MICROECONOMIE. Daniela Ancu a Şarpe Daniela Nechita FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA AFACERILOR. UNIVERSITATEA DUN REA DE JOS din GALA I

Transcript

1 UNIVERSITATEA DUN REA DE JOS din GALA I FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA AFACERILOR Daniela Ancu a Şarpe Daniela Nechita MICROECONOMIE I SBN Editura EUROPLUS Galaţi, 00

2 CUPRINS Introducere obiectul de studiu al ştiin ei economice şi conceptele de baz cu care opereaz aceasta Capitolul. Introducere în teoria consumatorului analiza modelului de consum.. Constrângerile bugetare ale consumatorilor.. Analiza preferinţelor în consum... Relaţiile de preferinţă... Curbele de indiferenţă Capitolul. Algoritmul alegerii optime de consum.. Funcţia de utilitate.. Utilitatea totală, utilitatea marginală, rata marginală de substituţie.3. Alegerea optimă a consumatorului Capitolul 3. Cererea de bunuri 3.. Conceptul de cerere de bunuri 3.. Funcţia cererii de bunuri 3.3. Factorii care influenţează cererea de bunuri Modificări induse de schimbarea venitului consumatorului Modificări induse de schimbarea preţurilor bunurilor Ecuaţia lui Slutsky şi influenţa efectelor de substitutţe şi de venit asupra modificării cererii de bunuri, ca urmare a evoluţiei preţurilor Capitolul 4. Aplica ii ale modelului alegerii optime de consum: determinarea cererii brute şi nete de bunuri; alegerea optim de consum în timp (alegerea intertemporal ) 4.. Situaţia existenţei unei dotări iniţiale a consumatorului 4.. Factorii de influenţă a cererii brute şi nete 4.3. Modelul opţiunii de consum în timp Capitolul 5. Cererea agregat 5.. Determinarea cererii agregate 5.. Elasticitatea cererii şi influenţa acesteia asupra venitului obţinut de producători Capitolul 6. Modelul de produc ie al unei firme 6.. Tehnologie, producţie, costuri 6. Producţia totală, productivitatea medie şi productivitatea marginală a unui factor de producţie 6.3. Randamentul de scară pe termen lung 6.4. Condiţiile maximizării profitului şi a minimizării costurilor la nivelul unei firme Maximizarea profitului Minimizarea costurilor firmei 6.5. Funcţiile costului şi randamentele de scară 6.6. Determinarea şi analiza evoluţiei curbelor costurilor

3 Capitolul 7. Pia a realitate complex şi dinamic 7.. Cererea şi oferta 7.. Concurenţa conţinut şi funcţii 7.3. Preţul concept, tipologie şi funcţii Capitolul 8. Comportamentul produc torilor în condi iile pie ei cu concuren perfect 8.. Mediul concurenţial şi decizia de ofertă a firmei 8.. Echilibrul general pe piaţa cu concurenţă perfectă Capitolul 9. Comportamentul produc torilor în condi iile pie ei cu concuren imperfect 9.. Problema concentrării pieţelor şi geneza structurilor de concurenţă imperfectă 9.. Monopolul 9... Decizia de ofertă a firmei monopoliste 9... Ineficienţa monopolurilor Cauzele apariţiei monopolurilor 9.3. Oligopolul Modelul Stackelberg de decizie secvenţială Modelul Cournot de decizie simultană Concurenţa monopolistică Bibliografie 3

4 INTRODUCERE - Obiectul de studiu al stiintei economice si conceptele de baz cu care opereaz aceasta Obiective de studiu Definirea economiei politice ca ştiinţă şi formă a acţiunii sociale. Explicarea fundamentelor activităţii economice şi a rolului lor în viaţa economică şi socială. Tensiunea nevoi-resurse. Raritate şi alegere În condiţiile în care au apărut şi există o multitudine de ştiinţe economice autonome, când sistemul ştiinţei s-a îmbogăţit cu noi cuceriri, domeniul ştiinţei politice nu mai constituie un simplu segment al economiei reale şi nici un palier al acţiunii social-economice. Economia politică este ştiinţa care s-a autonomizat mai ales prin modul de abordare a activităţilor economice, prin premisele adoptate şi prin concluziile pe care le formulează. Economia politică este ştiinţa alocării resurselor rare ce au utilizări alternative. Ea studiază formele comportamentului uman maximizator în utilizarea acestor resurse în timp, analizează şi explică modalităţile după care un individ sau o societate alocă mijloace limitate satisfacerii nevoilor nelimitate. În ultimele decenii se consideră că obiectul de studiu al economiei politice îl constituie o reflectare generalizată a realităţii economice cu ajutorul noţiunilor şi conceptelor economice. Astfel, prin utilizarea unui ansamblu coerent de cunoştinţe, economia politică studiază motivaţia activităţii economice a indivizilor şi obiectivele lor, măsoară rezultatele acestei activităţi şi le compară cu motivaţia şi obiectivele propuse. Ea extinde criteriul raţionalităţii şi al eficienţei economice asupra socialului în totalitatea sa, de aici rezultând şi legăturile acestei ştiinţe cu celelalte ştiinţe economice. Economia politică este, în acelaşi timp, o ştiinţă fundamentală, şi prin urmare, elaborează concepte, idei, teorii, legi, principii valabile şi folosite de toate ştiinţele economice. Fiind o ştiinţă fundamentală, ea are atât un caracter teoretic, prin definirea conceptelor, a instrumentelor şi metodelor de studiu, cât şi un caracter normativ, care arată cum trebuie să fie economia, respectiv viaţa economică şi în ce sens trebuie să evolueze. Economia politică studiază problemele la nivel micro şi macroeconomic, şi este deci o ştiinţă economică de ansamblu, respectiv trunchiul de bază al întregii ştiinţe economice fiind structurată şi abordată ca microeconomie, mezoeconomie, macroeconomie şi mondoeconomie. Microeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele agenţilor economici individuali ce participă la fluxurile economice, privite ca acte, fapte autonome şi specifice. Macroeconomia reprezintă acea parte a economiei care exprimă acelaşi procese şi fapte, numai că ea se referă la mărimile şi variabilele agregate ale intrărilor şi ieşirilor rezultate din comportamentele individuale ale participanţilor la viaţa economică. Existenţa şi acţiunea omului presupun permanent satisfacerea unei game foarte variate de nevoi. Nevoile umane pot fi definite drept ansamblul doleanţelor, aşteptărilor şi aspiraţiilor indivizilor de a-şi însuşi bunuri şi servicii. Aceste nevoi devin reale, efective în funcţie de gradul de dezvoltare economică şi de nivelul de cultură şi civilizaţie al indivizilor. În principiu, nevoile se grupează astfel : În funcţie de cele trei dimensiuni ale fiinţei umane, avem nevoi somatice sau biologice, primele resimţite de indivizi şi inerente fiecăruia dintre noi; nevoi de grup resimţite de oameni ca participanţi la diferite sociogrupuri şi care pot fi satisfăcute numai prin acţiunea conjugată a unor colectivităţi; nevoi spiritual-psihologice, ce apar ca urmare a progresului în instrucţie, în relaţiile de natură morală şi presupun raţionalitate şi gândire elevată; 4

5 În funcţie de posibilităţile de satisfacere, se disting nevoi solvabile şi nevoi nesolvabile; În funcţie de natura bunurilor necesare: nevoi materiale şi nevoi nemateriale; După durata de timp: nevoi prezente şi nevoi viitoare; În funcţie de gradul dezvoltării economice şi de nivelul de cultură şi civilizaţie, nevoile pot fi grupate în nevoi de baz sau inferioare şi nevoi complexe sau superioare. Acţiunea oamenilor pentru satisfacerea nevoilor reprezintă punctul de plecare în iniţierea şi desfăşurarea oricărui gen de activitate, iar în momentul în care nevoile devin motivate şi se impun a fi satisfăcute ele se transformă în interese economice. Interesele economice reprezintă acele nevoi umane înţelese de oameni, care devin obiectul acţiunii şi confruntării lor pentru dobândirea bunurilor necesare satisfacerii acestora. În funcţie de nivelul la care ele se manifestă şi de modul lor de exprimare, interesele economice se grupează în : personale, de grup şi generale. Orice activitate umană presupune utilizarea de resurse specifice în cantităţi determinate şi de calitate adecvată. Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor şi premiselor directe şi indirecte ale acţiunii social practice care pot fi atrase şi efectiv utilizate în producerea de bunuri şi servicii. Principala clasificare a resurselor le grupează astfel: a. Resurse materiale, care includ atât resurse primare (originare), cât şi resurse derivate (echipamente de producţie); b. Resurse umane, care pot fi şi ele primare(potenţialul demografic), cât şi derivate (potenţialul inovaţional); c. Resurse informaţionale. De-a lungul timpului, resursele s-au amplificat şi diversificat, însă au rămas limitate în raport cu creşterea şi diversificarea nevoilor umane. Teoria economică studiază modul în care societatea identifică şi utilizează resursele rare de care dispune în vederea satisfacerii diferitelor nevoi. Raritatea resurselor şi a bunurilor privite cantitativ şi calitativ este o caracteristică a economiei moderne ce îşi găseşte expresia în legea rarităţii resurselor economice. Această lege constă în aceea că volumul, structurile şi calitatea resurselor şi a bunurilor se modifică mai încet decât volumul, structura şi intensitatea nevoilor. Creşterea şi diversificarea nevoilor umane în condiţiile manifestării legii rarităţii au obligat oamenii să se adapteze creator în condiţii de timp şi loc, să aleagă din multiple alternative de folosire a resurselor rare, pe cea care permite obţinerea de bunuri cât mai multe, de calitate corespunzătoare, asigurându-se astfel satisfacerea cât mai bună a nevoilor, în creştere şi diversificare. Insuficienţa resurselor în raport cu nevoile, conjugată cu multitudinea alternativelor în care poate fi folosită orice resursă, face ca alegerea uneia dintre ele să fie însoţită de sacrificarea celorlalte. Indiferent de felul operaţiunii economice şi de natura subiectului ei, principiul costului de oportunitate presupune fie maximizarea utilităţii, fie minimizarea efortului (a resurselor consumate, a costurilor). Costul de oportunitate (al alegerii) constă în valoarea bunurilor alternative la care se renunţă (sacrificate) pentru a alege un anume bun spre a fi produs sau consumat. Costul alegerii este costul unei activităţi măsurat în termenii celei mai bune alternative sacrificate. În aprecierea unei alegeri ca fiind raţională este necesar să se compare utilităţile şi dezutilităţile diferitelor mijloace ce ar permite să se ajungă la anumite rezultate prin folosirea cât mai bună a resurselor disponibile. În cercetarea posibilităţilor alternative de a produce se foloseşte ca instrument, curba sau frontiera posibilităţilor de producţie, prin intermediul căruia sunt puse în evidenţă toate combinaţiile posibile de producere a două sau mai multe bunuri, prin folosirea integrală şi eficientă a resurselor disponibile la un moment dat. Activitatea economic şi legile economice 5

6 Prin conţinutul şi rolul său, economia este o latură inseparabilă a acţiunii sociale. Cea mai cuprinzătoare activitate umană, care delimitează pe om ca specie, este munca. Munca, este acea activitate care şi în care oamenii, pornind de la nevoile lor, îşi prefigurează scopurile acţiunii lor, îşi formulează şi îşi apără interesele, caută şi creează mijloacele adecvate scopurilor propuse. Activitatea economic se defineşte prin lupta împotriva rarităţii, proces complex, care reflectă actele, faptele, comportamentele şi deciziile oamenilor referitoare la atragerea şi utilizarea resurselor economice în funcţie de nevoile şi interesele economice. Ceea ce definim noi activitate economică este numai o faţetă a unui sistem real complex, deoarece în societatea contemporană nu există procese exclusiv economice. Ca rezultat al dezvoltării societăţii, al adâncirii diviziunii sociale a muncii, s-au autonomizat următoarele activit i : Producţia constă în transformarea intrărilor(resurse, factori de producţie) în ieşiri de bunuri economice. În funcţie de caracterul rezultatelor producţiei se distinge produc ia material (totalitatea proceselor prin care resursele naturale sau bunurile obţinute în procese de producţie anterioare sunt supuse unor modificări substanţiale şi structurale spre obţinerea de noi produse) şi prest ri servicii(totalitatea activităţilor care transformă intrările în rezultate specifice şi care nu îmbracă formă obiectuală); Schimbul componentă a activităţii economice ce subsumează activităţi de deplasare în spaţiu a bunurilor materiale, trecerea lor de la o persoană la alta prin vânzare-cumpărare, păstrarea şi depozitarea lor etc.; Repartiţia cuprinde activităţi economice prin care bunurile materiale şi serviciile sunt orientate spre destinaţiile lor, prin care se distribuie şi se redistribuie veniturile participanţilor la viaţa economică, între membrii societăţii; Consumul actul ce constă în folosirea efectivă a bunurilor, act ce verifică utilitatea acestora şi concordanţa lor cu nevoile, dorinţele şi interesele oamenilor. Activitatea economică se desfăşoară în condiţiile şi pe baza unor multiple legături de intercondiţionare. Unele dintre aceste legături se manifestă la suprafaţa economiei, fiind uşor de observat, altele se derulează în profunzime şi trebuie studiate sistematic. Fenomenul economic reprezintă forma exterioară a activităţii economice, respectiv acele aspecte şi acte economice care apar şi se manifestă la suprafaţa acesteia şi pot fi cunoscute de oameni direct, pe bază de experienţă. Este vorba de tranzacţii economice, de oferta şi cererea de mărfuri, de nivelul preţurilor şi al tarifelor etc. Privite în mişcare, în dinamica lor temporală şi spaţială, fenomenele economice devin procese economice. Procesul economic exprimă transformările cantitative, calitative şi structurale în starea activităţii economice, evidenţiind desfăşurarea vieţii economice în timp şi spaţiu. Dependenţele reciproce dintre fenomenele şi procesele economice, ca şi posibilitatea devenirii unora dintre ele din cauze în efecte şi a unora dintre efecte în cauze desemnează starea de dependenţă mutuală. Expresia relaţiilor esenţiale, necesare, relativ stabile şi repetabile de dependenţă cauzală sau mutuală în şi între fenomenele şi procesele economice poartă denumirea de legi economice. Principalele tr s turi distinctive ale legilor economice sunt : Legea economică sugerează doar ideea de relaţii constante între procesele, faptele, actele şi comportamentele economice; Raporturile dintre respectivele fapte sunt necesare, numai dacă anumite condiţii prealabile sunt îndeplinite; Formularea legilor şi crearea instituţiilor corespunzătoare porneşte de la comportamentele oamenilor; Legile economice sunt compatibile cu iniţiativa şi activitatea individuală; Deşi au caracter general, legile economice au totodată caracter de tendinţă; Legile economice comportă previziuni, dar prevederile actuale pe baza lor nu sunt suficient de sigure şi de clare. 6

7 Prin esenţa lor, deşi obiective, legile economice nu limitează libertăţile şi iniţiativa oamenilor. Participarea oamenilor la viaţa economică şi raportarea lor la exigenţele legilor acesteia reprezintă condiţia unei activităţi economice utile şi eficiente. Economia concuren ial de schimb tr s turi generale Satisfacerea nevoilor umane se realizează fie din producţia proprie, prin autoconsum, fie apelând la produsele altora prin intermediul schimbului. Autoconsumul desemnează procesul de utilizare a propriilor rezultate pentru satisfacerea nevoilor. Schimbul înseamnă înstrăinarea rezultatelor propriei activităţi pentru a primi în contraprestaţie alte bunuri necesare existenţei, inclusiv monedă. Celor două modalităţi de satisfacere a nevoilor le corespund două forme diferite de organizare şi funcţionare a vieţii economico-sociale : economia naturală(autarhică) şi economia de schimb (marfară, de mărfuri, comercială). Economia natural reprezintă acea formă de organizare a societăţii, în care trebuinţele individului şi ale societăţii sunt satisfăcute prin autoconsum, fără a se apela la schimb. Realitatea economică nu poate fi delimitată rigid în economie naturală şi economie de schimb. Aceste forme de economie au coexistat şi s-au intercondiţionat în timp. Aprecierea unei realităţi economice ca fiind organizată ca economie naturală sau de schimb se face după criteriul preponderenţei pe care o formă sau alta de organizare o deţine în cadrul întregii activităţi economice. Economia naturală a fost dominantă în condiţiile unui nivel scăzut de dezvoltare economică, cu o gamă restrânsă de trebuinţe, cele elementare fiind preponderente. De-a lungul timpului, economia naturală a cunoscut o tendinţă evidentă de restrângere relativă, iar elemente ale economiei naturale, în prezent, mai au semnificaţie doar în ţările slab dezvoltate din punct de vedere economic şi în gospodăriile agrare tradiţionale. Economia de schimb reprezintă forma universală de organizare şi funcţionare a activităţii economice în lumea contemporană. Ca trăsături generale ale economiei de schimb, mai semnificative, precizăm : Specializarea agen ilor economici - reprezintă o formă a diviziunii muncii care constă în producerea anumitor bunuri sau desfăşurarea anumitor activităţi pe principii de raţionalitate şi eficienţă economică. Specializarea agenţilor economici într-un domeniu sau altul de activitate are la bază interesul economic, respectiv avantajul obţinut dintr-o activitate comparativ cu alta. Astfel, deciziile de specializare se bazează conştient sau intuitiv pe teoria avantajului economic relativ sau comparativ şi pe teoria avantajului economic absolut. Un agent economic deţine avantaj economic relativ în raport cu alţi agenţi economici dacă obţine un anumit bun cu cel mai mic cost de oportunitate. Agentul economic deţine avantaj economic absolut atunci când obţine cea mai mare cantitate de bunuri, cu aceleaşi resurse, comparativ cu ceilalţi agenţi economici. Efectele specializării pe baza avantajului relativ şi absolut au dus în timp la creşterea producţiei şi la economisirea resurselor folosite. Autonomia şi independen a produc torilor - ca trăsătură de bază a economiei de schimb presupune că agenţii economici sunt abilitaţi cu dreptul de decizie, iar înstrăinarea bunurilor economice se realizează pe criterii economice. Activitatea economic graviteaz în jurul pie ei - între producţie şi consum, între producător şi consumator se interpune schimbul, respectiv piaţa, care devine instituţia centrală care mediază aceste legături şi cea care validează în ultimă instanţă deciziile economice. Tranzac iile între agen ii economici sunt bilaterale de pia - acestea constau în mişcări reciproce, biunivoce de bunuri între doi agenţi economici. În rândul acestora se disting tranzacţii bilaterale coercitive, de exemplu o naţionalizare cu despăgubiri, impuse administrativ asupra unuia dintre participanţii la tranzacţie şi tranzacţii bilaterale de piaţă, generate de întâlnirea cererii cu oferta, a interesului cumpărătorului de a-şi maximiza utilitatea şi cel al vânzătorului de a-şi 7

8 maximiza profitul. Din ansamblul tranzacţiilor economice, doar cele bilaterale de piaţă, decurg din esenţa şi natura economiei de schimb. Bunurile îmbrac forma de marf - în economia de schimb, majoritatea bunurilor economice îmbracă forma de marfă, devin bunuri comerciale. Marfa este un bun economic care serveşte producţiei sau satisfacerii nevoilor de viaţă ale oamenilor, destinat vânzării-cumpărării prin tranzacţii bilaterale de piaţă. Se disting trei tipuri semnificative de bunuri economice: bunuri integral marfare sau bunuri comerciale sunt bunurile care trec de la producător la consumator prin mecanismele pieţei, pe baza unor preţuri care se formează în mod liber, în raport de cerere şi ofertă; bunuri par ial marfare sau mixte sunt bunurile ca trec de la producător la consumator prin vânzare-cumpărare, dar preţul la care se realizează tranzacţia se formează atât pe baza condiţiilor pieţei, cât şi pe baza unor măsuri de protecţie socială; bunuri noncomerciale sau nemarfare sunt acele bunuri economice a căror producere ocazionează cheltuieli, dar ajung la consumator în mod gratuit, costurile fiind suportate de către comunitate. Monetarizarea economiei se concretizează în faptul că banii, alături de capital şi specializare constituie cel de-al treilea aspect major al vieţii economice moderne. Importanţa banilor este pusă în evidenţă şi de funcţiile lor. În prezent, specialiştii sintetizează trei funcţii ale banilor, şi anume : mijloc de schimb, mijloc de măsură a activităţii economice şi mijloc de rezervă de valoare. Func ia de mijloc de schimb este principala funcţie a banilor şi constă în aceea că moneda este intermediarul in procesul de schimb. Apariţia şi generalizarea rolului monedei ca mijloc de schimb favorizează accelerarea ritmului în care se derulează tranzacţiile economice, creşterea eficienţei economice pentru fiecare agent economic şi pe ansamblu, satisfacerea mai bună a trebuinţelor. Func ia de mijloc de m sur a activit ii economice moneda reprezentând etalonul general de măsură pentru întreaga activitate economică, stă la baza măsurării monetare, formă de măsurare specifică economiei de schimb. Instrumentul concret al măsurării monetare este preţul, iar etalonul general de măsurare(cel monetar) este singurul capabil să comensureze şi să compare bunurile economice, resurse şi factori de producţie diferite din punct de vedere cantitativ, calitativ şi structural, drepturi şi obligaţii, stocuri şi fluxuri de factori de producţie etc. Măsurarea economiei prin intermediul monedei permite compararea diferitelor componente ale vieţii economice şi stabilirea unei scări generale a preţurilor. În condiţiile de eroziune monetară (ca urmare a inflaţiei) această funcţie a monedei este imperfect realizată în timp; pentru a atenua acest neajuns este necesară eliminarea efectului de creştere a preţurilor, prin evaluarea activităţii economice de ansamblu şi a laturilor sale în preţuri constante, ale unui moment de referinţă, menţinând neschimbată mărimea reală, efectivă a etalonului general de măsurare. Func ia de rezerv de valoare sau de economisire, de rezervă, constă în aceea că veniturile monetare necheltuite pot fi reţinute de posesor ca rezervă pentru economii şi consumuri viitoare. În măsura în care această funcţie este exercitată de către monedă, ea prezintă avantaje indiscutabile : pe seama monedei se asigură o plajă extrem de largă pentru alegerea bunurilor şi actelor necesare realizării consumului viitor şi economiilor; în al doilea rând, costul păstrării şi riscurile sunt mai reduse într-o economie care funcţionează normal şi este neinflaţionistă. Caracteristici ale economiei de pia. Tipuri de economii de pia Problema esenţială a oricărei societăţi cu economie de piaţă o constituie alocarea resurselor rare cu utilizări alternative pentru acoperirea trebuinţelor nelimitate ale indivizilor şi ale societăţii. Într-o economie de piaţă resursele sunt alocate prin pieţe, în cazul bunurilor private şi printr-un sistem alternativ la piaţă, în cazul bunurilor publice. Astfel, o primă delimitare răspunde unei logici economice, distingând activităţile de piaţă şi cele de non-piaţă. Acestea din urmă nu sunt gratuite, ele au un cost monetar, însă utilizatorul nu îl suportă nici direct şi nici total. Servicii de acest gen (şcoli, creşe etc.) sunt puse la dispoziţia întregii populaţii sau a unei părţi a ei, organizându-le printr-o finanţare specială de tip fiscal. A doua delimitare răspunde unei distincţii instituţionale între public şi privat. Se consideră ca publică orice organizaţie care depinde de una sau mai multe alte organizaţii din diversele eşaloane de reprezentare naţională. Delimitarea atât a sectorului public şi a sectorului privat, cât şi a frontierelor lor, se poate realiza combinând cele două criterii de clasificare: public/privat şi 8

9 piaţă/non-piaţă. Se pot construi astfel următoarele subansamble ce au un mod propriu de alocare a resurselor : Sectorul privat de pia cuprinde toate firmele individuale sau societare, iar alocarea resurselor se face prin piaţă. Aceasta constituie forma cea mai evidentă într-o economie modernă şi care îi dă caracteristica esenţială de piaţă, dar nu este singura; Sectorul public non pia respectiv, administraţiile publice, şi cuprinde toate organizaţiile dependente de diverse eşaloane de reprezentare naţională. Alocarea resurselor se face imitând piaţa, dar nu prin piaţă; Sectorul public de pia cuprinde întreprinderi aflate în proprietatea statului şi care furnizează bunuri şi servicii de piaţă. Alocarea resurselor se face printr-un sistem combinat, care permite un control mai mare sau mai puţin accentuat al intervenţiei guvernamentale. Sectorul privat non-pia corespunde administraţiilor private. El cuprinde administraţii private cu scop lucrativ, dar care angajează personal salariat, iar prin distribuirea veniturilor, participă de fapt la producţie. Forma universală de organizare a activităţii economice este economia de schimb. În teorie însă, există şi alte forme de organizare, ce se pot constitui în mecanismul de fundamentare şi de aplicare a deciziilor în ceea ce priveşte mecanismul de alocare a resurselor limitate. În acest context, au fost elaborate două modele teoretice de organizare şi funcţionare a economiei de schimb: sistemul economic de piaţă şi sistemul economic de comandă sau centralizat, la baza cărora stau două deosebiri principale: gradul de libertate al agenţilor economici şi caracteristicile mecanismului de reglare. Complexitatea economiilor lumii actuale poate fi simplificată şi analizată, nu fără riscuri, cu ajutorul sintagmei economia de piaţă. Economia de piaţă desemnează o structură rezultată din interacţiunea economiilor individuale, într-o ordine stabilită în mod deliberat prin piaţă. Economia de pia este acel tip de organizare a economiei în care raportul dintre cerere şi ofertă determină principiile de stabilire a priorităţilor economice, iar preţul reprezintă principalul instrument de reglare a accesului la bunurile existente pe piaţă. Cu alte cuvinte, economia de piaţă este acel sistem în care mecanismele pieţei sunt singurele care tind să asigure echilibrul cererii cu oferta, fiind exclusă orice intervenţie a monopolului sau a statului. Independent de modul de descriere a economiei de piaţă o condiţie esenţială a existenţei ei este sistemul politic democratic. În această ordine de idei economiile de piaţă articulează diferite tipuri de activităţi într-o manieră proprie. Acest model al economiei de piaţă are la bază o serie de caracteristici structurale care îi asigură funcţionalitatea, şi anume:. proprietatea privată este preponderentă, dar nu exclude existenţa în cadrul economiei naţionale a sectorului public. Această caracteristică este esenţială, deoarece fiecare proprietar va fi interesat săşi valorifice cu maximum de eficienţă resursele, ceea ce va determina o creştere a performanţelor întregului sistem economic.. multipolaritatea, adică pluritatea centrelor autonome de decizie şi gestiune a activităţii economice. Aceste centre de decizie sunt unităţile economice care asigură legătura între piaţa bunurilor şi serviciilor, piaţa muncii şi pieţele financiare. 3. principalul obiectiv al firmelor este maximizarea bunului, iar relaţiile dintre firme sunt în principal relaţii de concurenţă. Concurenţa elimină firmele nerentabile, dar în acelaşi timp conduce la crearea unor centre de putere de genul monopolurilor şi oligopolurilor. 4. monetizarea economiei, adică existenţa unui sistem monetar dezvoltat, în care banii şi relaţiile monetare permit fluidizarea tranzacţiilor şi creşterea eficienţei economice de ansamblu. 5. descentralizarea presupune ca deciziile agenţilor economici să fie luate independent, iar coordonarea şi echilibrul economic să se realizeze prin intermediul pieţei. 6. intervenţia indirectă a statului în economie pentru a preîntâmpina apariţia unei disfuncţionalităţi în sistemul economic sau pentru a diminua efectele negative ale acestora. 9

10 Pornind de la aceste trăsături şi având în vedere modul cum se operează în alegerea manierei de alocare a resurselor în economiile de piaţă actuale se înregistrează diferenţe semnificative. Cea mai importantă diferenţiere este gradul de control guvernamental al economiei. Utilizând acest criteriu se deosebesc următoarele tipuri de economii: economia cu piaţă liberă şi economia mixtă. Economia cu pia liber este asociată cu capitalismul pur, unde pământul şi capitalul se află în întregime în proprietate privată. În acest tip de economie deciziile sunt luate de indivizi, menaje şi firme, fără nici un fel de intervenţie sau influenţă a guvernului. Asumarea răspunderii este făcută astfel: firmele caută să-şi maximizeze bunurile; consumatorii caută să realizeze cea mai bună întrebuinţare a banilor, în achiziţiile lor, iar salariaţii caută să-şi maximizeze veniturile faţă de costul vieţii. Alegerea este liberă şi fiecare îşi exprimă răspunderea să facă cea mai bună alegere: firmele sunt libere să aleagă ce să vândă/producă şi ce metode de producţie să folosească; consumatorii sunt liberi să decidă ce să cumpere cu venitul lor, iar salariaţii sunt liberi să aleagă ce şi cât să muncească. Oferta şi cererea, întro astfel de economie rezultă din deciziile firmelor şi menajelor, care sunt transmise spre altele prin preţ pe piaţă. O economie mixt se compune dintr-un sector privat (de piaţă) şi un sector public (non piaţă). Funcţionarea economiei în ansamblul ei presupune interacţiunea dintre cele două sectoare şi controlul guvernamental. În economia mixtă, guvernele pot controla: preţurile relative ale bunurilor prin taxe şi subvenţii; veniturile relative, prin taxe şi impozite directe şi indirecte; echilibrul dintre producţie şi consum; probleme macroeconomice etc. Formele şi întinderea intervenţiei guvernamentale sunt extrem de diferite de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta si se înscriu în anumite limite. Limitele exercitării controlului guvernamental, sunt marcate de principiile ce stau la baza funcţionării unei economii libere: libertatea; egalitatea şanselor; eficienţa în producţie; accesul la consumul dorit; creşterea economică şi ocuparea deplină.. Opusul economiilor libere, economia de comand este acel tip de economie în care deciziile sunt luate de autoritatea centrală, exercitându-se un control guvernamental integral. În mod curent, economia de comandă este asociată sistemului socialist (comunist) unde pământul şi capitalul sunt în proprietate colectivă, iar resursele sunt alocate prin plan, atât pentru consumul curent, cât şi pentru investiţii. Deciziile sunt formulate prin indicatori de plan, şi tot prin plan sunt distribuite rezultatele pentru consum. 0

11 CAPITOLUL - INTRODUCERE IN TEORIA CONSUMATORULUI: ANALIZA MODELULUI DE CONSUM Obiective: înţelegerea procesului de modelare a restriţiilor bugetare în procesul consumului definirea conceptelor de bază cu care operează microeconomia în cadrul teoriei consumatorului.. Constrângerile bugetare ale consumatorilor Activitatea de producţie, deciziile şi acţiunile întreprinzătorilor au ca referinţă nevoile de consum, preferinţele şi comportamentul consumatorului, în întâmpinarea cărora trebuie să vină bunurile oferite de către producător. Finalitatea activităţii economice este satisfacerea nevoilor, respectiv consumul. În spiritul acestei axiome, proiectarea activităţii de producţie, deciziile şi acţiunile întreprinzătorilor au ca referinţă nevoile de consum, preferinţele şi comportamentul consumatorului, în întâmpinarea cărora trebuie să vină bunurile oferite de producător. Satisfacerea oricărei nevoi se face prin consumul de bunuri. Bunul reprezintă orice element al realităţii apt să satisfacă o nevoie, indiferent de forma lui de existenţă, de natura nevoii satisfăcute, precum şi de modul în care este procurat de către consumator. După provenienţa lor, bunurile se clasifică în bunuri libere şi bunuri economice. Bunurile libere sunt toate elementele realităţii care în condiţii date de loc şi timp, sunt virtual nelimitate în raport cu nevoile (sunt abundente faţă de nevoi). Bunurile economice au drept caracteristică definitorie raritatea, respectiv insuficienţa lor în raport cu nevoile, în condiţii date de loc şi timp. După cum rezultă din procesul de producţie, se disting bunuri principale (sunt bunuri ce rezultă în mod prioritar dintr-un proces de producţie) şi bunuri derivate (sunt bunurile ce rezultă în mod inevitabil pe lângă bunul principal). În funcţie de gradul de prelucrare se disting bunuri primare (sunt cele preluate direct din natură şi asupra cărora nu s-a acţionat), bunuri intermediare (sunt cele aflate în diferite stadii de prelucrare) şi bunuri finale (cele destinate consumului final). După destinaţie, avem bunuri de consum (satisfactori) şi bunuri de produc ie (prodfactori). După modul în care circulă de la producător la consumator, se disting bunuri economice marfare sau comerciale şi bunuri economice nemarfare sau necomerciale (sunt bunurile care ajung la consumator în mod gratuit). După modul de utilizare se disting bunuri complementare şi bunuri substituibile. Bunurile complementare sunt caracterizate prin faptul că nu-şi pot manifesta utilitatea independent unele de altele. Bunurile substituibile sunt bunurile care în anumite limite se pot înlocui unele cu altele, având caracteristici şi utilităţi similare. Consumatorul este unul din personajele centrale în teoria economică, exclusiv preocupat de a găsi cea mai bună modalitate de a-şi cheltui bugetul limitat. Utilitatea este obiectivul urmărit de orice consumator, iar alternativele şi restricţiile bugetare cu care acesta se confruntă constituie argumente pentru fundamentarea alegerii raţionale a acestuia. Orice consumator întâmpină anumite restricţii bugetare, deoarece el nu poate cheltui, pe termen lung, mai mult decât venitul de care dispune. Această restricţie bugetară este reprezentată analitic prin ecuaţia bugetară, iar grafic prin dreapta bugetului (vezi fig..).

12 x m/p panta dreptei = -p /p Fig... m/p x Fără a afecta gradul de generalitate al concluziilor, se poate opera cu un set de consum (pachet de consum) format din două bunuri x şi x, ale căror preţuri sunt P şi respectiv P. Preţurile se consideră predeterminate pentru consumator. Drepta bugetului este formată prin unirea tuturor combinaţiilor (seturilor) de consum (x,x ) care costă exact valoarea m a venitului, ecuatia bugetara fiind de forma: P x + P x = m, în care: x, x - cantităţile consumate din cele două bunuri. Panta dreptei bugetului (-p /p ) are o semnificaţie economică interesantă. Ea măsoară raportul în care piaţa, prin condiţiile de preţ, permite schimbul unui bun cu altul, în procesul consumului. Dacă presupunem că persoana ce consumă doreşte să-şi mărească consumul din primul bun cu Δx, atunci ea trebuie să-şi modifice consumul din al doilea bun, pentru a se conforma aceloraşi restricţii bugetare. Cum, initial, ecuatia bugetara era de forma: x + P x m P = şi în urma modificărilor în consum ea devine: ( x + Δx ) + P ( x + Δx ) m P = Făcând diferenţa dintre prima ecuaţie şi cea de-a doua, obţinem: P Δ x + P Δx = 0 Această relaţie indică faptul că valoarea totală a variaţiilor cheltuielilor cu consumul celor două bunuri trebuie să fie nulă. Rezolvând pentru Δx /Δx obţinem: Δ x Δx = P ( ) P Aceasta corespunde pantei dreptei bugetului. Semnul negativ al pantei rezultă din variaţiile de sens contrar ale consumurilor celor două bunuri. Panta dreptei bugetului măsoară, de asemenea, costul de oportunitate al consumului primului bun. Setul bugetar este aria descrisă de toate perechile (seturile) de bunuri ce pot fi achiziţionate în anumite condiţii de preţ şi de venit. În figura., setul bugetar acoperă spaţiul dintre dreapta bugetului si axele de coordonate.. Analiza preferin elor în consum... Rela iile de preferin În acest subcapitol vom examina modalităţile de manifestare a preferinţelor pentru consumul

13 diferenţiat al bunurilor, astfel încât consumatorul să atingă un prag cât mai înalt de satisfacţie. Definim pentru început obiectul alegerii pentru consum ca fiind setul de consum şi anume lista completă a bunurilor şi serviciilor ce constituie opţiunea consumatorului. Când se studiază preferinţele consumatorului, foarte mare importanţă trebuie acordată descrierii bunurilor, adică unde, când şi în ce circumstanţe sunt puse acestea la dispoziţia consumatorului. Aceasta deoarece consumatorul poate aprecia diferit acelaşi bun dacă circumstanţele de timp sau spaţiu o impun. Considerând că structura consumului cuprinde o multitudine de bunuri, continuăm însă a folosi diagrame bidimensionale (asociate consumului a două bunuri) pentru a descrie aspectele legate de preferinţele consumatorului. Astfel dacă (x,x ) şi (y,y ) sunt două seturi de consum, utilizatorul le poate ordona după intensitatea nevoii pe care o resimte pentru fiecare. Relaţiile dintre cele două seturi pot fi simbolizate astfel: > - relaţie de strică (puternică) preferinţă; ~ - relaţie de indiferenţă; - relaţie de slabă preferinţă (atunci când un set e preferat sau indiferent în raport cu altul). Aceste relaţii de strictă preferinţă, slabă preferinţă sau indiferenţă nu constituie concepte independente, ele generând determinări reciproce. De exemplu: daca si ( x ) ( ), x y, y ( y, y ) ( x, x ) atunci (x,x ) (y, y ) Adică, dacă consumatorul consideră că setul (x,x ) este cel puţin la fel de bun ca setul (y,y ) şi invers, consumatorul este indiferent în ceea ce priveşte consumul unuia sau altuia dintre seturile respective, oricare dintre ele generându-i acelaşi grad de satisfacţie. Dacă, însă consumatorul consideră setul (x,x ) ca fiind cel puţin la fel de bun ca setul (y,y ), dar nu-i este indiferentă structura consumului [(x,x ) (y,y )] atunci setul (x,x ) va fi strict preferat setului (y,y ).... Curbele de indiferen Curbele de indiferenţă reprezintă descrierea grafică a preferinţelor consumatorului. Determinarea grafică a curbei de indiferenţă presupune unirea tuturor punctelor ce corespund seturilor de consum între care consumatorul este indiferent, adică cele care-i conferă acestuia un acelaşi grad de satisfacţie. Expresia grafică generală a unei curbe de indiferenţă este prezentată în figura., în care aria haşurată este determinată de totalitatea seturilor de consum ce sunt cel puţin la fel de bune ca şi cele ce determină respectiva curbă de indiferenţă. 3

14 x Fig... x' x' x astfel: Determinarea curbelor de indiferenţă se poate face şi utilizând teoria colinelor de utilitate, - se consideră un sistem format din trei axe de coordonate pe care se reprezintă, în ordine, cantitatea consumată din bunul (x ), cantitatea consumată din bunul (x ) şi respectiv nivelul utilităţii asociate fiecărei opţiuni privind combinaţii de bunuri în consum (u) (vezi fig..3) U U(x 0 ) Fig..3. U(x 0 ) x x x 0 x originea axelor (0) marchează punctul în care utilitatea totală este minimă; - varful colinei (punctul de saturaţie S) marchează nivelul maxim al utilităţii generate de consumul bunului şi. Secţionând cu planuri orizontale colina utilităţii prezentată în figura.3., se obţine o hartă a curbelor de indiferenţă de tipul celei prezentate în figura.4. 4

15 x IV III Fig..4. x S S I II x S x Aşa cum rezultă şi din figură, singurul cadran ce exprimă un comportament raţional al consumatorului este cadranul I. Aici se observă că orice creştere a cantităţii consumate din bunurile şi duce la creşterea utilităţii, avansându-se spre vârful colinei. Pentru menţinerea pe aceeaşi curbă de indiferenţă, creşterea în consum a bunului trebuie să fie însoţită de o scădere cantitativă în consum a bunului al -lea sau invers. Cadranul II este caracterizat de faptul că limita consumului din bunul a fost atinsă, în sensul că, cu cât va creşte consumul acestui bun utilitatea percepută de consumator se va diminua. Acest cadran descrie, de fapt, un comportament neraţional al consumatorului. Situaţia în care, pentru ambele bunuri sunt depăşite limitele de con-sum, suplimentarea acestuia din urmă generând un deficit de utilitate, este descrisă în cadranul III. Şi aceasta constituie expresia unui comportament neraţional al consumatorului. Cadranul IV este caracterizat de faptul că limita consumului din bunul al -lea a fost atinsă, astfel că orice supliment va genera o pierdere ulterioară de utilitate. Şi acest cadran descrie un mod neraţional de comportament al consumatorului. În urma acestei analize rezultă, credem cu claritate, raţiunea conform căreia singurul cadran ce sintetizează preferinţele general - valabile ale consumatorilor, rămâne cadranul I, forma cea mai întâlnită a curbelor de indiferenţă fiind cea indicată de curbele marcate din figura.4. În general, construirea unei curbe de indiferenţă are ca punct de plecare descrierea verbală a preferinţelor. Astfel, se stabileşte un set de consum, ex.: (x,x ), se modifică x cu Δx, generând un alt set de consum (x +Δx,x ). Se caută în continuare cantitatea cu care trebuie să se modifice consumul bunului al -lea (Δx ) astfel încât consumatorului să-i fie indiferent ce set va consuma. (x +Δx,x +Δx ) (x,x ) Modificarea ulterioară a consumului unuia dintre bunuri şi găsirea soluţiei pentru modificarea consumului celuilalt, astfel încât să nu fie afectat gradul de satisfacţie al consumatorului, va genera apariţia unui al treilea set de consum, respectiv al treilea punct ce aparţine aceleiaşi curbe de indiferenţă. Curba de indiferenţă este, în fapt, locul geometric al punctelor care desemnează combinaţii de bunuri ce au utilităţi totale egale, deci genereaza acelasi nivel de satisfactie consumatorului. 5

16 CAPITOLUL - ALGORITMUL ALEGERII OPTIME DE CONSUM Obiective: Inţelegerea procesului de optimizare a alegerii în consumul de bunuri Familiarizarea cu noţiunile de utilitate a bunurilor, proces de selecţie şi de substituţie a bunurilor în consum.. Func ia de utilitate În epoca victoriană, utilitatea era definită ca un indicator al bunăstării unei persoane, ca o măsură numerică a fericirii personale, problema care apărea era legată, însă, de posibilitatea cuantificării cantităţii de utilitate asociată diferitelor opţiuni. Astăzi, în teoria economică, utilitatea a fost reformulată în termenii preferinţelor consumatorului, ca fiind o modalitate de descriere a preferinţelor acestuia. Important este dacă un set de consum are o utilitate mai mare decât altul, din punctul de vedere al consumatorului şi nu cu cât este mai mare utilitatea unuia faţă de a celuilalt set. În acest sens, funcţia utilităţii este definită ca fiind un mod de alocare a unui număr fiecărui set de consum astfel încât seturilor mai preferate în consum li se alocă numere mai mari decât celor mai puţin preferate. ( x, x ) Fiind două seturi de consum, atunci, prin definiţie, funcţia de utilitate u asociază ( y, y ) valori astfel: dacă (x,x ) > (y,y ) u(x,x ) > u(y,y ) Singura proprietate a funcţiei de utilitate este aceea că ea ordonează seturile de consum, neacordând importanţă mărimii diferenţei de utilitate. Aceasta este şi semnificaţia conceptului de utilitate ordinală. Cum ierarhizarea seturilor de bunuri are importanţă, se poate afirma că nu există o unică modalitate de a aloca utilitate unui set de consum, ci există o infinitate de asemenea modalităţi. Astfel, dacă u(x,x ) reprezintă un mod de a aloca un număr (nivel de utilitate) setului (x,x ), atunci, de exemplu, u(x,x ) descrie aceeaşi modalitate, în sensul că ordonează în aceeaşi manieră preferinţele consumatorului. Multiplicarea cu este un exemplu de transformare monotonă a funcţiei de utilitate. Prin definiţie, o transformare monotonă este modalitatea de a transforma un set de numere întrun alt set în aşa fel încât să se păstreze ordinea iniţială a acestora. În general, reprezentăm o transformare monotonă printr-o funcţie f(u) ce transformă fiecare număr u într-un alt număr f(u) în aşa fel încât se păstrează ordinea iniţială a numerelor, adică dacă: u > u f(u ) > f(u ). O funcţie monotonă şi o transformare monotonă sunt, în esenţă acelaşi lucru. Dacă f(u) este orice transformare monotonă a unei funcţii de utilitate u(x,x ) ce este expresia unor tipuri specifice de preferinţe, atunci f[u(x,x )] este, ea însăşi, o funcţie de utilitate ce reprezintă aceleaşi preferinţe ale consumatorului. Din punct de vedere geometric, funcţia de utilitate este o modalitate de fapt, de a numi sau eticheta curbele de indiferenţă. Cum toate seturile de consum ce se găsesc pe aceeaşi curbă de indiferenţă prezintă acelaşi grad de preferinţă în optica consumatorului, o funcţie de utilitate este, de fapt, modalitatea de alocare a unui număr fiecărei curbe de indiferenţă astfel încât curbele de indiferenţă superioare (mai depărtate de originea axelor de coordonate) au alocat un număr mai mare decât cele inferioare (mai apropiate de originea axelor). Există în literatura economică teorii care conferă semnificaţie mărimii absolute a utilităţii ataşate consumului unui bun sau serviciu. Aceste teorii definesc, în fapt, conceptul de utilitate cardinală. Se consideră, în acest sens, că este necesar şi posibil a se cuantifica mărimea utilităţii fiecărui set de bunuri. Se poate aprecia că o persoană preferă un bun altuia, dar cum s-ar putea cuantifica situaţia în care o persoană ar aprecia un bun de două ori mai 6

17 mult decât altul? De exemplu, s-ar putea răspunde astfel: când este dispusă să plătească dublu pentru a obţine bunul preferat, când este dispusă să aştepte o perioadă de timp dublă pentru a obţine bunul respectiv sau, să zicem, când este dispusă să parcurgă de două ori mai mult spaţiu pentru a şi-l procura etc. Datorită dificultăţilor de ordin operaţional pe care le-ar ridica folosirea conceptului de utilitate cardinală preferăm, în continuare, să rămânem în cadrul procesului de alocare a utilităţii descris conform conceptului de utilitate ordinală... Utilitatea total, utilitatea marginal şi rata marginal de substitu ie Dacă setul de consum (x,x ) este opţiunea iniţială a unui consumator, se pune problema cum se modifică utilitatea, în optica consumatorului, dacă variază cantitatea consumată din bunul? Sau din bunul al -lea? Utilitatea totală reprezintă satisfacţia globală resimţită de consumator în urma consumării întregii cantităţi dintr-un bun/serviciu.utilitatea marginală (UM) se defineşte ca fiind sporul total de utilitate generat de modificarea cantitativă a consumului unui bun, în condiţiile în care consumul celuilalt bun rămâne constant (fig...) Utilitatea total U(x) Utilitatea marginal q cantitatea consumat U mg U mg = 0 (punct de satura ie) q cantitatea consumat Fig... Utilitatea total şi marginal Astfel, corespunzător modificării consumului din primul bun, vom avea: UM = ΔU Δx = u ( x + Δx, x ) u( x, x ) Δx în care: ΔU - schimbarea utilităţii totale; Δx - modificarea consumului bunului. Δ U = UM Δx 7

18 De fapt, cunoscând funcţia de utilitate asociată: UM = lim u ( x + Δx, x ) u( x, x ) u( x, x ) Δx 0 Δx x = corespunzător, în condiţiile în care se modifică consumul bunului al -lea iar consumul primului bun rămâne constant: UM ΔU u ( x, x + Δx ) u( x, x ) = = ; ΔU = UM Δx Δx Δx iar, pentru modificări foarte reduse ale lui x şi în condiţiile cunoaşterii funcţiei de utilitate: UM = lim u ( x, x + Δx ) u( x, x ) u( x, x ) Δx 0 Δx x = De remarcat este faptul că mărimea utilităţii marginale depinde de cea a utilităţii alocate prin forma specifică a funcţiei de utilitate. Prin ea însăşi, utilitatea marginală nu descrie un comportament specific al consumatorului. Rata marginală de substituţie (RMS) măsoară proporţia în care consumatorul schimbă un bun cu altul în procesul consumului fără a-şi afecta gradul de satisfacţie. Ea reprezintă, de fapt, panta curbei de indiferenţă, in orice punct al acesteia. O funcţie de utilitate u(x,x ) poate fi utilizată pentru a măsura rata marginală de substituţie (RMS) definită în capitolul anterior. Considerând consumurile din ambele bunuri modificându-se (Δx,Δx ) iar gradul de satisfacţie al consumatorului neschimbat, vom parcurge, de fapt, aceeaşi curbă de indiferenţă (ΔU = 0): UM Δ x + UM Δx = ΔU + ΔU Δx UM RMS = = Δx UM = ΔU = de fapt: u RMS = x ( x, x ) u( x, x ) x 0 De remarcat este faptul că, dacă funcţia utilităţii marginale depinde de alegerea funcţiei de utilitate iniţială (multiplicând u(x,x ) cu, UM va deveni UM), rata marginală de substituţie nu este influenţată RMS = -UM /UM = -UM /UM, iar această proprietate este valabilă pentru orice transformare monotonă a funcţiei utilităţii..3. Alegerea optim a consumatorului În cadrul acestui subcapitol, vom analiza în paralel restricţiile bugetare ale consumatorului şi preferinţele acestuia, pentru a putea determina setul optim de consum. Cazul tipic de determinare a optimului este ilustrat grafic în figura.. În figură au fost reprezentate câteva curbe de indiferenţă corespunzătoare diferitelor nivele de satisfacţie ale consumatorului, precum şi setul bugetar al acestuia. 8

19 x Fig... x * curbe de indiferen x * x Dorim să identificăm setul de consum din cadrul setului bugetar, care se află pe cea mai depărtată curbă de indiferenţă (CI) faţă de origine. Mişcarea de-a lungul dreptei bugetului, de la dreapta spre stânga, ne duce spre CI din ce în ce mai depărtate faţă de origine, oprindu-ne în punctul de tangenţă dintre dreapta bugetului şi CI. * * x, constituie aşa numitul optim al consumatorului, fiind cea mai bună structură Alegerea setului ( ) x a consumului pe care acesta şi-o poate realiza în condiţiile de preţuri şi de venit date. Din punct de vedere economic, condiţia de tangenţă dintre linia bugetului şi curba de indiferenţă presupune ca rata marginală de substituţie dintre bunurile consumate să fie egală cu rata de schimb a bunurilor pe piaţă, adică: p RMS = p Cu alte cuvinte, dacă punctul în care rata schimbului la care consumatorul poate înlocui un bun cu altul, în condiţiile unei curbe de indiferenţă ce-i reprezintă preferinţele, corespunde ratei la care piaţa (prin condiţiile de preţ) permite efectuarea acestui schimb, atunci putem afirma că punctul respectiv (setul de consum) reprezintă alegerea optimă a consumatorului. Algoritmul alegerii optime a consumatorului poate fi descris şi analitic, utilizând multiplicatorul Lagrange. Dacă: U = f(x,y) - este funcţia obiectiv m = xp x + yp y - este ecuaţia bugetară lagrangianul ( ) se defineste astfel: ( x, y) + μ( m x P + y ) = f x P y Utilitatea consumatorului se maximizeză dacă următoarele condiţii sunt îndeplinite: U = μ Px x x = 0 U = μ Py y y = 0 = m x P μ de unde: x + y P y = 0 9