere, principiul necompensării. Studiul financiar al bilanţului evidenţiază modalităţile de realizare a echilibrului financiar funcţional sau patrimonial al întreprinderii la un moment dat (de regulă la sfârşitul perioadei de gestiune), permiţând deci, o analiză financiară statică. Sub aspect juridic, bilanţul sintetizează starea patrimonială, respectiv ansamblul drepturilor şi angajamentelor patrimoniale existente la un moment dat. Drepturile patrimoniale cuprind drepturile de proprietate şi cele de creanţă şi conferă titularilor o putere asupra bunurilor (drepturi de proprietate) sau posibilitatea obţinerii unor prestaţii din partea altor persoane (drepturi de creanţă). 6

7 Drepturile de proprietate se concretizează în posibilitatea utilizării bunurilor în scopul consumului, producţiei sau fructificării acestuia pentru obţinerea unor venituri. În general, o întreprindere deţine anumite drepturi de proprietate asupra unui ansamblu variat de bunuri materiale cum sunt terenurile, clădirile, stocurile de mărfuri, de materii prime, de produse finite, cât şi nemateriale reprezentate de brevete, licenţe, mărci de fabrică şi alte elemente necorporale. Drepturile de creanţă adică drepturile asupra terţilor, constau în angajamente contractate de anumiţi parteneri, cum sunt clienţii ale căror termene de plată, convenite în avans, au o scadenţă ulterioară livrării bunurilor sau serviciilor, precum şi debitorii întreprinderii, în calitatea lor de beneficiari ai unor împrumuturi, pentru angajamentele de rambursare în viitor a capitalului şi costului aferent acestuia sub formă de dobândă. Drept urmare, conturile de imobilizări, clienţi şi debitori corespunzătoare drepturilor de proprietate şi de creanţă se vor regăsi în activul bilanţului. Angajamentele patrimoniale corespunzătoare obligaţiilor pe care întreprinderea trebuie să le onoreze la o anumită scadenţă, sunt înregistrate în pasivul bilanţului. În funcţie de originea lor, angajamentele pot fi consecinţa unor decizii voluntare sau a unor obligaţii impuse întreprinderii. Astfel, împrumuturile contractate sau obligaţiile de plată faţă de furnizori sunt rezultatul unor angajamente liber subscrise de întreprindere, concretizate în datorii reflectate în pasiv, în timp ce obligaţiile fiscale constituie prelevări obligatorii impuse acesteia, înregistrate tot în pasivul bilanţului. De asemenea, angajamentele patrimoniale pot fi diferenţiate, în funcţie de efectele lor, în angajamente corespunzătoare datoriilor şi corespunzătoare capitalurilor proprii. Cele corespunzătoare datoriilor implică, în general pentru întreprindere, obligaţia de plată a dobânzilor şi de rambursare a datoriilor, în funcţie de modalitatea şi scadenţa convenită în contract. Angajamentele corespunzătoare capitalurilor proprii apar în legătură cu remunerarea proprietarilor fondurilor puse la dispoziţia întreprinderii sub formă de aport iniţial la constituirea capitalului social fie pentru aportul nou cu ocazia unei creşteri de capital, fie pentru acceptarea menţinerii profiturilor nedistribuite care, în fapt, reprezintă rezerve ce vor majora capitalul propriu, prin încorporarea lor în cuantumul acestuia. Capitalurile proprii exprimă valoarea drepturilor pe care proprietarii le deţin asupra întreprinderii, cu toate că angajamentele de remunerare şi de rambursare luate de aceasta faţă de proprietarii săi sunt in general nesigure. Astfel, proprietarii nu beneficiază de nici o garanţie fermă care să le asigure recuperarea fondurilor investite şi nici de o certitudine în ceea ce priveşte data unei eventuale recuperări. În legătură cu remunerarea capitalurilor investite, există riscul de nedistribuire a dividendelor, în ipoteza în care rezultatele obţinute de întreprindere vor fi slabe. În compensarea riscurilor care decurg din această nedeterminare, proprietarii pot beneficia de trei avantaje majore, şi anume: dividende superioare, dacă întreprinderea are o evoluţie financiară favorabilă şi degajă rezultate bune la sfârşitul exerciţiului contabil (remunerarea nefiind garantată în caz contrar), creşterea valorii capitalurilor proprii, deci a bogăţiei pe care proprietarii o deţin în întreprindere (chiar dacă nu poate fi avut în vedere un anumit termen pentru recuperarea sa) şi dreptul de participare la deciziile majore din viaţa întreprinderii (în special la cele referitoare la desemnarea conducerii acesteia). Dacă studiul juridic permite prezentarea drepturilor şi angajamentelor patrimoniale, prezentarea financiară pune în evidenţă relaţia dintre sursele fondurilor (resursele) şi nevoile (utilizările) cărora le sunt alocate fondurile, ceea ce conduce la necesitatea prelucrării datelor contabile şi aşezarea lor în activ şi pasiv. Astfel, pasivul apare ca o sinteză a angajamentelor contractate (optica juridică) sau ca o inventariere a surselor de finanţare (optica financiară), în timp ce elementele înscrise în activ corespund unor drepturi patrimoniale (sub aspect juridic) sau unor alocări de fonduri pentru achiziţionarea acestor drepturi (sub aspect financiar). 7

8 Bilanţul se poate defini ca fiind starea la un moment dat a situaţiei întreprinderii. Asupra sa planează însă incertitudinea asupra conţinutului: descrie el situaţia juridică a întreprinderii sau situaţia economică şi financiară a acesteia? De aceea, în prezent, în privinţa bilanţului contabil se întâlnesc mai multe abordări. O primă abordare priveşte conceptul de patrimoniu. Din punct de vedere economico-juridic patrimoniul este format din ansamblul bunurilor (corporale şi necorporale), al drepturilor şi obligaţiilor ce caracterizează situaţia unei entităţi patrimoniale la un moment dat. Pentru ca să poată fi contabilizate, componentele patrimoniale trebuie să fie exprimate în etalon monetar. De asemenea, patrimoniul trebuie să fie ataşat unei persoane fizice sau juridice, care desfăşoară acte de comerţ, numit titular de patrimoniu. Determinarea, structurarea şi cunoaşterea patrimoniului se realizează cu ajutorul bilanţului. Plecând de la conceptul de patrimoniu, bilanţul la rândul lui, poate fi interpretat din mai multe puncte de vedere: Din punct de vedere economic, bilanţul prezintă capitalurile titularului de patrimoniu. Capitalurile sunt reprezentate atât sub aspectul originii lor, respectiv resursele, cât şi al modului de utilizare. Acest mod de interpretare generează ecuaţia economică a bilanţului: Utilizări = Resurse Abordat din punct de vedere economic, bilanţul permite determinarea provenienţei fondurilor necesare finanţării întreprinderii şi necesităţile întreprinderii. Bilanţul economic constituie acel tip de bilanţ ce realizează o separare strictă între elementele financiare şi elementele relevante pentru procesul productiv sau comercial desfăşurat de o entitate patrimonială. Din punct de vedere juridic, un bilanţ reflectă: - drepturile de proprietate şi de creanţă, clasificate într-o ordine raţională; - datoriile întreprinderii faţă de terţi şi datoriile acesteia faţă de aportorii de capitaluri pe bază de risc (asociaţi), clasificate într-o ordine raţională. Astfel, situaţia netă (SN) se determină după relaţia: SN = Active totale Datorii totale Situaţia netă reprezintă, deci, valoarea datoriilor întreprinderii faţă de asociaţi sau, altfel spus, valoarea drepturilor pe care le posedă proprietarii asupra entităţii patrimoniale. O a doua grupă de abordări este centrată pe finalitatea bilanţului de a răspunde nevoilor analizei economico-financiare. Modelul de bilanţ, lansat de noul sistem contabil românesc (începând cu 1 ianuarie 1994), inspirat, într-o oarecare măsură după modelul francez, prevede o structurare a activelor după destinaţia lor, iar a pasivelor după originea lor. Plecând de la bilanţul întocmit şi prezentat de întreprinderi, printr-o regrupare după funcţiile acesteia, se poate ajunge la o abordare de tip funcţional Bilanţul funcţional constituie acel tip de bilanţ ce se fundamentează pe ordonarea posturilor în funcţie de natura lor, punând accentul pe ciclurile de exploatare, de investiţii şi de finanţare. Bilanţul funcţional este o situaţie de sinteză care permite explicarea funcţionării unei întreprinderi, privită sub aspectul resurselor de finanţare utilizate în desfăşurarea activităţii. Astfel, o atenţie deosebită este acordată clasificării mijloacelor (utilizărilor) şi resurselor în funcţie de ciclul economico-financiar (investiţie, finanţare sau exploatare) de care aparţin. Ca urmare, bilanţul funcţional se bazează pe distincţia dintre ciclul lung şi ciclul scurt, ce generează intrări şi ieşiri de disponibilităţi. Practic, elaborarea bilanţului funcţional se face pornind de la informaţiile conţinute de bilanţul contabil, ordonate însă, sub aspectul lichidităţii/exigibilităţii. Aceasta înseamnă structurarea elementelor de activ după lichiditatea lor, în active imobilizate şi active circulante, iar structurarea elementelor de pasiv după exigibilitatea lor, în resurse stabile sau capitaluri permanente şi datorii sub un an. Aceasta are la bază principiul potrivit căruia capitalurile permanente finanţează activele imobilizate, iar datoriile sub un an sau datoriile pe termen scurt servesc la finanţarea activelor circulante, principiu care nu este aplicat cu 8

9 rigurozitate sau rigiditate în viaţa practică a societăţilor. Concepţia funcţională are la bază o fundamentare teoretică proprie, cea a ciclurilor de funcţionare a întreprinderii. Concepţia funcţională a bilanţului porneşte de la premisa că elementele de activ şi pasiv reflectă valori tranzitorii, structuri trecătoare în procesualitatea patrimoniului. Structura bilanţului funcţional are la bază structura bilanţului contabil, clasificând elementele de activ şi de pasiv după apartenenţa la un ciclu sau altul, astfel: ciclul de investiţii; ciclul de exploatare; ciclul operaţiilor de trezorerie. Analiza funcţională oferă o imagine mai economică a întreprinderii, vizând modul de realizare a echilibrului financiar din perspectiva nevoilor identificate şi a resurselor alocate pentru finanţarea acestora pe cicluri de activitate. În această prezentare se porneşte de la ipoteza afectării specializate a unei resurse la o nevoie, în sensul finanţării activelor stabile din resurse stabile şi a activelor circulante din resurse ciclice. Această simetrie, în realitate nu se respectă, datorită decalajelor în timp între plăţile şi încasările aferente operaţiunilor de exploatare, determinate de natura activităţii desfăşurate, de durata ciclului de exploatare, de nivelul activităţii, de organizarea şi gestionarea întreprinderii. Rolul bilanţului funcţional în analiza echilibrului financiar este de a permite aprecierea structurii financiare a întreprinderii şi de a contribui la evaluarea necesităţilor financiare, funcţie de categoriile de resurse de care dispune întreprinderea. Redactarea bilanţului funcţional a presupus respectarea următoarelor principii: - la valoarea reală a activelor se adaugă amortizările şi provizioanele contabilizate, ceea ce presupune că activele luate în calcul sunt la valoarea brută; - în analiza funcţională, conceptul de activ fictiv nu are aplicabilitate; - luarea în considerare a imobilizărilor deţinute în leasing, deoarece se apreciază că acestea servesc procesului de exploatare. Leasingul se substituie unui împrumut tradiţional, deci el constituie o sursă de finanţare. Imobilizările deţinute în acest sistem trebuie reintegrate în categoria imobilizărilor, corectânduse în consecinţă, cu acelaşi volum resursele (suma amortizării pentru partea amortizată, şi, respectiv, datoriile financiare pentru partea neamortizată); - cheltuielile ce privesc exerciţiile următoare sunt considerate active imobilizate, fiind asimilate unor investiţii; - cheltuielile efectuate în avans sunt considerate, după caz, active ciclice de exploatare sau în afara exploatării; - efectele scontate neajunse la scadenţă, sunt incluse în activ la creanţe, iar în pasiv la credite curente de trezorerie. Efectele şi creanţele cedate sunt eliminate din bilanţul contabil de la active circulante, dar considerăm că este prudent a fi integrate în bilanţul funcţional, deoarece întreprinderea le rambursează băncii, în cazul incapacităţii de plată a clientului la data scadenţei; - primele de rambursare a obligaţiunilor sunt eliminate din activ, diminuându-se, în consecinţă, cu valoarea datoriilor financiare din pasiv; Trecerea de la bilanţul funcţional la cel financiar se poate face printr-o prelucrare adecvată. Pentru aceasta, elementele de activ şi pasiv trebuie reclasificate după criteriul duratei: cu o durată peste un an; cu o durată sub un an. Fie prin informaţiile de la baza bilanţului (modelul francez), fie prin anexe (modelul francez, dar şi cel românesc) se dau detalii asupra duratelor unor posturi (elemente) din bilanţ. Bilanţul financiar constituie acel tip de bilanţ în care posturile sunt ordonate în funcţie de lichiditate (pentru posturile de activ), respectiv exigibilitate (pentru posturile de pasiv). Bilanţul financiar reflectă solvabilitatea, lichiditatea şi implicit riscul de faliment al societăţii. El măsoară capacitatea societăţii de a-şi onora datoriile. Verifică lichiditatea, adică proprietatea unui activ de a fi rapid transformat în monedă pentru a putea face faţă pasivului exigibil. Sub aspect financiar, orice bilanţ se descompune în trei mari mase: fondul de rulment; necesarul de fond de rulment şi trezoreria. Aceste trei mase informează asupra echilibrului financiar al întreprinderii prin relaţia: Fondul de rulment (FR) Necesarul de fond de rulment (NFR) = Trezoreria (T) 9

10 Această relaţie de echilibru evidenţiază faptul că echilibrul financiar al întreprinderii este consecinţa deciziilor luate de întreprindere, pe termen scurt, privind gestiunea stocurilor, politica de credit comercial faţă de clienţi, relaţiile de decontare cu furnizorii, etc., cât şi pe termen mediu şi lung, privind investiţiile şi acoperirea lor cu resurse de finanţare permanente. A treia grupă de abordare a bilanţului contabil este potrivit concepţiei anglo-saxone şi nordamericane, care exclude judecăţile patrimoniale (cu conotaţie predominant juridică), bilanţul fiind documentul de sinteză care prezintă situaţia financiară a întreprinderii. Dacă se ia drept exemplu bilanţul practicat de majoritatea firmelor americane, se poate constata că pot fi definite trei mase valorice: - Assets (bunurile sau activele); - Liabilities (datoriile); - Shareholders equity (capitaluri proprii). Spre deosebire de multe ţari europene, în care activul bilanţier este prezentat în ordinea crescătoare a lichidităţii lor, iar pasivele în ordinea crescătoare a exigibilităţii lor, în Statele Unite firmele îşi prezintă activele şi pasivele în ordinea descrescătoare a lichidităţii, respectiv exigibilităţii lor. Această clasificare denotă un element al culturii contabile de tip american, accentul fiind pus pe elementele pe termen scurt: lichidităţile şi exigibilităţile imediate, prezentate ca prime elemente ale structurii bilanţiere. În privinţa prezentării verticale, aceasta are o natură accentuat juridică (dar nu patrimonială, termen neutilizat în culturile de tip anglo-saxon). Ea pune în evidenţa partea creditorilor întreprinderii: terţi care au prioritate legală în faţa proprietarilor. Situaţia netă (capitalurile proprii) este considerată, deci, o parte reziduală. Conform acestei forme (verticale), ecuaţia de bază a bilanţului este: Active Datorii = Situaţia netă (capitaluri proprii) Situaţia netă mai este cunoscută şi sub denumirea de activ net contabil. În economiile nord-americane, în multe situaţii practice, s-a probat tendinţa întreprinderilor de a camufla scăderea beneficiilor, în vederea amorsării tendinţei de scădere a cursurilor acţiunilor. Evoluţiile ulterioare ale rezultatelor au probat aceste tendinţe. Pentru un ochi avizat, disimularea tendinţelor ar fi fost depistată printr-o atenţie suplimentară acordată bilanţului. Este cunoscut că un bilanţ deteriorat, dar corect întocmit, este anunţul unor dificultăţi financiare, în timp ce unul care arată în mod corect o situaţie financiară însănătoşită, relevă o stare precursoare ameliorării beneficiilor. Acordându-i rolul pe care îl merită, specialiştii au ajuns la concluzia că beneficiile nu sunt altceva decât rezultatul unor ipoteze filtrate prin intermediul bilanţului. Bilanţul permite formularea de judecăţi de valoare privind riscul pe care şi-l asumă o întreprindere şi evaluarea mişcărilor viitoare de trezorerie. Pentru aceasta se poate proceda la o analiză a bilanţului prin prisma lichidităţii/exigibilităţii şi flexibilităţii financiare cu care se confruntă întreprinderea. Lichiditatea se referă la intervalul de timp necesar pentru ca un element de activ să fie realizat sau convertit în disponibilităţi, iar exigibilitatea, la intervalul de timp necesar pentru ca o datorie să fie achitată. Pentru întreprindere, cu cât lichiditatea şi flexibilitatea sunt mai mari, cu atât aceasta riscă mai puţin să dea faliment. Flexibilitatea financiară reprezintă capacitatea unei întreprinderi de a lua măsurile necesare, în vederea modificării valorilor şi a calendarului mişcărilor de trezorerie, astfel incât să se poată face faţă nevoilor şi situaţiilor neprevăzute. O întreprindere cu un pasiv extern (datorii) atât de mare încât lichidităţile sale sunt considerate insuficiente pentru a achita obligaţiile la scadenţă sau pentru a finanţa creşterea sa economică este o întreprindere căreia îi lipseşte flexibilitatea. 10

11 În schimb, o întreprindere care este aptă să surmonteze momentele dificile şi care sesizează cu uşurinţă oportunităţile de investiţii ce i se oferă este o întreprindere cu un grad mare de flexibilitate financiară. În general, se afirmă că pentru o întreprindere, cu cât flexibilitatea financiară este mai mare, cu atât aceasta riscă mai puţin să dea faliment. Bilanţul consolidat este prezentat în format listă, unde, elementele patrimoniale sunt prezentate în ordinea descrescătoare a lichidităţii lor, respectiv a exigibilităţii lor, spre deosebire de multe ţări ale Europei continentale, care preferă ordonarea după criteriul naturii economice şi al surselor de provenienţă. Prezentarea separată a elementelor în bilanţ are la bază trei caracteristici esenţiale: natura activelor şi lichiditatea acestora; funcţia activelor în cadrul întreprinderii; suma (este importantă suma, deoarece trebuie prezentate separat elementele ale căror sume sunt semnificative; în cazul datoriilor a căror sumă este nesemnificativă este recomandată cumularea valorilor acestor elemente dacă au natură şi funcţie similară), natura datoriilor (este necesară prezentarea separată a datoriilor purtătoare de dobândă de cele nepurtătoare de dobândă, a datoriilor fiscale de cele comerciale şi salariale) şi delimitarea în timp a datoriilor (exigibilitatea datoriilor fiind principalul criteriu de delimitare a datoriilor în datorii curente şi datorii pe termen lung, ceea ce conduce la prezentarea separată a datoriilor ce devin exigibile într-un an de la data bilanţului sau în cursul normal al ciclului de exploatare, de datoriile scadente după această dată). Datele necesare analizei financiare sunt preluate din bilanţul financiar. Construcţia bilanţului financiar, pornind de la elementele conţinute în bilanţul contabil, necesitǎ o tratare prealabilǎ, funcţie de criteriile deja menţionate: lichiditate-exigibilitate. Analiza lichiditate-exigibilitate, numitǎ în practica ţǎrilor occidentale analiza patrimonialǎ are meritul de a scoate în evidenţǎ riscul de insolvabilitate al întreprinderii. Acesta constǎ în incapacitatea întreprinderii de a-şi onora angajamentele asumate faţǎ de terţi. Lichiditatea reprezintă capacitatea elementelor de activ de a fi transformate în bani. Cu cât un activ este mai lichid, cu atât este mai uşor transformabil în cash (bani).cele mai lichide elemente din activul bilanţier sunt chiar disponibilităţile băneşti, iar cel mai puţin lichide, imobilizările. Exigibilitatea reprezintă capacitatea elementelor din pasivul bilanţier de a fi transformate în lichidităţi, respectiv de a fi rambursate furnizorilor de capitaluri. În această accepţie, cele mai exigibile pasive sunt creditele de trezorerie, în timp ce cel mai puţin exigibile sunt capitalurile proprii, care în principiu nu trebuie rambursate niciodată (ele ar putea fi considerate capitaluri rambursabile o dată cu intrarea firmei în procedură de faliment). Astfel, structurarea elementelor se face în funcţie de creşterea gradului de lichiditate, începând din partea de sus a activului bilanţier. Se vor înscrie mai întâi elementele cele mai puţin lichide, adică imobilizările (necorporale, corporale şi financiare), ce se mai numesc nevoi sau întrebuinţări permanente datoritǎ rotaţiei lente a capitalurilor investite. În continuare sunt înscrise activele circulante ce au un grad de lichiditate mult mai mare decât al imobilizărilor, motiv pentru care acestea sunt cunoscute sub titulatura de nevoi sau întrebuinţări temporare. Structurarea elementelor după gradul crescător de exigibilitate presupune înscrierea, mai întâi, a capitalurile proprii provenite de la asociaţi, cât şi din reinvestiţii ale acumulărilor anterioare (rezerve, profit nerepartizat), continuându-se cu capitalurile din alte surse (subvenţii, provizioane pentru riscuri şi cheltuieli, alte fonduri). Întrucât aceste resurse nu au o anumitǎ scadenţǎ pot fi numite resurse permanente. Datoriile pe termen lung înscrise în categoria resurselor permanente sunt împrumuturile pe termen mediu şi lung cu scadenţa mai mare de un an. Datoriile pe termen scurt regrupează ansamblul datoriilor cu scadenţa mai micǎ de un an sub numele de resurse temporare. Analiza datoriilor în funcţie de gradul lor de exigibilitate prezintă o mare importanţǎ pentru evaluarea riscului pe care îl implicǎ îndatorarea întreprinderii. 11

12 O pregătire a datelor din bilanţul contabil pentru o formǎ adecvatǎ de analizǎ conduce la următoarea configuraţie a bilanţului financiar: - partea de sus a bilanţului (HAUT), conţine nevoile, respectiv capitalurile permanente şi reflectǎ structura financiarǎ prin stabilitatea elementelor care îl compun, pentru reflectarea echilibrului financiar pe termen lung, cu imobilizări în activ (IMO), cărora le corespunde capitalurile permanente (CPM) în pasiv; - partea de jos a bilanţului (BAS) pentru surprinderea echilibrului financiar pe termen scurt, cu active circulante (ACR) şi disponibilităţi băneşti (DPB) în activ, în corespondenţă cu datoriile de exploatare (DEX) şi credite de trezorerie (CRT) în pasiv. Bilanţul financiar, pornind de la un anumit echilibru ce trebuie sǎ existe între durata unei operaţiuni de finanţat şi durata mijloacelor de finanţare corespunzătoare, pune în evidenţǎ douǎ reguli principale ale finanţării: - nevoile permanente, de alocare a fondurilor băneşti vor fi acoperite din capitaluri permanente, îndeosebi din capitalurile proprii; - nevoile temporare vor fi finanţate din resursele temporare. Nerespectarea celor două reguli de finanţare va determina o situaţie de dezechilibru financiar. Ca reflectare a stării patrimoniale, bilanţul, stabilit la sfârşitul perioadei de gestiune (numită şi exerciţiu financiar), descrie separat elementele de activ şi de pasiv ale întreprinderii. Cele douǎ pǎrţi ale bilanţului ce cuprind elementele de activ în strânsǎ corespondenţǎ cu elementele de pasiv reflectǎ: - echilibrul financiar pe termen lung (partea de sus a bilanţului) - echilibrul financiar pe termen scurt redat în partea de jos a bilanţului. Analiza pe orizontalǎ a bilanţului pune în evidenţǎ modul în care se realizează principalele echilibre financiare pe termen scurt şi pe termen lung al întreprinderii, cum ar fi: situaţia netǎ, fondul de rulment, nevoia de fond de rulment şi trezoreria Descrierea contabilă. Situaţia netă Pornind de la abordarea juridică a bilanţului, există diferite opinii potrivit cărora conceptul de situaţia netǎ este mai relevant în ceea ce priveşte reflectarea averii nete a acţionarilor. Într-o primă accepţiune, situaţia netǎ a întreprinderii (S.N) reprezintă activul net neangajat în datorii şi se determină cu ajutorul relaţiei: SN = Activ total Datorii totale. Deci, situaţia netă a întreprinderii reprezintă diferenţa dintre activele totale şi datoriile totale contractate. Aceasta exprimǎ valoarea contabilǎ a drepturilor pe care le posedǎ proprietarii asupra întreprinderii, reprezentând averea proprietarilor care trebuie sǎ fie suficientǎ pentru a asigura independenţa financiarǎ a întreprinderii, precum şi funcţionarea normalǎ a acesteia. Comparativ cu capitalurile proprii, situaţia netǎ este mai restrictivǎ, fiind un indicator mai relevant ce exprimǎ valoarea activului realizabil la un moment dat, care interesează proprietarii, acţionarii, cât şi creditorii întreprinderii, mai ales în cazul lichidării acesteia. Situaţia netǎ se calculează punând faţa în faţa bunurile şi datoriile de aceeaşi scadenţǎ astfel: SN = Stocuri + Producţia în curs de execuţie + Creanţe de exploatare + Trezoreria activǎ SN = Activ circulant Datorii de exploatare SN = Activ net realizabil + Activ imobilizat net Capitaluri de investiţii externe Situaţia netǎ pozitivǎ şi crescătoare a întreprinderii reflectǎ o gestiune economicǎ sǎnǎtoasǎ, care are ca efect maximizarea valorii întreprinderii, a capitalurilor proprii. Creşterea situaţiei nete are ca efect creşterea rentabilităţii şi a independenţei financiare, pe baza acestora putându-se determina riscul global sau lichidativ: 12