Studiul elementelor de bază din limbajul C++ - continuare

Transcript

1 PRELEGERE VI PROGRAMAREA CALCULATOARELOR ŞI LIMBAJE DE PROGRAMARE Studiul elementelor de bază din limbajul C++ - continuare I. Tipuri de constante Constantele reprezintă cantităţi fixe numerice, alfabetice sau alfanumerice. Tipul constantei se deduce, în faza de execuţie a programului, din valoarea acesteia. Acestea se clasifică în următoarele categorii: numerice şi de tip caracter. La rîndul lor, constantele numerice pot fi întregi zecimale, întregi octale, întregi hexazecimale sau raţionale în virgulă mobilă. Constantele caracter, şirurile de caractere şi constantele definite prin identificatori definesc a doua categorie de constante. I. Constante numerice a) Constante întregi. Reamintim doar că în sistemul de numeraţie octal se lucrează cu cifrele 0..7, iar în cel hexazecimal cu 0..9, a..f sau 0..9, A..F. Aşa cum s-a precizat în tabelul 2.1.2, constantele octale încep cu zero, iar cele hexazecimale cu 0x sau 0X. În tabelul se prezintă pentru fiecare tip implicit de constantă întreagă domeniul de valori asociat. Tipul Constantă zecimală Constantă octală Constantă hexazec. int x0..0x7FFFF unsigned int x xFFFF long int x xFFFFFFF unsigned x long int xFFFFFFFF Tabelul Exemple: - de constante întregi zecimale: -15, 1345, + 142; - de constante întregi octale fără semn: 037, 0447 (în formă zecimală corespund numerele 31 şi respectiv 295); - de constante hexazecimale fără semn: 0xF, 0X1a3 şi 0x23 (în formă zecimală corespund numerele 15, 419 şi respectiv 35). Tipul de dată a unei constante întregi poate fi modificat prin adăugarea unui sufix format din una din literele l, L, u şi U sau una din combinaţiile ul, UL, ul şi Ul. Al doilea tabel din această secţiune descrie efectul adăugării sufixului la o constantă întreagă în funcţie de tipul acesteia. Sufix Tipul constantei l sau L long int sau unsigned long int u sau U unsigned int sau unsigned long int ul, UL, ul, Ul unsigned long int Tabelul

2 b) Constante în virgulă mobilă. Structura unei constante raţionale în virgulă mobilă cuprinde: - semnul plus sau minus (semnul plus are caracter opţional); - partea întreagă; - punctul zecimal; - partea fracţionară; - exponentul zecimal. Acesta este format din litera e sau E şi un întreg zecimal din două cifre nn, cu sau fără semn; - sufixul de reprezentare a tipului: f sau F pentru float şi l sau L pentru long double. Matematic, exponentul zecimal se reprezintă prin 10 +/-nn. Dintr-o constantă în virgulă mobilă poate să absenteze (dar nu simultan) partea întreagă sau partea fracţionară şi în mod similar pentru punctul şi exponentul zecimal. Exemple de constante în virgulă mobilă: 4.15, +1.55, , 0., 12.F,.0,.7893l, 7.33e+5, +7.33E+5, 7.33e05, 7.33E+05, -15e-2, -15E-02. În mod obişnuit, constantele care conţin exponent zecimal se referă la numerele 7,33x10 5 (sau ) şi respectiv ultimele două la 15x10-2 (sau 0,15). Observaţie. În reprezentarea internă a constantelor aritmetice, bitul cel mai semnificativ corespunde bitului semn (1 pentru minus, 0 pentru plus), iar în rest codificarea în binar a acestora. Constantele în virgulă mobilă se reprezintă cu mantisă şi exponent zecimal. Mantisa este o cantitate subunitară de forma 0.c 1 c 2 c n, unde c 1 0, n este egal cu 7 pentru constantele raţionale în simplă precizie sau cu 15 pentru cele în dublă precizie. Spaţiul de memorie rezervat în prima situaţie este de 4 octeţi (bytes), iar în a doua situaţie este de 15 octeţi. II. Constante de tip caracter a) Constante caracter. Constantele caracter pot fi simple sau duble. Orice caracter din codificarea ASCII (vezi, anexa 1) sau secvenţă de evitare între apotrofuri constituie o constantă caracter simplă sau pe scurt, constantă caracter. Valoarea desemnată de o constantă caracter este codul ASCII corespunzător caracterului respectiv (deci, constantele caracter se consideră de tip int). Aşa cum le sugerează şi denumirea în structura unei constante caracter duble intervin două caractere ASCII sau secvenţe de evitare. În general, acestea ridică probleme de portabilitate şi sînt specifice doar limbajului C++. Reprezentarea lor în memorie se face pe 2 octeţi. Exemple de constante caracter: b, 0, *, \n, \r, 51, \t\r, ac. Ultimile trei constante sînt duble şi de exemplu pentru reprezentarea ultimei constante se folosesc doi octeţi cu structura următoare: ca. b) Constante şir de caractere. O înşiruire finită de caractere sau secvenţe de evitare delimitată de ghilimele ( ) defineşte o constantă şir de caractere. Caracterele speciale ghilimele şi apostrof componente unui şir de caractere se introduc prin secvenţele de evitare \ şi respectiv \. Şirul vid se notează cu. 2

3 Un şir poate fi scris pe mai mule linii, fie folosind caracterul \ la sfîrşitul liniilor respective, fie prin concatenarea unor subşiruri componente. De exemplu, şirul de caractere Introduceţi \t numele şi adresa unei persoane se poate descrie pe două sau trei linii, fie prin concatenarea subşirurilor: Introduceţi \t, numele şi adresa şi unei persoane, fie prin construcţia sintactică: Introduceţi \t \ numele şi adresa \ unei persoane. Este interesant de adăugat că, la fel, se interpretează secvenţa de evitare \n în interiorul unui şir de caractere care depăşeşte o linie, saltul la linie nouă se înlătură şi noua linie se tratează ca o parte a liniei anterioare. Zona de memorie afectată şirului de caractere depinde de lungimea acestuia. În plus, un octet se alocă caracterului NULL (\0), care se adaugă automat la sfîrşitul oricărui şir de caractere indiferent de lungimea lui. Deci, pentru şirul vid se alocă un octet de memorie. III. Constante definite prin identificatori Utilizarea într-o scară largă a constantelor definite prin identifcatori de tip utilizator permite, pe de o parte gruparea la începutul programului a tuturor constantelor susceptibile de a fi modificate ulterior fără să se altereze restul programului, iar pe de alta, uşurează lizibilitatea programului. Sub diferiţi identificatori (se obişnuieşte scrierea lor cu majuscule), programatorul poate să definească o serie de iniţializări numite constante definite prin identificatori sau constante simbolice. Acestea se introduc, la începutul programului, prin intermediul directivei #define. Ca valori se pot utiliza constante de orice tip. În programul de mai jos s-au utilizat zece constante definite prin identificatori: X, XL, Y, Z, H, ZD, W, V, S şi T. Rezultatele programului prezintă spaţiul de memorie, în octeţi, utilizat la memorarea valorilor întregi în formă scurtă, lungă sau fără semn, raţionale cu sau fără exponent, în simplă sau dublă precizie, caracter şi şir de caractere. /* Constante definite prin indentificatori */ #include<stdio.h> #include<conio.h> #define X 124 #define XL 124l #define Y 35u #define Z 3.5f #define H 3.5 #define ZD 3.5l #define W 3e+5 #define V -3.5e-2 #define S \n #define T Turbo C++ void main(void) { printf("sizeof(x)=%d X=%d\n", sizeof(x), X); printf("sizeof(xl)=%d XL=%ld\n", sizeof(xl), XL); 3

4 } printf("sizeof(y)=%d Y=%d\n", sizeof(y), Y); printf("sizeof(z)=%d Z=%f\n", sizeof(z), Z); printf("sizeof(h)=%d H=%6.1f\n", sizeof(h), H); printf("sizeof(zd)=%d ZD=%6.1lf\n", sizeof(zd), ZD); printf("sizeof(w)=%d W=%lf\n", sizeof(w), W); printf("sizeof(v)=%d V=%lf\n", sizeof(v), V); printf("sizeof(s)=%d S=%c", sizeof(s), S); printf("sizeof(t)=%d T=%s\n", sizeof(t), T); getch(); sizeof(x)=2 X=124 sizeof(xl)=4 XL=124 sizeof(y)=2 Y=124 sizeof(z)=4 Z= sizeof(h)=8 H= 3.5 sizeof(zd)=10 ZD= 3.5 Sizeof(W)=8 W= Sizeof(V)=2 V= Sizeof(S)=2 S=cursorul este poziţionat la începutul rindului urmator Sizeof(T)=10 T=Turbo C++ Programul Acolo unde nu se folosesc descriptori de format, numărul implicit de cifre în partea fracţionară pentru valorile raţionale este 6. De asemenea, se observă că efectul încercării de a tipări pe S este mutarea cursorului în linia următoare de ecran, secvenţa de evitare \n nefiind trecută explicit, aşa cum s-a procedat cu celelalte funcţii printf(). IV. Declararea variabililor Conceptul de variabilă are aceeaşi semnificaţie ca în matematică. Indentificatorul utilizator de recunoaştere şi tipul de valoare sînt atribute binecunoscute, la care se adaugă, în plus, conform specificului programării, necesarul de spaţiu de memorie (în octeţi) pentru înregistrarea unor valori adecvate. Pe parcursul execuţiei unui program, valoarea unei variabile poate fi precizată şi modificată prin trei procedee: iniţializare prin directiva #define, expresii de atribuire şi funcţii de citire. Secţiunea următoare va cuprinde cîteva detalii privitoare la structura memoriei de tip RAM şi principalele caracteristic ale acesteia. Declararea unei variabile trebuie să preceadă orice utilizare a ei. Pentru aceeaşi variabilă pot exista mai multe linii de declarare în funcţie de contextul de rezolvare al problemei. V. Categorii de variabile O declarare de variabile constă dintr-un tip de dată şi o listă cu un număr nedeterminat de variabile de acel tip separate prin virgulă, care se poate completa opţional cu iniţializări adecvate. Sintaxa generală a unei declarări de variabile se prezintă astfel: tip_de_dată v_1[=const_1], v_2[=const_2], v_n[=const_n]; unde n>=1, v_i sînt indentificatorii de recunoaştere a variabilelor, iar const_i sînt constantele cu care se iniţializează v_i, i=1, 2,, n. Amplasamentul şi sintaxa declaraţiei fixează atributele care se asociază în mod implicit unui indentificator de variabilă. Cu ajutorul specificatorilor de tip se pot adăuga, în mod explicit, noi atribute sau se pot schimba cele existente. Pentru clasificarea variabililor se consideră următoarele criterii: 4

5 - după modul de gestiune a valorilor primite variabilele sînt de intrare, de ieşire şi intermediare.variabilele intermediare gestionează datele tranzitorii, iar cele de intrare şi ieşire precizează datele cunoscute şi respectiv rezultatele problemei de rezolvat; - după tipul valorii, acestea se împart în variabile numerice, de tip caracter sau şir de caractere. Dimensiunea şi structura zonei de memorie afectată unei variabile este conform tipului de valoare atribuită; - după durata de alocare a spaţiului de memorie (durata de viaţă, timpul de viaţă) există două categori de variabile: statice şi dinamice. Dacă spaţiul de memorie alocat în faza de compilare rămîne neschimbat în timpul execuţiei programului, atunci variabila este statică, altfel este dinamică. Pentru toate tipurile de date statice, dimensiunea zonei de memorie se extrage automat din declaraţiile de variabile prevăzute într-un program, în faza de compilare a programului. Pentru structurile de date a căror dimensiune este necunoscută sau variază în limite mari (adică, pentru cele dinamice), după lansarea în execuţie a programului, spaţiul de memorie necesar se alocă şi se eliberează de către programator prin funcţiile standard malloc() şi respectiv free(). - după domeniul de vizibilitate variabilile sînt locale, nelocale şi globale. Domeniul de vizibilitate este porţiunea de program în care poate fi accesată valoarea asociată unei variabile. Macrodefiniţii Variabilele (Variabile declarate globale) în interiorul blocului de funcţie sînt de tip local şi nu sînt vizibile în afara acelei funcţii. Pentru a fi folosite în blocuri exterioare, ele se decalară din nou. Variabilele nelocale sînt declarate în exteriorul blocurilor funcţiilor imbricate. Variabilele definite în funcţia nivel_1 vor fi considerate nelocale pentru funcţiile nivel_2a şi nivel_2b, aşa cum se vede în figura Funcţia main() Declaraţii de variabile globale; Funcţie nivel_1 Declaraţii de variabile locale; Funcţie nivel_2a Declaraţii de variabile locale; Declaraţii de variabile locale redefinite; Funcţie nivel_2b Declaraţii de variabile locale; Declaraţii de variabile locale redefinite; Figura

6 Variabililele definite în exteriorul oricărei funcţii din programul sursă sînt de tip global. Acestea sînt de tip static şi sînt vizibile pentru întreg programul executabil, însă totuşi cu declarările locale se obţine o viteză de lucru mai rapidă. Alocarea variabilelor neglobale (sau automatice) se face în segmentul de stivă sau memoria de tip registre, iar a celor globale în segmentul de date. Altfel spus, aceste declarări pot acoperi cel mult de octeţi. Schema grafică a geografiei memoriei la momentul prelucrării unui program se prezintă în anexa 6. Fără să se creeze confuzii, există posibilitatea de a folosi aceleaşi nume de variabile în ambele situaţii. Deci, în corpuri de funcţii distincte sînt acceptate declararea şi utilizarea unor variabile cu nume egale, chiar cu semnificaţii diferite. - după numărul liniilor de declarare a unei variabile (în acelaşi fişier sursă sau în diferite unităţi de traducere (fişier, funcţie)), aceasta poate fi cu legătură internă, cu legătură externă şi fără legătură. Produsul imagine memorie translatabilă (IMT) executabil se obţine prin editarea legăturilor între fişierele obiect în format binar translatabil (BT), care sînt traducerea în binar a fişierelor sursă compilate cu succes, împreună cu funcţiile predefinite din biblioteci. De multe ori, pentru stabilirea corectă a corespondenţelor între amplasamentele declaraţiilor de variabile şi zona de memorie alocată în procesul de editare a legăturilor, se impune crearea a mai multor replici pentru aceeaşi variabilă. Dacă apariţia variabilei într-o unitate de traducere este cu legătură internă, atunci orice replică vizează aceeaşi zonă de memorie. De asemenea, în fişierul executabil pot corespunde mai multe zone de memorie unui singur indentificator de variabilă. Dacă apariţia variabilei este cu legătură externă, atunci orice replică din unităţile de traducere, care formează produsul executabil, se asociază unei singure zone de memorie sau funcţii. Dacă apariţia variabilei este fără legătură, atunci nu există replici şi zona de memorie alocată indentificatorului de variabilă este unică. În general, din această categorie fac parte indentificatorii care nu au afectate zone de memorie. Pentru variabile globale, legătura implicită este cea externă. Prin specificatorul de tip static aceasta poate fi schimbată în una de tip intern. Tipul de legătură pentru variabilile nelocale rezultă, în mod implicit, din sintaxa declaraţiei globale, dacă există şi este cu vizibilitate sau se stabileşte pe extern şi intern, în mod explicit, prin specificatorii extern şi respectiv static. Variabilele statice sînt implicit iniţializate cu zero sau explicit cu valori nenule. La variabilele globale sînt admise definiţii de redeclarare, dar nu şi de reiniţializare. Programul şi rezultatele aferente acestuia, fără alte texte explicative, ilustrează cîteva exemple simple de declarări variabile cu tipuri întregi, în virgulă mobilă şi caracter. În mod implicit, acestea sînt statice şi gloabale. Varibilele x1, y, z, w1 şi c se iniţializează în ordine cu 123, 012, 0xa, 17.75e+5 şi respectiv r, celelate două (adică, x şi w) primesc de la dispozitivul de intrare al calculatorului valorile 456 şi respectiv /* Declaratii si initializari de variabile */ #include <stdio.h> #include<conio.h> void main(void) { int x, x1 = 123, y = 012, z = 0xA; float w; 6

7 double w1 = 17.75e+5; char c= r ; printf("introduceti: x = "); scanf("%d", &x); printf("introduceti: w = "); scanf("%f", &w); printf("valori intregi zecimale: x = %d x1 = %d", x, x1); printf("\nvaloare intreaga octala: y = %o ",y); printf("\nvaloare intreaga hexzecimala: z = %x ", z); printf("\nvalori in virgula mobila: w = %f w1 = %lf", w, w1); printf("\nvaloare de tip caracter: c = %c ", c); getch(); } Introduceti: x = 456 Introduceti: w = 89.7 Valori întregi zecimale: x = 456 x1 = 123 Valoare întreaga octala: y = 12 Valoare întreaga hexazecimala: z = a Valori în virgula mobila: w= w1= Valoare de tip caracter: c = r Programul În concluzie, o parte din atributele descrise mai sus se asociază numelui unei variabile implicit, altă parte, în mod explicit. Astfel, atributul unei variabile de a fi de tip numeric sau de tip caracter rezultă din valoarea asociată variabilei. Poziţia liniei de declarare în program determină domeniul în care aceasta poate fi cu sau fără vizibilitate. Utilizarea specificatorilor static, extern, register sau auto şi a modificatorilor de acces const sau volatile în sintaxa de declarare a variabilei permite adăugarea, în mod explicit, a unor noi atribute. VI. Declaraţia typedef Declaraţia typedef facilitează redenumirea tipurilor standard prin diverse nume simbolice nerezervate sau definirea de noi tipuri de date conform dorinţelor utilizatorului. O variabilă se asociază, în mod explicit, cu o anumită declaraţie typedef în modulele din componenţa programului. Formatul general al declaraţiei typedef este după cum urmează: typedef nume_tip nume_nou_tip; În programul următor tipurile standard int şi long se redenumesc prin nou_int şi respectiv nou_long. /* Utilizarea declaratiei typedef */ #include <stdio.h> #include<conio.h> typedef int nou_int; typedef long nou_long; void main(void) { nou_int i; nou_long x = 3.5; printf("i = %d x = %5.1f", i, x); getch(); } i = 0 x = 3.5 Programul

8 VII. Tablouri O colecţie ordonată de valori de acelaşi tip desemnată printr-un identificator formează un tablou (sau masiv). Cu numele tabloului se denumeşte fiecare element al tabloului, iar valorile indicilor fixează poziţia acestora în tablou. Orice indice se scrie între paranteze pătrate. Elementele tabloului se înregistrează secvenţial într-o zonă contiguă de memorie la care se asigură acces direct. Cantitatea de memorie afectată tabloului se determină prin înmulţirea numărului de elemente din tablou (adică, talia tabloului) cu lungimea în octeţi a locaţiilor de memorie ocupate de un element, care este în concordanţă cu tipul tabloului. Timpul de acces pentru fiecare element de tablou este constant. Dimensiunile tabloului nu se modifică în timp, adică tabloul se consideră o structură statică de date omogene. Mai precis, implementarea noţiunii de tablou în limbajul C++ se face prin definirea unei colecţii de perechi (index, v_e), unde index aparţine la o mulţime numere asociate locaţiilor de memorie utilizate pentru depozitarea tabloului, iar v_e sînt valorile conţinute în tablou care pot fi modificate în timp conform cerinţelor utilizatorului. De exemplu, vectorul (tabloul unidimensional) X = (3, 5, 8) poate fi conceput ca mulţimea de perechi {(0, 3), (1, 5), (2, 8)}, iar matricea (tabloul bidimensional) 2 4 Α = poate fi gîndită ca mulţimea de perechi {((0, 0) 2), ((0, 1), 4), ((1, 0), 5), ((1, 5 6 1), 6)}. a) Tablouri unidimensionale Numele simbolic al unui tablou unidimensional, talia lui şi tipul elementelor componente se declară explicit printr-o costrucţie sintactică de forma: tip_elem nume_tablou[dim]; unde, tip_elem este un tip de date standard, nume_tablou este identificatorul de recunoaştere al tabloului stabilit de programator, iar dim este o constantă întreagă fără semn care precizează dimensiunea tabloului. O declaraţie de tablou de acest gen se numeşte declaraţie cu definire. O declaraţie fără definire (de referinţă) nu cuprinde în sintaxa ei argumentul dim. O definire ulterioară a acestui argument se impune în mod obligatoriu. De exemplu, pentru declararea unui tablou unidimensional vector se poate folosi una din formele: - cu definire double vector[5]; - fără definire double vector[ ]; Numai în prima situaţie se alocă o zonă de memorie egală cu 40 de octeţi tabloului vector. Este bine de reamintit că, zona de memorie afectată unui element de tablou se află cu operatorul unar size(tip_elem). Referirea unui tablou, în totalitate, se face prin numele tabloului. Cu formatul general nume_tablou[expresie_indice] se selectează un anumit element din tabloul cu numele de indentificare nume_tablou. Ca indice poate fi o constantă întreagă fără semn, o variabilă de tip întreg sau o expresie întreagă, care va fi evaluată la momentul selectării elementului respectiv. Primul element din tablou corespunde valorii indicelui 0, iar ultimul element de tablou valorii indicelui dim-1. Cum dimensiunea necesarului de memorie fixată pentru (orice fel de) tablou în faza de compilare nu se verifică în faza de execuţie a programului este posibil o violare a memoriei, fără să fi fost detectată, dacă valoarea indicelui depăşeşte limita sa superioară (de dim-1). Înscrierea sau încercarea de 8

9 consultare a valorilor elementelor care ies în afara taliei tabloului, fie poate distruge zone de date sau de instrucţiuni alocate sau nu programului respectiv, fie permite utilizarea de valori necontrolabile. În concluzie, se cere un control strict din partea programatorului asupra listei de valori primită de un indice. Ca exemplu, problema calculării mediei aritmetice a unui şir finit de numere reale din secţiunea Cîteva exemple de programe C++. Numerele utilizate în media aritmetică, se aranjează într-un tablou unidimensional de lugime 10 cu numele simbolic x. Linia de declarare a tabloului x cuprinde tipul float, dimensiunea fixată prin NR_ELEM şi valorile de la 1 la 10 cu care se iniţializează elementele lui x. /* Programul calculeaza media aritmetica a n valori reale organizate intr-un tablou unidimensional x cu ajutorul lui do-while */ #include <stdio.h> #include <conio.h> #define NR_ELEM 10 void main(void) { int i = 1; float x[nr_elem]={1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10}; double suma = 0, medie_a; clrscr(); do { suma += x[i]; i++; } while(i <= NR_ELEM); medie_a = suma/nr_elem; printf(" Media aritmetică este = %f ", medie_a," \n"); getch(); } Media aritmetică este = Programul Observaţie. Declararea unui tablou unidimensional poate fi completată cu un set de valori de un tip compatibil cu tipul elementelor tabloului, astfel: tip_elem nume_tablou[dim]={lista_valori}; Dimensiunea şi acoladele se pot omite. În ordine începînd cu primul element şi terminînd cu ultimul, elementele tabloului se iniţializează cu valori de un tip corespunzător. Dacă lungimea listei este mai mică decît dimensiunea tabloului, atunci ultimele elemente se iniţializează cu zero. În caz contrar, se emite eroarea Too many initializers. De exemplu, cu declararea int t[6]={4,16}; se obţin următoarele iniţializări: t[0]=4, t[1]=16, t[2]=0, t[3]=0, t[4]=0, t[5]=0. b) Tablouri de tip şiruri de caractere Am arătat că memorarea şirurilor de caractere se obţine prin declararea acestora ca tablouri unidimensionale de lungime egală cu cea a şirului de caractere. Sintaxa generală de declarare a unui tablou şir de caractere este următoarea: char nume_sir[nr_elem] ;. 9

10 Zona de memorie alocată şirului de caractere cuprinde nr_elem+1 octeţi, ultimul fiind afectat caracterului NULL (\0). Aceasta poate fi ocupată, fie în totalitate, fie parţial, cu codurile ASCII corespunzătoare caracterelor componente. Cu nume_sir se precizează adresa şirul în întregime, iar cu nume_sir[indice] adresa cracterului cu poziţia indice în şir. Pentru tratarea variabilelor de tip şir de caractere, la nivel de tablou, în operaţiile de intrare/ieşire se utilizează, în funcţiile scanf() şi respectiv printf(), descriptorul de format %s. La nivel de caracter se foloseşte %c. Observaţia de la sfîrşitul secţiunii anterioare se aplică şi în cazul tablourilor şir de caractere. Biblioteca standard C++ pune la dispoziţia utilizatorului un sortiment bogat de funcţii pentru prelucrarea şirurilor de caractere. Lista acestora se prezintă în anexa 4. Astfel, programul evidenţiază aspecte legate de citirea/scrierea unor şiruri de caractere, de prelucrare a lor cu ajutorul funcţiilor standard de copiere, de concatenare şi de aflare a lungimii lor. Iniţializarea şirului s1 cu un şir de caractere particular se face în linia de declarare tip ataşată acestuia care, pe lîngă definirea lui, precizează zona de memorie necesară alocării lui. Înainte de a se tipări primul şir, acesta se concatenează cu subşirul s3 prin intermediul funcţiei strcat(). Cel de al doilea, însă, rămîne în centrul atenţiei noastre pînă la sfîrşitul programului. După fiecare prelucrare, valoarea lui se afişează cu printf(), fie în totalitate cu referire prin nume, fie punctual cu referire la nivel de caracter prin intermediul unui for. Ultima afişare a lui s2 se face cu funcţia puts(). O primă valoare (un nume) i se afectează prin funcţia strcpy(), apoi i se schimbă valoarea prin funcţiile gets() şi scanf(). Şirul de caractere Vasilescu se completează prin concatenare, ulterior, cu subşirurile "Ioan" şi s3, prin intermediul funcţiei strcat(). În finalul programului se scriu lungimele şirurilor de caractere s1 şi s2 cu strlen(s1) şi respectiv strlen(s2). /* Initializare tablouri siruri de caractere */ #include<stdio.h> #include<conio.h> #include<string.h> #define M 20 #define N 30 void main (void) {int i,j,k; char s1[m] = "Ionescu Vasile "; char s2[n]; char s3[] = "Iasi"; clrscr(); strcat(s1, s3); /* Se concateneaza sirurile s1 si s3 */ printf("\nsirul s1=%s", s1); /* Se scrie sirul s1 */ strcpy(s2,"popescu"); printf("\nsirul s2=%s\n", s2); /* Se scrie sirul s2 */ gets(s2); printf("sirul s2=%s\n", s2); scanf("%s2=%s",s2,"\n"); printf("sirul s2=%s\n", s2); strcat( s2," Ioan "); strcat(s2, s3); /* Se adauga prin concatenare la s2 sirul s3 */ /* Se scrie sirul s2 */ for(i = 0; s2[i]!= \0 ; ++i) printf("%c", s2[i]); printf("\n"); puts(s2); /* Se tiparesc lungimile celor doua siruri */ 10

11 printf("lungimele sirurilor sint %d si %d", strlen(s1), strlen(s2)); getch(); } Sirul s1=ionescu Vasile Iasi Sirul s2=popescu Constantinescu Sirul s2=constantinescu Vasilescu Sirul s2=vasilescu Vasilescu Ioan Iasi Vasilescu Ioan Iasi Lungimea sirurilor sint 19 si 20 Programul c) Tablouri multidimensionale Formatul general al definirii unui tablou multidimensional este următorul: tip_elem nume_tablou [dim_1][dim_2] [dim_n]; unde n>1. Tip_elem, nume_tablou şi dim_i, cu i=1,, n, au semnificaţii analoage celor din secţiunea Spaţiul de memorie contiguu afectat unui tablou multidimensional este egal cu valoarea produsului dim_1 x dim_2 x x dim_n x size(tip_elem) în octeţi. Referirea unui element de tablou multidimensional se face printr-o construcţie de genul: nume_tablou[indice_1] ][indice_2] [indice_n], unde indice_i, cu i=1,, n, primeşte valori de la 0 la dim_n-1. Rămîne valabilă observaţia privitoare la iniţializarea cu valori a unui tablou. Acoladele care delimitează valorile corespunzătoare elementelor tablourilor unidimensionale din structura logică a tabloului multidimensional sînt opţionale. De asemenea, se recomandă ca în linia de declarare a unui astfel de tablou cel mult prima dimensiune să se omită, altfel modul de organizare a elementelor rămîne aleatoriu şi referirea corectă a acestora nu ar fi posibilă. Programul ilustrează, în două ipostaze, iniţializarea elementelor unei matrice cu 2 şi 3 coloane. În linia de declarare de tip corespunzătoare matricei b, componentele acesteia se iniţializează cu diverse constante raţionale în simplă precizie. Apoi, elementele matricei b, poziţie cu poziţie, se transferă elementelor matricei a prin intermediul a două instrucţiuni for. La sfîrşitul programului sînt prezentate rezultatele funcţiei de tipărire printf(). #include<stdio.h> /* Initializare tablouri bidimensionale */ #include<conio.h> #define M 2 #define N 3 void main (void) { int i, j; float a[m][n]; float b[m][n]={{3.5, 4.5, 2.22}, {-2.3, 4.55, -.123}}; for( i = 0; i < M; ++i) for( j = 0; j < N ;j++) {a[i][j] = b[i][j]; printf("\n a[%d,%d]=%f", i, j, a[i][j]); }getch(); } a[0,0]= a[1,0]= a[0,1]= a[1,1]= a[0,2]= a[1,2]= Programul