Universitatea de Vest din Timişoara Facultatea de Matematicǎ şi Informaticǎ Departamentul de Informaticǎ. Simina Mariş Simona Epure Ioan Rodilǎ

Save this PDF as:
 WORD  PNG  TXT  JPG

Μέγεθος: px
Εμφάνιση ξεκινά από τη σελίδα:

Download "Universitatea de Vest din Timişoara Facultatea de Matematicǎ şi Informaticǎ Departamentul de Informaticǎ. Simina Mariş Simona Epure Ioan Rodilǎ"

Transcript

1 Universitatea de Vest din Timişoara Facultatea de Matematicǎ şi Informaticǎ Departamentul de Informaticǎ Liliana Brǎescu Eva Kaslik Simina Mariş Simona Epure Ioan Rodilǎ CURS DE GEOMETRIE Timişoara 2007

2 Cuprins 0 Elemente de algebrǎ liniarǎ Spaţiu vectorial. Bazǎ. Matrice asociatǎ. Aplicaţie liniarǎ Forme liniare. Forme biliniare. Forme pǎtratice Spaţii vectoriale euclidiene Spaţii afine euclidiene Spaţii afine Spaţii afine asociate unui spaţiu vectorial real Vectori liberi. Vectori legaţi Repere afine. Sisteme de coordonate carteziene Repere afine Repere carteziene Schimbǎri de repere Spaţii afine euclidiene. Produse cu vectori liberi sau legaţi Definiţia spaţiilor afine euclidiene Produs scalar a doi vectori liberi sau legaţi Produsul vectorial a doi vectori liberi sau legaţi Produsul mixt a trei vectori liberi sau legaţi Produsul dublu vectorial a trei vectori liberi sau legaţi Mişcǎri în spaţii afine euclidiene Translaţia planǎ şi spaţialǎ Rotaţia planǎ şi spaţialǎ Varietǎţi liniare (subspaţii afine) Dreapta Dreapta determinatǎ de un punct şi o direcţie Dreaptǎ determinatǎ de douǎ puncte Planul Planul determinat de un punct şi douǎ direcţii Planul determinat de trei puncte necoliniare

3 2.2.3 Planul determinat de un punct şi direcţia normalǎ Intersecţii, proiecţii şi unghiuri ale varietǎţilor liniare Intersecţia a douǎ drepte Intersecţia a douǎ plane Intersecţia unei drepte cu un plan Proiecţia unui punct pe o varietate liniarǎ Proiecţia unei drepte pe un plan Unghiul a douǎ varietǎţi liniare Distanţa de la un punct la o varietate liniarǎ Distanţa de la un punct la o dreaptǎ Distanţa de la un punct la un plan Ecuaţia normalǎ a planului Perpendiculara comunǎ a douǎ drepte. Distanţa dintre douǎ drepte Perpendiculara comunǎ a douǎ drepte Distanţa dintre douǎ drepte Sfera. Conice. Cuadrice şi suprafeţe speciale Sfera şi cercul în spaţiu Sfera Coordonate sferice Cercul în spaţiu Planul tangent într-un punct la o sferǎ Conice şi cuadrice Conice date prin ecuaţia generalǎ Cuadrice date prin ecuaţia generalǎ Cuadrice ovale şi cuadrice riglate Suprafeţe speciale: cilindrice, conice, de rotaţie Suprafeţe cilindrice Suprafeţe conice Suprafeţe de rotaţie

4 4 Geometria diferenţialǎ localǎ a curbelor plane şi a curbelor spaţiale Geometria diferenţialǎ localǎ a curbelor plane Curbe plane. Reprezentǎri. Elemente de arc Tangenta şi normala într-un punct regulat la o curbǎ planǎ Puncte singulare ale curbelor plane Curbura unei curbe plane Geometria diferenţialǎ localǎ a curbelor spaţiale Reprezentǎri ale curbelor spaţiale Elementul de arc. Lungimea unui arc de curbǎ Dreapta tangentǎ şi planul normal Plane tangente şi planul osculator Triedrul şi reperul Frènet asociate unei curbe spaţiale Curbura şi torsiunea unei curbe spaţiale Geometria diferenţialǎ localǎ a suprafeţelor Definiţie. Reprezentǎri Curbe coordonate Plan tangent şi dreaptǎ normalǎ la o suprafaţǎ Plan tangent la o suprafaţǎ într-un punct regulat Dreapta normalǎ unei suprafeţe într-un punct regulat Prima formǎ fundamentalǎ. A doua formǎ fundamentalǎ Prima formǎ fundamentalǎ A doua formǎ fundamentalǎ Aplicaţii ale formelor fundamentale Curbe şi suprafeţe Bézier Curbe Bézier Suprafeţe Bézier

5 0 Elemente de algebrǎ liniarǎ 0.1 Spaţiu vectorial. Bazǎ. Matrice asociatǎ. Aplicaţie liniarǎ. Definiţia 0.1. O mulţime nevidǎ V se numeşte spaţiu vectorial (spaţiu liniar) peste câmpul (corpul) K, dacǎ pe V sunt definite douǎ legi de compoziţie: i) o lege internǎ notatǎ aditiv : s : V V V, s(ū, v) = ū v ii) o lege externǎ notatǎ multiplicativ : p : K V V, p(α, v) = α v astfel încât: I. în raport cu legea internǎ, V este grup abelian: I 1. ū, v, w V : (ū v) w = ū ( v w) (asociativitate I) I 2. ē V, ū V : ū ē = ē ū = ū (element neutru) I 3. ū V, ū V : ū ū = ū ū = ē (element simetrizabil) I 4. ū, v V : ū v = v ū (comutativitate) II. în raport cu legea externǎ sunt îndeplinite condiţiile: II 1. α, β K, v V : α (β v) = (α β) v (asociativitate II) II 2. α K, ū, v V : α (ū v) = α ū α v (distributivitate I) II 3. α, β K, v V : (α + β) v = α v β v (distributivitate II) II 4. 1 K, v V : 1 v = v. Dacǎ mulţimea V este un spaţiu vectorial peste K, vom nota aceasta prin (V,, ; K). Observaţia 0.1. Dacǎ K = R, spaţiul vectorial se numeşte spaţiu vectorial real, iar dacǎ K = C, spaţiul vectorial se numeşte spaţiu vectorial complex. Exemplul 0.1. Fie V = R 2 şi K = R. Pentru x, ȳ R 2, x = (x 1, x 2 ), ȳ = (y 1, y 2 ) şi α R, avem: x ȳ = (x 1 + x 2, y 1 + y 2 ) α x = (α x 1, α x 2 ) Se verificǎ uşor axiomele I 1 -I 4, II 1 -II 4, deci R 2 este spaţiu vectorial real în raport cu aceste legi de compoziţie. Exemplul 0.2. Verificaţi cǎ (R n,, ; R) este un spaţiu vectorial real. operaţiile şi. Explicitaţi Definiţia 0.2. O mulţime nevidǎ U V a spaţiului vectorial V peste corpul K este un subspaţiu vectorial (subspaţiu liniar) dacǎ: 1. ū, v U : ū v U 2. α K, ū U : α ū U Exemplul 0.3. M 3 = { x = (x 1,..., x n ) R n x 1 + x 2 = 0} este un subspaţiu vectorial al lui R n. 5

6 Definiţia echivalentǎ a unui subspaţiu vectorial Mulţimea U V este un subspaţiu vectorial al spaţiului vectorial V peste K dacǎ şi numai dacǎ α, β K, ū, v U : α ū β v U. Exemplul 0.4. Sǎ se arate cǎ U = {(x 1, x 2, x 3 ) R 3 x 1 x 2 +x 3 = 0} este un subspaţiu vectorial al lui R 3. Definiţia 0.3. Un vector v este o combinaţie liniarǎ de vectorii sistemului S = { v 1,..., v n } V cu coeficienţii α 1,..., α n K dacǎ: v = α 1 v 1 α 2 v 2... α n v n Definiţia 0.4. Un sistem finit de vectori S = { v 1,..., v n } V se numeşte liniar independent dacǎ orice combinaţie liniarǎ de vectori din S este nulǎ dacǎ şi numai dacǎ toţi coeficienţii acesteia sunt nuli, adicǎ α 1 v 1 α 2 v 2... α n v n = 0 α 1 = α 2 =... = α n = 0 In caz contrar, S se numeşte liniar dependent. Definiţia 0.5. Un sistem de vectori S = { v 1,..., v n } V se numeşte sistem de generatori pentru spaţiul vectorial V dacǎ v V S,!α i K(i = 1, n) astfel încât v = α 1 v 1 α 2 v 2... α n v n Definiţia 0.6. Un sistem de vectori B = { b 1, b 2,..., b n } V se numeşte bazǎ a spaţiului vectorial V dacǎ: B este sistem de generatori pentru V B este liniar independent. Dacǎ B = { b 1, b 2,..., b n } V este o bazǎ în V şi v V se scrie: v = v 1 b 1 v 2 b 2... v n b n atunci matricea asociatǎ vectorului v V în baza B este: v 1 v 2 [ v] B =. v n Dacǎ vectorii sistemului S = { v 1,..., v k } V se scriu v 1 = v 11 b 1 v 21 b 2... v n1 b n v 2 = v 12 b 1 v 22 b 2... v n2 b n. v k = v 1k b 1 v 2k b 2... v nk b n 6

7 atunci matricea asociatǎ sistemului S în baza B este v 11 v 12 v 1k v 21 v 22 v 2k [ v 1,... v 2 ] B =... v n1 v n2 v nk Exemplul 0.5. Fie B = { b 1 = (2, 0, 0), b 2 = (0, 3, 0), b 3 = (0, 0, 1)} R 3 o bazǎ din R 3 şi vectorii ū = ( 1, 0, 1) R 3, v = (5, 8, 2) R 3. Se observǎ uşor cǎ: ū = 1 2 b b 2 + ( 1) b 3 v = 5 2 b b 2 + ( 2) b 3 deci, matricele asociate, în baza B, sunt: 1/2 [ū] B = 0 1, [ū, v] B = 1/2 5/2 0 8/ În baza canonicǎ din R 3, vectorul ū şi sistemul de vectori [ū, v] au urmǎtoarele matrice asociate: [ū] B = 0, [ū, v] B = Definiţia 0.7. Fie V, W douǎ spaţii vectoriale peste acelaşi corp K. Aplicaţia f : V W se numeşte aplicaţie liniarǎ dacǎ: i. ū, v V : f(ū + v) = f(ū) + f( v) ii. α K, ū V : f(αū) = αf(ū) sau echivalent, ū, v V, α, β K : f(αū + β v) = αf(ū) + βf( v). Exemplul 0.6. Aplicaţia f : R 3 R 2 datǎ prin f((x, y, z)) = (x+y, z) este o aplicaţie liniarǎ. 0.2 Forme liniare. Forme biliniare. Forme pǎtratice. Definiţia 0.8. Fie V un spaţiu vectorial peste K. numeşte formǎ (funcţionalǎ) liniarǎ pe V. O aplicaţie liniarǎ f : V K se Exemplul 0.7. Aplicaţia f : R 3 R datǎ prin f(x, y, z) = 2x + 3y z este o formǎ liniarǎ. 7

8 Definiţia 0.9. O aplicaţie ϕ : V V K se numeşte formǎ biliniarǎ pe spaţiul vectorial V peste corpul K dacǎ: i. ū, v, w V : ϕ(ū + v, w) = ϕ(ū, w) + ϕ( v, w) ii. ū, v, w V : ϕ(ū, v + w) = ϕ(ū, v) + ϕ(ū, w) iii. α K, ū, v V : ϕ(αū, v) = αϕ(ū, v) iv. α K, ū, v V : ϕ(ū, α v) = ᾱϕ(ū, v), (ᾱ reprezintǎ conjugatul lui α) sau echivalent: i. α, β K, ū, v, w V : ϕ(αū + β v, w) = αϕ(ū, w) + βϕ( v, w) ii. α, β K, ū, v, w V : ϕ(ū, α v + β w) = ᾱϕ(ū, v) + βϕ(ū, w). Exemplul 0.8. Aplicaţia ϕ : R 2 R 2 R datǎ prin ϕ((x 1, y 1 ), (x 2, y 2 )) = x 1 y 2 + x 2 y 1 este o formǎ biliniarǎ. Exemplul 0.9. Aplicaţia ϕ : R 2 R 2 R datǎ prin ϕ((x 1, y 1 ), (x 2, y 2 )) = x 1 y 2 2x 2 y 1 + 3x 1 y 2 este o formǎ biliniarǎ. Definiţia Fiind datǎ o formǎ biliniarǎ simetricǎ pe V, adicǎ: i. α, β K, ū, v, w V : ϕ(αū + β v, w) = αϕ(ū, w) + βϕ( v, w) ii. α, β K, ū, v, w V : ϕ(ū, α v + β w) = ᾱϕ(ū, v) + βϕ(ū, w) iii. ū, v V : ϕ(ū, v) = ϕ( v, ū) se numeşte formǎ pǎtraticǎ asociatǎ acesteia aplicaţia f : V K definitǎ prin: f( v) = ϕ( v, v), v V. Exemplul Forma biliniarǎ ϕ : R 2 R 2 R datǎ prin ϕ((x 1, y 1 ), (x 2, y 2 )) = x 1 y 2 + x 2 y 1 este simetricǎ, iar forma pǎtraticǎ asociatǎ este f : R 2 R, f(x, y) = 2xy. Definiţia Forma pǎtraticǎ f : V R se numeşte pozitiv definitǎ dacǎ f( v) > 0, v V, v 0, şi negativ definitǎ dacǎ f( v) < 0, v V, v 0. Observaţia 0.2. Studiul pozitivitǎţii (negativitǎţii) se poate face cu metoda determinanţilor de colţ. De exemplu, pentru forma pǎtraticǎ f : R n R, f(x 1, x 2,..., x n ) = n n a ij x i x j, matricea asociatǎ se scrie a 11 a 12 a a 21 a 22 a a 31 a 32 a i=1 j=1 8

9 cu a ij = a ji. Determinanţii de colţ vor fi: 1 = a 11, 2 = a 11 a 12 a 21 a 22, 3 = a 11 a 12 a 13 a 21 a 22 a 23 a 31 a 32 a Dacǎ 1 > 0, 2 > 0,..., n > 0 atunci f este pozitiv definitǎ. Dacǎ 1 < 0, 2 > 0, 3 < 0,... (semnul alterneazǎ) atunci f este negativ definitǎ. Exemplul Forma pǎtraticǎ f : R 2 R 2 R, este pozitiv definitǎ. f((x 1, y 1 ), (x 2, y 2 )) = 3x 1 y 1 + x 1 y 2 + x 2 y 1 + x 2 y 2 Exemplul Forma pǎtraticǎ f : R 2 R 2 R, este negativ definitǎ. f((x 1, x 2 ), (y 1, y 2 )) = 3x 1 y 1 + x 1 y 2 + x 2 y 1 x 2 y Spaţii vectoriale euclidiene Definiţia Fie V un spaţiu vectorial real şi ϕ : V V R o formǎ biliniarǎ. Spunem cǎ ϕ defineşte pe V o structurǎ euclidianǎ dacǎ: i) ϕ este simetricǎ, adicǎ: ϕ(ū, v) = ϕ( v, ū), ( )ū, v V ii) forma pǎtraticǎ asociatǎ f : V R, f( v) = ϕ( v, v) este pozitiv definitǎ. (V, ϕ) se numeşte spaţiu vectorial euclidian; se mai noteazǎ E = (V, ϕ). Observaţia 0.3. Forma biliniarǎ ϕ care defineşte structura euclidianǎ se numeşte produs scalar pe spaţiu vectorial V şi se noteazǎ: < ū, v >= ϕ(ū, v). Definiţia Fie E = (V, ϕ) un spaţiu vectorial euclidian. Produsul scalar pe spaţiu vectorial euclidian E este o operaţie externǎ pe E faţǎ de R, care asociazǎ fiecǎrei perechi de vectori ū, v E un numǎr notat < ū, v > care satisface condiţiile: i) < ū, v >=< v, ū >, ( )ū, v E (proprietatea de simetrie). ii) < ū 1 + ū 2, v >=< ū 1, v > + < ū 2, v > ( )ū 1, ū 2, v E. iii) < λū, v >=< ū, λ v >= λ < ū, v >, ( )λ R, ( )ū, v E. iv) < v, v >> 0, ( ) v V, v 0 (pozitiv definitǎ) Notaţie pentru spaţiul vectorial euclidian: E = (V, <, >) 9

10 Exemplul Sǎ se arate cǎ aplicaţia g : R 2 R 2 R definitǎ pentru ( ) x = (x 1, x 2 ), ȳ = (y 1, y 2 ) R 2 prin: g( x, ȳ) = 5x 1 y 1 + 2x 1 y 2 + 2x 2 y 1 + x 2 y 2 determinǎ pe R 2 o structurǎ de spaţiu vectorial euclidian. Exemplul Sǎ se cerceteze dacǎ este un produs scalar pe R 2. f : R 2 R 2 R, f( x, ȳ) = x 1 y 1 + x 1 y 2 + 2x 2 y 1 + 3x 2 y 2 Exemplul Arǎtaţi cǎ aplicaţia h : R 2 R 2 R, h( x, ȳ) = x 1 y 1 + x 2 y 2 determinǎ pe R 2 o structurǎ de spaţiu vectorial euclidian. Aplicaţia h se numeşte produs scalar canonic (standard). Definiţia Se numeşte lungimea sau norma vectorului v E, numǎrul real pozitiv notat v = < v, v >. Observaţia 0.4. i) Un vector se numeşte unitar sau versor dacǎ norma lui este 1. ii) Versorul unui vector oarecare v E este v 0 = 1 v v. Definiţia Fie E = (V, <, >) un spaţiu vectorial euclidian. Aplicaţia : E R, v = < v, v > este o normǎ pe E, numitǎ normǎ euclidianǎ, adicǎ v verificǎ proprietǎţile: v > 0, 0 = 0 λ v = λ v ū + v ū + v ( )λ R, ( )ū, v E. Observaţia 0.5. (E, ) se numeşte spaţiu vectorial normat. Exemplul Sǎ se scrie norma euclidianǎ generatǎ de produsul scalar din spaţiul vectorial euclidian E g = (E, g) (o notǎm g ), unde g aplicaţia produs scalar datǎ în Exemplul Exemplul Sǎ se scrie norma euclidianǎ generatǎ de produsul scalar din spaţiul vectorial euclidian E h = (E, h) (norma o vom nota cu h şi o vom numi normǎ canonicǎ), unde gh aplicaţia produs scalar datǎ în Exemplul Exemplul Fie ū = (2, 3), v = (4, 1) R 2. Sǎ se calculeze: a) ū g, ū h b) versorul lui ū în E g şi E h. 10

11 c) < ū, v > g, < ū, v > h Definiţia Fie E = (V, <, >) un spaţiu vectorial euclidian real şi ū, v E, ū, v 0. Numǎrul real θ [0, π] definit de egalitatea: cos θ = se numeşte unghiul dintre vectorii ū şi v. < ū, v > ū v Exemplul Sǎ se calculeze cos( ū, v) în E h. Pentru ce vector w avem cos(ū, w) = 0? Definiţia Fie M o mulţime nevidǎ. Aplicaţia d : M R se numeşte distanţǎ sau metricǎ pe M dacǎ verificǎ condiţiile: i) ( )x, y M: d(x, y) 0; d(x, y) = 0 x = y ii) ( )x, y M : d(x, y) = d(y, x) iii) ( )x, y, z M : d(x, z) d(x, y) + d(y, z) Definiţia Mulţimea M înzestratǎ cu o distanţǎ sau metricǎ se numeşte spaţiu metric. Definiţia Fie (E, ) un spaţiu vectorial normat. Funcţia d : E R definitǎ prin d(ū, v) = ū v este o distanţǎ (o metricǎ pe E), adicǎ verificǎ condiţiile: i) d(ū, v) = ū v > 0 pentru ū v şi d(ū, v) = ū v = 0 pentru ū = v ii) d(ū, v) = d( v, ū), ( )ū, v E iii) d(ū, w) d(ū, v) + d( v, w), ( )ū, v, w E şi se numeşte distanţǎ euclidianǎ sau metricǎ euclidianǎ. Exemplul Explicitaţi metrica indusǎ de norma g din spaţiul vectorial euclidian E g. Exemplul Explicitaţi metrica indusǎ de norma h din spaţiul vectorial euclidian E h. (Aceastǎ metricǎ se numeşte metrica canonicǎ). Exemplul Sǎ se calculeze d(ū, v) în E h şi E g. Exemplul Sǎ se arate cǎ (6, 6) (2, 1) + (1, 3) + (3, 4) în norma canonicǎ. 11

12 1 Spaţii afine euclidiene 1.1 Spaţii afine Spaţii afine asociate unui spaţiu vectorial real Fie V un spaţiu vectorial real de dimensiune finitǎ peste corpul R şi A = {A, B, C,..., P, Q,...} mulţime de puncte, nevidǎ. Definiţia 1.1. Se numeşte structurǎ afinǎ pe mulţimea A, asociatǎ spaţiului vectorial V, aplicaţia ϕ : A A V care satisface urmǎtoarele condiţii: 1) ( ) A, B, C A : ϕ(a, B) + ϕ(b, C) = ϕ(a, C) 2) ( ) 0 A fixat, aplicaţia ϕ 0 : A V, ϕ 0 (A) = ϕ(0, A) este bijectivǎ. Mulţimea A, înzestratǎ cu o structurǎ afinǎ, se numeşte spaţiu afin şi se noteazǎ (A; V, ϕ). Observaţia ) Dacǎ spaţiul V are dimensiune n atunci A este spaţiu afin n-dimensional şi se noteazǎ A n. 2) Elementele lui A se numesc puncte, iar mulţimea acestora se numeşte spaţiu bazǎ a spaţiului afin. 3) Elementele lui V se numesc vectori directori (excepţie vectorul nul 0), iar V se numeşte spaţiu director al spaţiului afin. Consecinţa 1.1. Elementele fundamentale ale unui spaţiu afin (A; V, ϕ) sunt punctele şi vectorii. Consecinţa 1.2. Imaginile perechilor de puncte (distincte sau nu) prin aplicaţia structurǎ afinǎ ϕ, sunt vectori din V: i) ϕ(a, B) = v, unde A este origine, B este extremitate; ii) ϕ(b, A) = v; iii) ϕ(a, A) = 0. Observaţia ) Un spaţiu afin de dimensiune 0 este A 0 = {O} constituit dintr-un singur punct. 2) Un spaţiu afin de dimensiune 1 este A 1 şi se numeşte dreaptǎ afinǎ. 3) Un spaţiu afin de dimensiune 2 este A 2 şi se numeşte plan afin. Exemplul 1.1. Fie A = V şi ϕ : V V V, ϕ(ū, v) = v ū, operaţia diferenţǎ a doi vectori. Axiomele structurii afine din definiţia (1.1) sunt verificate, deci (V ; V, ϕ) defineşte un spaţiu afin numit spaţiu afin canonic. 12

13 1.1.2 Vectori liberi. Vectori legaţi Fie (A; V, ϕ) spaţiu afin în care notǎm: ϕ(a, B) AB, ϕ(o, A) OA Definiţia 1.2. Axiomele care definesc structura afinǎ pe A, devin: 1) ( )A, B, C A : AB + BC = AC 2) ( )O A, ( ) v V, (!)A A, astfel încât OA = v. Propoziţia 1.1. Într-un spaţiu afin oarecare au loc relaţiile: 1) ( )A A : AA = 0, 2) ( )A, B A : AB = BA, 3) Dacǎ (A, v) A V atunci (!)B A astfel încât AB = v, 4) ( )A A, ϕ A : A V, ϕ A (B) = AB este o bijecţie. Propoziţia 1.2. Aplicaţia structurǎ afinǎ ϕ este surjectivǎ. Observaţia 1.3. Pentru cǎ ϕ nu este injectivǎ pot exista mai multe perechi de puncte care au aceeaşi imagine:ϕ(a, B) = ϕ(e, F ) =... = v V. Douǎ astfel de perechi se numesc echipolente şi notǎm (A, B) (E, F ) sau AB = EF Observaţia 1.4. Relaţia de echipolenţǎ pe mulţimea A A este o relaţie de echivalenţǎ. Propoziţia 1.3. Spaţiul factor (spaţiul cât) A A poate fi înzestrat cu o structurǎ de spaţiu vectorial. Într-adevǎr, fie [(A,B)] clasa de echivalenţǎ a lui (A, B), adicǎ mulţimea perechilor echipolente cu (A, B). A A = {[(A, B)] (A, B) A A} este spaţiu vectorial împreunǎ cu adunarea vectorialǎ şi cu inmulţirea cu scalar. Vectorii acestui spaţiu se numesc vectori liberi. Fiecare pereche de puncte determinǎ un singur vector al spaţiului, perechile de puncte ne-echipolente definesc vectori liberi diferiţi: v 1, v 2,.... Operaţiile de adunare şi înmulţire ale vectorilor liberi se numesc operaţii afine. Axiomele 1) şi 2) din definiţia 1.1 semnificǎ: AB + BC = AC fixând O A, ϕ 0 (A) = OA bijecţie, se numeşte vector legat. Oricare ar fi un vector legat, existǎ un unic punct A care îi serveşte ca extremitate. 13

14 1.2 Repere afine. Sisteme de coordonate carteziene Repere afine Fie A n = (A; V, ϕ) un spaţiu n-dimensional. Definiţia 1.3. Un sistem de elemente ale lui A n de forma R a = {O; ē 1, ē 2,..., ē n }, unde O A fixat, ē 1, ē 2,..., ē n V sunt vectorii unei baze a spaţiului V, se numeşte reper afin. Se spune cǎ O este originea reperului, B = {ē 1, ē 2,..., ē n } este baza reperului afin R a. Fie R a un reper afin al lui A n şi punctul O fixat. Asociem reperului R a spaţiul tuturor vectorilor legaţi în originea reperului O, notat V O. Din axioma 2 a definiţiei (1.1) ştim cǎ existǎ un singur vector ϕ 0 (M) = OM V O care este imaginea lui M prin aplicaţia bijectivǎ ϕ 0. Dacǎ notǎm cu r M vectorul de poziţie al punctului M, atunci din teorema unicitate a descompunerii, putem scrie expresia analiticǎ a vectorului de poziţie astfel: r M = x 1 ē 1 + x 2 ē x n ē n, (1) unde numerele reale sau complexe x 1, x 2,..., x n reprezintǎ coordonatele punctului M şi se noteazǎ M(x 1, x 2,..., x n ) sau M(x i ), i = 1, n Repere carteziene Fie R a = {O; ē 1, ē 2,..., ē n } un reper afin al lui A n. Definiţia 1.4. Se numeşte reper cartezian în A n asociat reperului afin R a, un sistem de n drepte concurente în originea O a reperului R a = {(Ox i )}, i = 1, n astfel încât vectorul director al dreptei (Ox i ) sǎ fie ē i. Dreptele reperului cartezian R a se numesc axe de coordonate. Precizǎm cǎ prin direcţia unei drepte = A 1 definitǎ de vectorul v V \{0} înţelegem existenţa a cel puţin unei perechi de puncte (A, B) pe dreaptǎ astfel încât segmentul orientat AB sǎ fie un reprezentant al lui v; un astfel de vector director, ca v, se numeşte vector director al dreptei. Figura 1: Vectorul director al unei drepte Definiţia 1.5. Un sistem de n funcţii x i : A R, care asociazǎ fiecǎrui punct M A, numerele reale (x i ) din descompunerea (1) a vectorului sǎu de poziţie OM = r m relativ la reperul afin R a, se numeşte sistem de coordonate carteziene. 14

15 Figura 2: Sistem de coordonate carteziene Schimbǎri de repere Fie A n un spaţiu afin n-dimensional, R a = {O; ē 1, ē 2,..., ē n }, R a = {O ; ē 1, ē 2,..., ē n} douǎ repere şi M A. Coordonatele punctului M în reperele considerate sunt: M A, M(x 1, x 2,..., x n ) în reperul R a şi M(x 1, x 2,..., x n ) în reperul R a. Trecerea de la un reper la alt reper se numeşte schimbare de reper, şi se noteazǎ simbolic prin R a R a. Figura 3: Schimbarea de reper Aceasta poate fi descrisǎ prin relaţia vectorialǎ: OM = OO + O M adicǎ r M = r O + r M (2) unde r M, r M sunt vectorii de poziţie ai punctului M relativi la reperele R a şi R a, iar r O = OO este vectorul de poziţie al originii O a reperului R a în raport cu reperul R a. x i ē i = x i 0 ē i + x j ē j; i, j = 1, n (3) Pentru a putea stabili relaţia directǎ între sistemele de coordonate ale lui M trebuie sǎ cunoaştem relaţiile de tranziţie de la baza B a reperului R a la baza B a reperului R a. De la Algebrǎ liniarǎ se ştie cǎ schimbarea de baze B B este datǎ prin relaţii de forma: ē j = α i j ē i, i, j = 1, n sau prin matricea de trecere T = [α i j]. Deci, x i ē i = x i 0 ē i + x j α i j ē i de unde obţinem: x i = x i 0 + α i j x j, i, j = 1, n. (4) 15

16 Descrierea algebricǎ a schimbǎrii de reper: X = X 0 + T X (5) unde, X = x 1 x 2. x n, X 0 = x 1 0 x 2 0. x n 0, T = α 1 1 α 1 2 α 1 n α 2 1 α 2 2 α 2 n... α1 n α2 n αn n Observaţia 1.5. Relaţiile (4) sau (5) se numesc transformǎri afine de coordonate (afinitǎţi în A n.) Caz particular: T = I n adicǎ bazele B, B sunt identice: x 1 = x 0 + x 1 X = X 0 + X (6).x n = x n0 + x n Acest caz particular de schimbare de reper se numeşte translaţie. 1.3 Spaţii afine euclidiene. Produse cu vectori liberi sau legaţi Definiţia spaţiilor afine euclidiene Definiţia 1.6. Un spaţiu afin (A; V, ϕ) se numeşte spaţiu afin euclidian dacǎ spaţiul sǎu director V este un spaţiu vectorial euclidian. Un spaţiu afin euclidian de dimensiune n se noteazǎ E n. Dacǎ (A; V, ϕ) = A n este un spaţiu afin n-dimensional, atunci spaţiul vectorial (V, +, ) dotat cu operaţia de produs scalar ;, devine un spaţiu vectorial euclidian, pe care îl notǎm: E n = (V, ; ), dacǎ V este de dimensiune n. Notaţie: Spaţiul afin euclidian E n = (A; E n, ϕ) Caz particular: Pentru n = 3, E 3 este un spaţiu vectorial euclidian. Dacǎ B 0 = {ē 0 1, ē 0 2, ē 0 3} = {ī, j, k} este baza canonicǎ (vectori ortogonali de lungime 1), atunci vectorul de poziţir al punctului M(x, y, z) este:. r M = x ī + y j + z k 16 Figura 4: Spaţiul E 3

17 1.3.2 Produs scalar a doi vectori liberi sau legaţi Fie V = E 3 şi E 3 spaţiu afin euclidian. Definiţia 1.7. Se numeşte produs scalar pe spaţiul director V ( E 3 ) aplicaţia: definitǎ prin: ϕ : V V R, ( v 1, v 2 ) v 1, v 2 v 1, v 2 := v 1 v 2 cos θ, (7) unde v 1, v 2 sunt normele vectorilor în E 3, iar θ [0, π] este mǎsura unghiului dintre cei doi vectori. Observaţia 1.6. v 1, v 2 verificǎ axiomele produsului scalar(din algebrǎ): 1) v 1, v 2 = v 2, v 1 2) λ v 1, v 2 = λ v 1, v 2 3) v 1 + u, v 2 = v 1, v 2 + u, v 2 4) v, v = v 2 > 0, v 0 Egalitatea (7) se obţine uşor din relaţia care defineşte unghiul θ [0, π] a doi vectori din E n \ {0} : cos θ = v 1, v 2 v 1 v 2 Definiţia 1.8. Fie ū un vector liber unitar, ū = 1 ce defineşte direcţia unei drepte ( E 3 ). Definim proiecţia ortogonalǎ a vectorului v pe dreapta ca fiind vectorul: P r v = ( v cos θ) u Scalarul real: pr v = v cos θ se numeşte proiecţie scalarǎ a vectorului v pe dreapta. Figura 5: Proiecţia unui vector pe o dreaptǎ 17

18 Propoziţia 1.4. Aplicaţia pr : V R este o formǎ liniarǎ: Observaţia 1.7. pr (v 1 + v 2 ) = pr v 1 + pr v 2 pr (α v) = α pr v, ( )α R 1) Produsul scalar a doi vectori poate fi exprimat în limbaj de proiecţii: 2) Condiţia de ortogonalitate a doi vectori: v 1, v 2 = v 1 pr v1 v 2 sau v 2 pr v2 v 1 v v 2 v 1, v 2 = 0 adicǎ, cos θ = 0 θ = π 2 3) Fie B 0 = {i, j, k} baza canonicǎ şi v 1 = x 1 i + y 1 j + z 1 k, v 2 = x 2 i + y 2 j + z 2 k doi vectori. Pentru a stabili expresia de calcul direct al produsului scalar v 1, v 2 trebuie sǎ cunoaştem produsele scalare ale vectorilor bazei:, i j k i j k Astfel se obţine urmǎtoarea formulǎ de calcul a produsului scalar al vectorilor daţi: Folosind relaţia (8) se obţin relaţiile: v 1, v 2 = x 1 x 2 + y 1 y 2 + z 1 z 2. (8) v = v, v = x 2 + y 2 + z 2, cos θ = x 1 x 2 + y 1 y 2 + z 1 z 2 x y1 2 + z1 2 x, y2 2 + z2 2 pr v2 v 1 = x 1 x 2 + y 1 y 2 + z 1 z 2 x y2 2 + z2 2 iar condiţia de ortogonalitate a vectorilor nenuli v 1 şi v 2 devine: x 1 x 2 + y 1 y 2 + z 1 z 2 = 0 18

19 1.3.3 Produsul vectorial a doi vectori liberi sau legaţi Fie V = E 3 spaţiu director al spaţiului afin euclidian E 3. Definiţia 1.9. Se numeşte produs vectorial pe spaţiul director V ( E 3 ) aplicaţia: definitǎ prin: Ψ : V V V, (v 1, v 2 ) v 1 v 2 v 1 v 2 = v 1 v 2 sinθ v 0, unde v 1 şi barv 2 sunt normele (în E 3 ) vectorilor v 1 şi v 2, θ [0, π] este mǎsura unghiului dintre cei doi vectori, iar v 0 este un vector unitar ortogonal atât pe v 1, cât şi pe v 2, având sensul de înaintare al şurubului drept, rotit dinspre primul vector spre cel de-al doilea. Observaţia ) Sensul vectorului v 0 este determinat de ordinea vectorilor din produs, adicǎ dacǎ se va schimba ordinea atunci se va inversa sensul rotaţiei şi prin urmare, sensul vectorului director: v 1 v 2 = v 2 v 1 Figura 6: Sensul vectorului v 0 2) Aplicaţia Ψ este aplicaţie biliniarǎ antisimetricǎ. 3) Aria paralelogramului determinat de vectorii v 1 şi v 2 : Figura 7: Interpretare geometricǎ σ [AOB] = 1 2 v 1 v 2 sin θ σ [AOBM] = v 1 v 2 sin θ = v 1 v 2 Deci, σ triunghi = 1 2 v 1 v 2 şi σ paralelogram = v 1 v 2 19

20 4) Condiţia de coliniaritate a vectorilor: v 1 v 2 = 0, (adicǎ σ = 0) 5) Expresia analiticǎ pentru produsul vectorial n = 3, B 0 = {i, j, k}, i j k, i = j = k = 1, v 1 = x 1 i + y 1 j + z 1 k v 2 = x 2 i + y 2 j + z 2 k. Figura 8: Versorii axelor i j k i 0 k j j k 0 i k j i 0 Astfel, putem calcula produsul vectorial al vectorilor daţi: v 1 v 2 = x 1 y 2 k x 1 z 2 j y 1 x 2 k + y 1 z 2 i + z 1 x 2 j z 1 y 2 i = = (y 1 z 2 z 1 y 2 ) i (x 1 z 2 z 1 x 2 ) j + (x 1 y 2 y 1 x 2 ) k Rezultatul obţinut mai sus se poate scrie sub forma unui determinant: i j k v 1 v 2 = x 1 y 1 z 1 x 2 y 2 z 2 (9) Din proprietǎţile determinanţilor rezultǎ imediat faptul cǎ: v 1 v 2 = v 2 v Produsul mixt a trei vectori liberi sau legaţi Definiţia Se numeşte produs mixt pe spaţiul director V ( E 3 ) aplicaţia: Φ : V V V R definitǎ prin: Φ(v 1, v 2, v 3 ) = v 1, v 2 v 3. Observaţia ) Produsul mixt este o operaţie compusǎ dintr-un produs scalar şi un produs vectorial Φ = ϕ ψ care asociazǎ fiecǎrui triplet (v 1, v 2, v 3 ) un numǎr real v 1, v 2 v 3. 20

21 2) Expresia analiticǎ pentru produsul mixt: fie n = 3, B 0 = {i, j, k}, i j k, i = j = k = 1, v 1 = x 1 i + y 1 j + z 1 k v 2 = x 2 i + y 2 j + z 2 k v 3 = x 3 i + y 3 j + z 3 k. Calculǎm produsul vectorial al vectorilor v 2 şi v 3, cu formula (9), dezvoltând determinantul dupǎ elementele primei linii, i j k v 2 v 3 = x 2 y 2 z 2 x 3 y 3 z 3 = y 2 z 2 y 3 z 3 i x 2 z 2 x 3 z 3 j + x 2 y 2 x 3 y 3 k, iar apoi vom efectua produsul scalar al acestui vector cu primul vector, barv 1, şi avem: y v 1, v 2 v 3 = x 2 z 2 1 y 3 z 3 y 1 x 2 z 2 x 3 z 3 + z 1 x 2 y 2 x 3 y 3 = x 1 y 1 z 1 x 2 y 2 z 2 x 3 y 3 z 3. Notaţie: (v 1 ; v 2 ; v 3 ) = x 1 y 1 z 1 x 2 y 2 z 2 x 3 y 3 z 3. Propoziţia 1.5. Produsul mixt (v 1 ; v 2 ; v 3 ) satisface urmǎtoarele egalitǎţi: 1) (v 1 ; v 2 ; v 3 ) = (v 2 ; v 3 ; v 1 ) = (v 3 ; v 1 ; v 2 ), ( ) v 1, v 2, v 3 V ; 2) (v 1 ; v 2 ; v 3 ) = (v 2 ; v 1 ; v 3 ) = (v 1 ; v 2 ; v 3 ) = (v 1 ; v 3 ; v 2 ), ( ) v 1, v 2, v 3 V ; 3) (λ v 1 ; v 2 ; v 3 ) = (v 1 ; λ v 2 ; v 3 ) = (v 1 ; v 2 ; λ v 3 ) = λ (v 1 ; v 2 ; v 3 ), ( ) v 1, v 2, v 3 V, ( )λ R; 4) (v 1 ; v 2 ; v 3 + v 4 ) = (v 1 ; v 2 ; v 3 ) + (v 1 ; v 2 ; v 4 ), ( ) v 1, v 2, v 3, v 4 V ; 5) (v 1 ; v 2 ; λ v 1 + µ v 2 ) = 0, ( )λ, µ R, ( ) v 1, v 2, v 3 V = E 3. Aceste egalitǎţi pot fi verificate imediat pe baza proprietǎţilor determinanţilor. Consecinţa 1.3. (v 1, v 2 ; λ v 3 + µ v 3) = λ (v 1, v 2, v 3 ) + µ (v 1, v 2, v 3) Teorema 1.1. Modulul produsului mixt a trei vectori reprezentaţi prin segmente orientate, necoplanare cu originea comunǎ, este egal cu volumul paralelipipedului având aceste segmente ca laturi. 21

22 Figura 9: Produsul mixt a trei vectori Demonstraţie. Fie v 1 = OA, v 2 = OB, v3 = OC. Volumul paralelipipedului este: V = A b h Aria bazei: A b = v 2 v 3 = v Înǎlţimea: h = pr v v 1 Dar (v 1 ; v 2 ; v 3 ) = v 1, v 2 v 3 = v 1, v = v pr v v 1 = v 1 pr v1 v = A b h V = (v 1 ; v 2 ; v 3 ). Observaţia ) Volumul unui tetraedru este dat de formula: V tetr = 1 3! (v 1; v 2 ; v 3 ). 2) Condiţia de coplanaritate: (v 1 ; v 2 ; v 3 ) = Produsul dublu vectorial a trei vectori liberi sau legaţi Definiţia Se numeşte produs dublu vectorial pe spaţiul director V ( E 3 ) aplicaţia: definitǎ prin: Ψ(v 1, v 2, v 3 ) = v 1 (v 2 v 3 ). Ψ : V V V V Observaţia Produsul dublu vectorial este o operaţie compusǎ dintr-un produs vectorial cu un alt produs vectorial care asociazǎ fiecǎrui triplet (v 1, v 2, v 3 ) un nou vector w = v 1 (v 2 v 3 ). Teorema 1.2. Produsul dublu vectorial a trei vectori se poate exprima cu ajutorul a douǎ produse scalare prin formula: v 1 (v 2 v 3 ) = v 2 v 3 v 1, v 2 v 1, v 3. (10) Demonstraţie. Prin calcul, exprimându-se produsul vectorial şi produsul scalar. Propoziţia 1.6. Produsul dublu vectorial nu este asociativ: v 1 (v 2 v 3 ) (v 1 v 2 ) v 3. 22

23 1.4 Mişcǎri în spaţii afine euclidiene Fie E n un spaţiu afin euclidian. Definiţia Se numeşte mişcare rigidǎ (sau deplasare) într-un spaţiu afin euclidian E n o transformare µ a acestui spaţiu pentru care are loc egalitatea: d(µ(m 1 ), µ(m 2 )) = d(m 1, M 2 ), ( )M 1, M 2 E n unde d(m 1, M 2 ) = r M2 r M1 este definitǎ cu ajutorul normei euclidiene. Observaţia Transformarea µ : E n E n se numeşte deformare dacǎ ( )M 1, M 2 E n astfel încât: d(µ(m 1 ), µ(m 2 ) d(m 1, M 2 )) Translaţia planǎ şi spaţialǎ Fie E n spaţiu afin euclidian. Se ştie cǎ o translaţie este o schimbare de reper afin R a = (O, B) R a = (O, B) care modificǎ originea reperului, dar îi conservǎ baza: r = r 0 + r (11) Figura 10: Translaţia spaţialǎ Definiţia Transformarea µ : E n E n este o translaţie de vector v, notatǎ µ = τ v dacǎ oricare ar fi punctul M E n, acesta are imaginea µ(m) not = M cu vectorul de poziţie r definit de ecuaţia vectorialǎ: τ v : r = r + v, (12) unde r este vectorul de poziţie al punctului M; punctele M, M sunt raportate relativ la acelaşi reper, R a. Propoziţia 1.7. Translaţiile sunt mişcǎri ale spaţiului E n Demonstraţie. Fie M 1, M 2 E n şi M 1, M 2 imaginile lor prin τ v. Folosind metrica euclidianǎ şi relaţia (12) obţinem: d(m 1, M 2) = r 2 r 1 = r 2 + v (r 1 + v) = r 2 r 1 = d(m 1, M 2 ). 23

24 Observaţia ) Orice translaţie µ = τ v de vector v E n este echivalentǎ cu o schimbare de repere R a R a care conservǎ baza dacǎ vectorul de deplasare al originii este r O OO = v. 2) În coordonate, ecuaţiile translaţiei τ v se obţin descompunând vectorii din relaţia (12) dupǎ baza B = {e i } n a reperului: τ v : x i = x i + v i, (i = 1, n) (13) Deoarece OO = v rezultǎ cǎ v are coordonatele lui r 0, deci ecuaţia de mai sus devine: x i = x i x i 0. Ecuaţiile scalare ale translaţiei: { x = x0 + x y = y 0 + y (în planul E 2 ) (14) x = x 0 + x y = y 0 + y (în spaţiul E 3 ) (15) z = z 0 + z Rotaţia planǎ şi spaţialǎ Rotaţii în plan Definiţia Transformarea µ : E 2 E 2 este o rotaţie de unghi θ şi centru O, notatǎ µ = ρ θ, dacǎ ( )M E 2 \ {0}, imaginea sa M = µ(m) satisface condiţiile: r = r m (r, r ) = θ µ(o) = O unde r şi r reprezintǎ vectorii de poziţie ai punctelor M şi M. Propoziţia 1.8. Rotaţiile sunt mişcǎri ale spaţiului E 2. Demonstraţie. Fie M 1, M 2 E 2 şi M 1, M 2 imaginile lor prin ρ θ. Notǎm α = m (OM 1, OM 2 ) = m (OM 1, OM 2). d(m 1, M 2) = r 2 r 1 = r 2 r 1, r 2 r 1 = r 2, r 2 2 r 1, r 2 + r 1, r 1 = r r r 1 r 2 cos α = r r r 1, r 2 = r 2 r 1, r 2 r 1 = r 2 r 1 = d(m 1, M 2 ). (16) Observaţia Rotaţia acţioneazǎ asupra punctelor lui E 2 cu excepţia originii, mişcându-le pe toate în acelaşi sens, care este sensul de mişcare al acelor de ceasornic. Schimbarea sensului rotaţiei implicǎ înlocuirea lui θ cu θ. 24

25 Figura 11: Rotaţia planǎ în jurul originii Observaţia Scrierea formulelor rotaţiei plane ρ θ : Fie reperul cartezian R = (O, B), B = {ī, j}. Fie r şi r vectorii de poziţie ai punctelor M şi M = ρ θ (M). Avem: r = xī + y j Obţinem: r = x ī + y j x = pr i r = r cos(α θ) = r cos α cos θ + r sin α sin θ = x cos θ + y sin θ y = pr j r = r sin(α θ) = r sin α cos θ r cos α sin θ = y cos θ x sin θ Formulele rotaţiei de unghi θ sunt: [ ] [ x cos θ sin θ y = sin θ cos θ ] [ x y [ ] cos θ sin θ unde matricea R θ = reprezintǎ matricea rotaţiei de unghi θ. sin θ cos θ ] (17) Rotaţii spaţiale Prima şi ultima dintre condiţiile din definiţia rotaţiei plane se pǎstreazǎ iar condiţia referitoare la unghiul de rotaţie se va înlocui prin condiţii specifice tipului de rotaţie. Astfel, în E 3 existǎ douǎ tipuri de rotaţii: - rotaţii în jurul unei drepte, numitǎ axǎ de rotaţie ; - rotaţii în jurul unui punct O, numit centru de rotaţie. Un punct arbitrar M supus unei rotaţii spaţiale de centru O descrie un arc de curbǎ situat pe o sferǎ de razǎ R = d(m, O). O rotaţie de tip ρ, adicǎ de axǎ, se identificǎ pentru fiecare punct M E 3 \ cu o rotaţie planǎ de centru pr M, obţinut prin intersecţia dreptei cu un plan care conţine 25

26 punctul dat şi este perpendicular pe axa de rotaţie; unghiul de rotaţie este acelaşi pentru toate punctele din spaţiu. O rotaţie de tipul ρ (θ,ψ,ϕ) de centru O, se identificǎ, pentru fiecare punct M E 3 \ {O} cu o compunere de rotaţii (de unghiuri θ, Ψ, ϕ) în jurul axelor de coordonate (Ox), (Oy) şi respectiv (Oz), cu care se identificǎ succesiv. Altfel spus, o rotaţie spaţialǎ de centru O este produsul a trei rotaţii în jurul unor axe având ca punct comun pe O, centrul de rotaţie. Matricele asociate acestor tipuri de rotaţii sunt: - pentru rotaţiile în jurul axelor de coordonate, ρ : când = (Ox) : R θ = 0 cos θ sin θ ; 0 sin θ cos θ cos Ψ 0 sin Ψ 2. când = (Oy) : R θ = ; sin Ψ 0 cos Ψ cos ϕ sin ϕ 0 3. când = (Oz) : R θ = sin ϕ cos ϕ pentru rotaţiile în jurul originii axelor de coordonate, ρ (θ,ψ,ϕ), cele de centru O : R (θ,ψ,ϕ) = R θ R Ψ R ϕ. Coordonatele punctului imagine, M (x, y, z ) printr-o rotaţie arbitrarǎ de centru O, în funcţie de coordonatele punctului dat M(x, y, z), sunt: x x y z = R (θ,ψ,ϕ) y, (θ, Ψ, ϕ ( π, π]) z Observaţia Oricare ar fi µ una din aplicaţiile descrise, aceasta invariazǎ produsul scalar din V = E n, adicǎ avem µ(u), µ(v) = u, v, u, v E n, ceea ce duce la conservarea normelor vectorilor şi a unghiurilor dintre vectori. O astfel de transformare pe E n se numeşte izometrie. 26

27 2 Varietǎţi liniare (subspaţii afine) Fie spaţiul afin (A; V, ϕ) de dimensiune n; A n. Definiţia 2.1. Un spaţiu afin A m se numeşte varietate liniarǎ (subspaţiu afin) al spaţiului afin A n şi notǎm A m A n, dacǎ A m = (S; U, ϕ S ) unde S A, U V, (U = m dimensional, m < n) iar ϕ S este restricţia structurii afine ϕ la submulţimea consideratǎ S. Observaţia 2.1. O dreaptǎ afinǎ A 1 poate fi subspaţiu afin sau nu pentru un plan afin A 2. Observaţia 2.2. Un plan afin A 2 poate fi subspaţiu afin sau nu pentru un spaţiu afin A Dreapta Fie A n un spaţiu afin având dimensiunea n Dreapta determinatǎ de un punct şi o direcţie Definiţia 2.2. O varietate liniarǎ de dimensiune 1 într-un spaţiu afin A n se numeşte dreaptǎ. Fie M 0 A n, al cǎrui vector de poziţie raportat la un reper afin R a = {O; ē 1,..., ē n } este r 0 = OM 0, iar U un subspaţiu de dimensiune 1 al spaţiului director V. Relaţia: L 1 : r = r 0 + U (18) defineşte o dreaptǎ ce trece prin M 0 şi are direcţia subspaţiului U. Deoarece U V şi dim R U = 1 rezultǎ cǎ spaţiul director al dreptei este generat de un singur vector v V {0}, deci U = {t v t R} şi L 1 : r = r 0 + t v (19) Aceasta se numeşte ecuaţia vectorialǎ a dreptei determinatǎ de un punct şi de o direcţie, şi se noteazǎ D(M 0, v). Figura 12: Dreapta determinatǎ de un punct şi o direcţie Scriind vectorii din (19) în baza {ē i } n avem: r = x i ē i ; r 0 = x i 0ē i ; v = l i ē i, (20) 27

28 deci, D (M0, v) : x i = x i 0 + tl i, i = 1, n (21) numite ecuaţiile parametrice ale dreptei determinate de un punct şi o direcţie. Dacǎ se eliminǎ t din ecuaţia (21) se obţin: D (M0, v) : x1 x 1 0 l 1 = x2 x 2 0 l 2 =... = xn x n 0 l n (22) numite ecuaţii canonice (carteziene) ale dreptei determinatǎ de un punct şi de o direcţie Dreaptǎ determinatǎ de douǎ puncte Din geometria sinteticǎ se ştie cǎ douǎ puncte distincte determinǎ o unicǎ dreaptǎ. Fie M 1, M 2 A n. Dreapta determinatǎ de M 1 şi M 2 notatǎ D(M 1, M 2 ), va avea direcţia v = r 2 r 1 unde r 2, r 1 sunt vectorii de poziţie ai punctelor M 2 respectiv M 1. Din (19) avem: D (M1,M 2 ) : r = r 1 + t( r 2 r 1 ) (23) care reprezintǎ ecuaţia vectorialǎ a unei drepte determinatǎ de 2 puncte. coordonate obţinem: Trecând în D (M1,M 2 ) : x i = x i 0 + t(x i 2 x i 1), i = 1, n (24) care reprezintǎ ecuaţiile parametrice a unei drepte determinatǎ de 2 puncte. Eliminând parametrul t obţinem: D (M1,M 2 ) : x 1 x 1 0 x 1 2 x 1 1 = x2 x 2 0 x 2 2 x 2 1 =... = xn x n 0 x n 2 x n 1 (25) care reprezintǎ ecuaţiile canonice a unei drepte determinatǎ de 2 puncte. Observaţia 2.3. Direcţia dreptei este datǎ de l 1 = x 1 2 x 1 1,..., l n = x n 2 x n Planul Fie A n un spaţiu afin de dimensiune n Planul determinat de un punct şi douǎ direcţii Definiţia 2.3. O varietate liniarǎ de dimensiune 2 într-un spaţiu afin A n se numeşte plan. Fie M 0 A n, al cǎrui vector de poziţie raportat la un reper afin R a = {O; ē 1,..., ē n } este r 0 = OM 0, iar U un subspaţiu de dimensiune 2 al spaţiului director V. Relaţia: L 2 : r = r 0 + U (26) 28

29 defineşte un plan ce trece prin M 0 şi are direcţia subspaţiului U. Deoarece U V şi dim R U = 2 rezultǎ cǎ subspaţiul director al unui plan este generat de doi vectori v 1, v 2 V {0}, deci U = {t 1 v 1 + t 2 v 2 t 1, t 2 R}. Ecuaţia (26) devine: L 2 : r = r 0 + t 1 v 1 + t 2 v 2, t 1, t 2 R (27) reprezentând ecuaţia vectorialǎ a planului determinat de un punct şi douǎ direcţii. Notǎm aceasta prin: P (M 0, v 1, v 2 ). Pentru scrierea parametricǎ înlocuim expresiile analitice ale vectorilor: r = x i ē i ; r 0 = x i 0ē i ; v 1 = l i 1ē i ; v 2 = l i 2ē i. şi obţinem: P (M 0, v 1, v 2 ) : x i = x i 0 + t 1 l i 1 + t 2 l i 2 t 1, t 2 R (28) Ecuaţia cartezianǎ a planului se obţine prin eliminarea parametrilor. cazul n = 3, avem urmǎtoarele ecuaţii parametrice: x = x 0 + t 1 l 1 + t 2 l 2 y = y 0 + t 1 m 1 + t 2 m 2 z = z 0 + t 1 n 1 + t 2 n 2 De exemplu, în din care eliminǎm parametrii t 1 şi t 2. Considerând variabilele t 1, t 2 rezultǎ cǎ avem 3 ecuaţii si 2 necunoscute; sistemul este compatibil determinat dacǎ determinantul caracteristic este nul adicǎ dacǎ c = 0 : P (M 0, v 1, v 2 ) : l 1 l 2 x x 0 m 1 m 2 y y 0 n 1 n 2 z z 0 care reprezintǎ ecuaţia cartezianǎ a planului. = 0 x x 0 y y 0 z z 0 l 1 m 1 n 1 l 2 m 2 n 2 = 0 (29) Figura 13: Planul determinat de un punct şi douǎ direcţii Observaţia 2.4. Ecuaţia (29) poate fi scrisǎ şi ca produs mixt: P (M 0, v 1, v 2 ) : ( r r 0 ; v 1 ; v 2 ) = 0. (30) Planul determinat de trei puncte necoliniare Din geometria sinteticǎ se ştie cǎ trei puncte necoliniare determinǎ un plan. Fie M 1, M 2, M 3 A 3 şi P (M 1, M 2, M 3 ) planul determinat de cele trei puncte. Atunci 29

30 vectorii M 3 M 1 = v 1 şi M 3 M 2 = v 2 vor fi necoliniari, deci independenţi, şi pot fi luaţi ca vectori directori pentru plan. Considerând M 3 punctul curent, putem scrie ecuaţia vectorialǎ a planului: sau care este echivalent cu: P (M 1, M 2, M 3 ) : sau P (M 1, M 2, M 3 ) : r = r 3 + t 1 ( r 1 r 3 ) + t 2 ( r 2 r 3 ) (31) P (M 1, M 2, M 3 ) : ( r r 3 ; r 1 r 3 ; r 2 r 3 ) = 0 (32) P (M 1, M 2, M 3 ) : x x 3 y y 3 z z 3 x 1 x 3 y 1 y 3 z 1 z 3 x 2 x 3 y 2 y 3 z 2 z 3 x y z 1 x 1 y 1 z 1 1 x 2 y 2 z 2 1 x 3 y 3 z 3 1 = 0 (33) = 0 (34) În cazul particular în care M 1 (a, 0, 0) Ox, M 2 (0, b, 0) Oy, M 3 (0, 0, c) Oz avem: P (M 1, M 2, M 3 ) : bcx + acy + abz abc = 0 sau numitǎ ecuaţia planului prin tǎieturi. P (M 1, M 2, M 3 ) : x a + y b + z c 1 = 0 (35) Planul determinat de un punct şi direcţia normalǎ Fie M 0 E 3 şi n( 0) un vector al spaţiului director E 3. Se ştie cǎ existǎ un singur plan P E 3 care trece printr-un punct şi este ortogonal pe o dreaptǎ datǎ. Notǎm cu P (M 0, n) planul care conţine M 0 şi este perpendicular pe n. Avem cǎ pentru orice M P (M 0, n), vectorul M 0 M este ortogonal pe n adicǎ < M 0 M; n >= 0. Dacǎ se considerǎ reperul R 0 a = { O; ī, j, k }, atunci ecuaţia vectorialǎ a planului determinat de punctul M 0 şi de direcţia normalǎ n este: P (M 0, n) :< r r 0 ; n >= 0 (36) Figura 14: Planul determinat de un punct şi direcţia normalǎ 30

31 Dacǎ descompunem vectorii avem: < (x x 0 )ī + (y y 0 ) j + (z z 0 ) k; Aī + B j + C k >= 0 P (M 0, n) : A(x x 0 ) + B(y y 0 ) + C(z z 0 ) = 0 (37) respectiv P : Ax + By + Cz + D = 0, (38) numitǎ ecuaţia generalǎ a planului. Observaţia 2.5. Direcţia normalǎ la plan este datǎ de n(a, B, C). 2.3 Intersecţii, proiecţii şi unghiuri ale varietǎţilor liniare Intersecţia a douǎ drepte Considerǎm dreptele de ecuaţie: şi D 1 : x x 1 l 1 = y y 1 m 1 = z z 1 n 1 (39) D 1 : x x 2 l 2 = y y 2 m 2 = z z 2 n 2. (40) Intersecţia acestor drepte este determinatǎ de soluţia sistemului format din ecuaţiile lui D 1 şi D 2 : A 1 x + B 1 y + C 1 z + D 1 = 0 A 2 x + B 2 y + C 2 z + D 2 = 0 A 3 x + B 3 y + C 3 z + D 3 = 0 A 4 x + B 4 y + C 4 z + D 4 = 0 Notând cu A matricea sistemului şi cu Ā matricea extinsǎ, din studiul compatibilitǎţii sistemului avem: 1. Dacǎ ranga < rangā atunci sistemul este incompatibil (nu are soluţie), rezultǎ D 1 D 2 =, adicǎ dreptele sunt paralele dacǎ l 1 = m 1 = n 1 l 2 m 2 n 2 necoplanare. sau sunt drepte 2. Dacǎ ranga = rangā = 3 atunci sistemul este compatibil determinat, adicǎ avem soluţie unicǎ, D 1 D 2 = {M}. 3. Dacǎ ranga = rangā < 3 atunci sistemul este compatibil nedeterminat; în acest caz avem o infinitate de soluţii care vor depinde de un parametru real, deci D 1 D 2 (este necesar sǎ fie îndeplinitǎ şi condiţia de paralelism). 31

32 2.3.2 Intersecţia a douǎ plane Considerǎm planele P 1, P 2 date prin ecuaţiile generale: P 1 : A 1 x + B 1 y + C 1 z + D 1 = 0 P 2 : A 2 x + B 2 y + C 2 z + D 2 = 0. Direcţiile normalel ale celor 2 plane sunt: n 1 (A 1, B 1, C 1 ) şi n 2 (A 2, B 2, C 2 ). Observaţia Dacǎ n 1 = λ n 2, λ 0, adicǎ vectorii n 1 şi n 2 sunt colineari, atunci P 1 P 2 A 1 A 2 = B 1 = C 1. Dacǎ în plus are loc şi egalitatea A 1 = B 1 = C 1 = D 1 atunci planele B 2 C 2 A 2 B 2 C 2 D 2 coincid. 2. Dacǎ A 1 = B 1 = C 1 este falsǎ atunci planele nu sunt paralele iar intersecţia celor A 2 B 2 C 2 2 plane ete o dreaptǎ D, a cǎrei ecuaţie cartezianǎ este datǎ de: { A1 x + B 1 y + C 1 z + D 1 = 0 A 2 x + B 2 y + C 2 z + D 2 = 0. Sistemul este compatibil nedeterminat deoarece ranga = rangā = 2, iar mulţimea soluţiilor reprezintǎ dreapta de intersecţie. Pentru a determina ecuaţiile canonice ale dreptei aflǎm: un punct oarecare M 0 D (fixǎm un x, înlocuim în sistem şi gǎsim y şi z corespunzǎtori); direcţia v = n 1 n 2 = ī j k A 1 B 1 C 1 A 2 B 2 C 2 pentru cǎ v n 1 şi v n 2. Definiţia 2.4. Dacǎ P 1, P 2 sunt plane date a cǎror intersecţie este dreapta D, atunci combinaţia liniarǎ P λ : A 1 x + B 1 y + C 1 z + D 1 + λ(a 2 x + B 2 y + C 2 z + D 2 ) = 0 se numeşte ecuaţia fascicolului de plane care are ca bazǎ planele P 1, P 2. Relaţia de mai sus se poate scrie: P 1 + λp 2 = 0, λ R {± } Observaţia pentru λ = 0 P 1 = 0, se obţine deci unul din planele de bazǎ. 2. pentru λ ±, în acest caz dacǎ înmulţim relaţia cu 1 λ se obţine P 2 = 0, adicǎ ecuaţia celui de-al doilea plan de bazǎ. 3. dreapta D = P 1 P 2 este comunǎ tuturor planelor din familia (P λ ) şi se numeşte axa fascicolului de plane. 32

33 2.3.3 Intersecţia unei drepte cu un plan Fie planul P : Ax + By + Cz + D = 0 şi dreapta D : x x 0 = y y 0 l m = z z 0 n. Pentru a studia intersecţia planului P cu dreapta D vom considera sistemul de ecuaţii format din ecuaţiile parametrice ale dreptei D şi ecuaţia planului P : x = x 0 + lt y = y 0 + mt t R. z = z 0 + nt Ax + By + Cz + D = 0 Înlocuind pe x, y, z din primele 3 ecuaţii în ecuaţia planului, se obţine ecuaţia de gradul I: t(al + Bm + Cn) = (Ax 0 + By 0 + Cz 0 + D) 1) Ecuaţia are soluţie unicǎ t 1 dacǎ Al + Bm + Cn 0 < (A, B, C); (l, m, n) > 0. În acest caz intersecţia dreptei D cu planul P este un punct. 2) Dacǎ Al + Bm + Cn = 0 < n, v >= 0 n v atunci dreapta D este paralelǎ cu planul P, D P =. 3) Dacǎ Al + Bm + Cn = 0 şi în particular Ax 0 + By 0 + Cz 0 + D = 0 atunci ecuaţia este verificatǎ pentru orice t R D P Proiecţia unui punct pe o varietate liniarǎ Fie M 0 E 3. Notǎm cu M 0 proiecţia ortogonalǎ a punctului dat fie pe o dreaptǎ D, fie pe un plan P. Coordonatele (x 0, y 0, z 0) ale punctului de proiecţie M 0, în cazul proiecţiei punctului M 0 pe dreapta D sunt date de soluţia sistemului de ecuaţii liniare: x x 0 = y y 0 P r D M 0 = M 0 : l m = z z 0 n l(x x 0 ) + m(y y 0 ) + n(z z 0 ) = 0 adicǎ, punctul M 0 este determinat de punctul de intersecţie dintre dreapta datǎ şi planul ortogonal pe aceasta care conţine punctul M 0. Figura 15: Proiecţia unui punct pe o dreaptǎ 33

34 Coordonatele (x 0, y 0, z 0) ale punctului de proiecţie M 0, în cazul proiecţiei punctului M 0 pe planul P sunt date de soluţia sistemului de ecuaţii liniare: Ax + By + Cz + D = 0 P r P M 0 = M 0 : x x 0 A = y y 0 B = z z 0 C adicǎ, punctul M 0 este determinat de punctul de intersecţie dintre planul dat şi dreapta ortogonalǎ pe acesta care conţine punctul M 0. Figura 16: Proiecţia unui punct pe un plan Proiecţia unei drepte pe un plan Fie o dreaptǎ D datǎ prin ecuaţiile canonice: D : x x 0 = y y 0 l m = z z 0, un plan P n dat prin ecuaţia generalǎ P : Ax + By + Cz + D = 0, şi D proiecţia dreptei D pe planul P notatǎ D = P r P D. În general, proiecţia unei drepte pe un plan se obţine proiectând douǎ puncte diferite M 0 (x 0, y 0, z 0 ), M 1 (x 1, y 1, z 1 ) ale dreptei D pe planul P. Proiecţia dreptei D va fi determinatǎ de cele 2 puncte obţinute în urma proiecţiei M 0(x 0, y 0, z 0) = pr p M 0, M 1(x 1, y 1, z 1) = pr P M 1. Observaţia Dacǎ dreapta D este ortogonalǎ pe plan, adicǎ vectorii n, v sunt coliniari v = λ n atunci proiecţia se reduce la un punct care se va obţine prin simpla intersecţie dintre D şi P. 2. Dacǎ dreapta D este paralelǎ cu planul, adicǎ < v, n >= 0 atunci proiecţia D a dreptei D se poate determina cu ajutorul proiecţiei unui singur punct pe plan iar ecuaţia dreptei de proiecţie se scrie ca fiind ecuaţia dreptei determinatǎ de punctul te proiecţie şi direcţia dreptei D. 3. Dacǎ D nu este ortogonalǎ pe plan, şi nu este paralelǎ cu planul atunci se proiecteazǎ un singur punct al dreptei pe plan, iar al doilea se va lua punctul de intersecţie dintre dreaptǎ şi plan. 34

35 Figura 17: Proiecţia unei drepte pe un plan Unghiul a douǎ varietǎţi liniare 1. Unghiul a douǎ drepte Fie dreptele D 1 : x x 1 = y y 1 = z z 1 şi D 2 : x x 2 = y y 2 = z z 2. Putem l 1 m 1 n 1 l 2 m 2 n 2 afla unghiul θ [0, π 2 ] al acestora, determinând mai întâi unghiul θ [0, π] al vectorilor lor directori v 1 = (l 1, m 1, n 1 ) şi v 2 = (l 2, m 2, n 2 ) cu formula cunoscutǎ pentru unghiul a doi vectori într-un spaţiu vectorial euclidian: cos θ = < v 1, v 2 >. Avem urmǎtoarele v 1 v 2 cazuri: dacǎ cos θ > 0 atunci θ = θ, iar dacǎ cos θ < 0 atunci θ = π θ. 2. Unghiul unei drepte cu un plan Fie D : x x 0 l = y y 0 m = z z 0 n Figura 18: Unghiul a douǎ drepte şi P : Ax + By + Cz + D = 0. Calculǎm întâi mǎsura unghiului θ dintre vectorul director al dreptei D şi vectorul normalei la planul P, folosind formula cos θ < v, n > =. Mǎsura unghiului dintre v n dreapta D şi planul P este m( D, P ) = θ = π 2 θ Figura 19: Unghiul unei drepte cu un plan Figura 20: Unghiul a douǎ plane 3. Unghiul dintre 2 plane Fie P 1 : A 1 x + B 1 y + C 1 z + D 1 = 0 şi P 2 : A 2 x + B 2 y + C 2 z + D 2 = 0, cu normalele la plan: n 1 (A 1, B 1, C 1 ) şi n 2 (A 2, B 2, C 2 ). Avem m( P 1, P 2 ) = m( θ), θ [0, π ]. Calculǎm 2 cos θ = < n 1, n 2 > n 1 n 2 şi obţinem unghiul dintre P 1 şi P 2, θ = π θ : 35

36 2.4 Distanţa de la un punct la o varietate liniarǎ Distanţa de la un punct la o dreaptǎ Considerǎm în E 3, R a {O; ī, j, k} un punct M 1 (x 1, y 1, z 1 ) şi o dreaptǎ datǎ prin ecuaţia canonicǎ D : x x 0 = y y 0 l m = z z 0 n. În cele ce urmeazǎ ne propunem sǎ calculǎm distanţa de la M 1 la dreapta D. Notǎm d(m 1, D) = d (d = 0 M 1 D). Sǎ presupunem cǎ spaţiul afin euclidian este dotat cu metrica d(m 1, M 2 ) = M 1 M 2 unde este norma euclidianǎ asociatǎ spaţiului vectorial asociat E 3. Vom prezenta douǎ metode de calcul a distanţei de la un punct la o dreaptǎ: metoda vectorialǎ şi metoda analiticǎ. Metoda I (Metoda vectorialǎ) Fie M 0 D; OM 0 = r 0 = x 0 ī + y 0 j + z 0 k şi OM1 = r 1 = x 1 ī + y 1 j + z 1 k. Vectorul director al dreptei este dat de: v = lī + m j + n k. Fie M 0 M 1 = r 1 r 0 şi produsul vectorial: M 0 M 1 v = M 0 M 1 v sin θ. Dar d = M 0 M 1 sin θ, de unde se obţine distanţa de la punct la dreaptǎ: d = M 0 M 1 v v Ecuaţia de mai sus repezintǎ formula vectorialǎ a distanţei de la un punct la o dreaptǎ. (41) Metoda II (Metoda analiticǎ) În acest caz, pentru determinarea distanţei de la un punct la o dreaptǎ se determinǎ coordonatele proiecţiei punctului M 1 pe dreapta D, punct pe care îl notǎm cu M 1(x 1, y 1, z 1). Aceste coordonate se determinǎ rezolvând sistemul format din ecuaţia dreptei D şi ecuaţia planului perpendicular pe dreaptǎ şi care conţine punctul M 1 (x 1, y 1, z 1 ): { x x0 M 1(x 1, y 1, z = y y 0 1) : l m = z z 0 n l(x x 1 ) + m(y y 1 ) + n(z z 1 ) = 0 Pentru rezolvarea mai simplǎ a acestui sistem se recomandǎ scrierea ecuaţiei dreptei sub formǎ parametricǎ. Astfel, obţinem distanţa de la un punct la o dreaptǎ: d(m 1, D) = d(m 1, M 1) = (x 1 x 1) 2 + (y 1 y 1) 2 + (z 1 z 1) 2. (42) 36

37 2.4.2 Distanţa de la un punct la un plan Fie M 0 (x 0, y 0, z 0 ) un punct din spaţiul metric (E 3, d) şi P un plan arbitrar de ecuaţie: P : Ax + By + Cz + D = 0. Dacǎ M 0 P atunci d(m 0, P ) = 0. Dacǎ M 0 / P atunci pentru calculul distanţei de la un punct la un plan vom folosi metoda analiticǎ, adicǎ vom determina coordonatele punctului de proiecţie a punctului M 0 pe planul P, punct pe care îl notǎm cu M 0 (M 0 = pr P M 0 ). Aceste coordonate se determinǎ rezolvând sistemul format din ecuaţia planului P şi ecuaţia dreptei perpendiculare pe plan şi care trece prin punctul M 0 : { Ax + By + Cz + D = 0 M 0(x 0, y 0, z 0) : x x 0 A = y y 0 B = z z 0 C Pentru rezolvarea sistemului scriem ecuaţia parametricǎ a dreptei D: x x 0 A = y y 0 B = z z 0 C = t 0, de unde scoţând t 0 şi înlocuind în ecuaţia planului obţinem t 0 = Ax 0 + By 0 + Cz 0 + D = 0 A 2 + B 2 + C 2. Coordonatele lui M 0 vor fi: M 0(x 0 + t 0 A, y 0 + t 0 B, z 0 + t 0 C). Astfel, d(m 0, P ) = d(m 0, M 0) = (x 0 x 0) 2 + (y 0 y 0) 2 + (z 0 z 0) 2 = t 2 0(A 2 + B 2 + C 2 ) = = Ax 0 + By 0 + Cz 0 + D A2 + B 2 + C Ecuaţia normalǎ a planului Fie P : Ax + By + Cz + D = 0 un plan arbitrar. Ecuaţia normalǎ a planului se obţine împǎrţind ecuaţia planului P cu n = A 2 + B 2 + C 2 care reprezintǎ norma direcţiei normalei la planul P. Ecuaţia normalǎ a planului este datǎ deci de ecuaţia: Ax + By + Cz + D P : ± = 0 A2 + B 2 + C 2 Observaţia 2.9. Distanţa de la un punct M 0 coordonatele punctului M 0 în ecuaţia planului. la planul P se calculeazǎ înlocuind Fie α, β, γ [0, π], daţi de relaţiile: A cos α = ± A2 + B 2 + C ; cos β = ± B 2 A2 + B 2 + C ; cos γ = ± C 2 A2 + B 2 + C 2 Se observǎ cǎ are loc relaţia: cos 2 α + cos 2 β + cos 2 γ = 1; cos α, cos β, cos γ se numesc cosinuşii directori ai direcţiei normale la plan. 37

38 2.5 Perpendiculara comunǎ a douǎ drepte. Distanţa dintre douǎ drepte Perpendiculara comunǎ a douǎ drepte Perpendiculara comunǎ a douǎ drepte D 1 şi D 2 este o dreptǎ D care este ortogonalǎ pe ambele drepte, având câte un punct de intersecţie cu fiecare dintre ele. Dacǎ dreptele date nu sunt paralele, atunci existǎ o unicǎ dreaptǎ a spaţiului care are proprietatea: D D 1, D D 2, D D 1, D D 2. Existenţa şi unicitatea perpendicularei comune vor rezulta implicit prin gǎsirea ecuaţiilor sale pe cale analiticǎ. Dacǎ dreptele sunt paralele atunci existǎ o infinitate de drepte care au proprietatea de mai sus. Vom studia analitic primul caz, cel al dreptelor neparalelele. Fie D 1 D 2, date de: D 1 : x x 1 l 1 = y y 1 m 1 = z z 1 n 1 şi D 2 : x x 2 l 2 = y y 2 m 2 = z z 2 n 2 astfel încât l 1 = m 1 = n 1 sǎ nu fie satisfǎcutǎ (aceasta înseamnǎ cǎ vectorii lor directori l 2 m 2 n 2 v 1 (l 1, m 1, n 1 ) şi v 2 (l 2, m 2, n 2 ) vor fi necoliniari, deci v 1 v 2 0). Vectorul v = v 1 v 2 va fi ortogonal pe D 1 şi D 2, iar direcţia perpendicularei comune va fi datǎ de: ī j k v = l 1 m 1 n 1 l 2 m 2 n 2 =not lī + m j + n k. Considerǎm punctele M 1 (x 1, y 1, z 1 ) D 1 şi M 2 (x 2, y 2, z 2 ) D 2. (M 1, v, v 1 ) determinǎ un plan P 1 = P (M 1, v, v 1 ), iar (M 2, v, v 2 ) determinǎ un plan P 2 = P (M 2, v, v 2 ). Ecuaţiile celor douǎ plane sunt date de: P 1 : x x 1 y y 1 z z 1 l 1 m 1 n 1 l m n = 0 şi P 2 : x x 2 y y 2 z z 2 l 2 m 2 n 2 l m n = 0 Intersecţia celor douǎ plane P 1 şi P 2 este o dreaptǎ D care reprezintǎ perpendiculara comunǎ a celor douǎ drepte Distanţa dintre douǎ drepte Pentru calculul distanţei dintre douǎ drepte prezentǎm douǎ metode: metoda analiticǎ şi metoda vectorialǎ. Metoda I (analiticǎ) Fie D 1, D 2 douǎ drepte arbitrare şi D perpendiculara comunǎ. Considerǎm cǎ D D 1 = {A 1 } şi D D 2 = {A 2 }, A 1, A 2 picioarele perpendicularei comune. Coordonatele acestor 38

39 Figura 21: Perpendiculara comunǎ a douǎ drepte puncte se pot determina rezolvând urmǎtoarele sisteme de ecuaţii: x x 1 y y 1 z z 1 P 1 : l 1 m 1 n 1 l m n = 0 A 1 = D D 1 : x x 2 y y 2 z z 2 P 2 : l 2 m 2 n 2 l m n = 0 şi A 2 = D D 2 : D 1 : x x 1 l 1 = y y 1 m 1 = z z 1 n 1 P 1 : P 2 : x x 1 y y 1 z z 1 l 1 m 1 n 1 l m n x x 2 y y 2 z z 2 l 2 m 2 n 2 l m n = 0 = 0 D 2 : x x 2 = y y 2 = z z 2 l 2 m 2 n 2 Obţinem astfel A 1 (x 1, y1, z1) şi A 2 (x 2, y2, z2), iar distanţa dintre dreptele D 1 şi D 2 va fi: d(d 1, D 2 ) = d(a 1, A 2 ) = (x 1 x 2) 2 + (y 1 y 2) 2 + (z 1 z 2) 2. Metoda II (vectorialǎ) Aceastǎ metodǎ se bazeazǎ pe construcţia unui paralelipiped pentru care cele douǎ drepte date D 1 şi D 2 sunt situate în plane paralele conţinând o pereche de baze opuse. În acest fel d(d 1, D 2 ) = h reprezintǎ înǎltimea paralelipipedului. Astfel, vom putea determina distanţa dintre cele douǎ drepte folosind formula de calcul a volumului paralelipipedului (V). Se ştie cǎ V = A b h. Deoarece V = ( M 1 M 2 ; v 1 ; v 2 ) iar A b = v 1 v 2, avem cǎ d(d 1, D 2 ) = h = ( M 1 M 2 ; v 1 ; v 2 ) v 1 v 2 39

40 3 Sfera. Conice. Cuadrice şi suprafeţe speciale. 3.1 Sfera şi cercul în spaţiu Sfera Fie E 3 spaţiul afin euclidian, în care se considerǎ reperul afin R a = {O; i, j, k}. Definiţia 3.1. Se numeşte sferǎ mulţimea punctelor spaţiului E 3 constantǎ de un punct dat. situate la distanţǎ Notǎm cu S R (C) sfera de centru C şi razǎ R, respectiv cu S R sfera centratǎ în origine şi razǎ R. Din definiţia sferei, putem scrie: S R (C) = {M E 3 d(m, C) = R} sau, dacǎ folosim norma: S R (C) = {M E 3 CM = R}. Deoarece CM = r r C unde r = OM este vectorul de poziţie al unui Figura 22: Sfera punct oarecare M de pe sferǎ, iar r C = OC este vectorul de poziţie al centrului sferei, obţinem de aici ecuaţia vectorialǎ a sferei: S R (C) : < r r C ; r r C >= R 2 (43) Dacǎ centrul sferei C are coordonatele (a, b, c), iar punctul M coordonatele (x, y, z), atunci putem scrie: r C = a i + b j + c k, r = x i + y j + z k, r r C = (x a)i + (y b)j + (z c)k. Folosind definiţia produsului scalar, rezultǎ urmǎtoarea ecuaţie a sferei: S R (C) : (x a) 2 + (y b) 2 + (z c) 2 = R 2, (44) numitǎ ecuaţia canonicǎ a sferei. Ecuaţia generalǎ a sferei este: S R (C) : x 2 + y 2 + z 2 + mx + ny + pz + q = 0, (45) de unde prin identificarea coeficienţilor între ecuaţiile (44) şi (45), obţinem: m = 2a n = 2b (46) p = 2c q = a 2 + b 2 + c 2 R 2 40

41 şi: C ( m ) 2, n 2, p 2 R = 1 2 m2 + n 2 + p 2 4q (47) Ecuaţiile parametrice ale sferei pot fi obţinute plecând de la ecuaţia vectorialǎ. Pentru aceasta, considerǎm vectorul unitar u, coliniar cu CM, dat prin: u = cos α i + cos β j + cos γ k. α, β şi γ sunt unghiurile pe care vectorul u le face cu axele de coordonate Ox, Oy, respectiv Oz; deci cos α, cos β, cos γ reprezintǎ cosinuşii directori şi verificǎ egalitatea cos 2 α + cos 2 β + cos 2 γ = 1. (48) În aceste condiţii, existǎ un numǎr real şi pozitiv λ, astfel încât CM = λu. (49) Trecând la normǎ şi ţinând cont cǎ u = 1 şi CM = R obţinem λ = ±R, adicǎ CM = ±R u. Deoarece CM = (x a)i + (y b)j + (z c)k rezultǎ de aici ecuaţiile parametrice ale sferei: x = a ± R cos α y = b ± R cos β z = c ± R cos γ (50) Observaţia 3.1. Deoarece parametrii α, β, γ satisfac ecuaţia (48), rezultǎ cǎ ei nu sunt independenţi, deci unul dintre ei se poate exprima în funcţie de ceilalţi doi. De aici rezultǎ cǎ ecuaţiile parametrice ale sferei se exprimǎ cu ajutorul a doi parametri independenţi. În concluzie, sfera este o varietate de dimensiune 2 în E 3 (o suprafaţǎ) Coordonate sferice Vom pune în evidenţǎ un alt tip de ecuaţii parametrice ale sferei de razǎ R. Pentru aceasta, considerǎm sfera centratǎ în origine şi scriem coordonatele polare ale unui punct M(x, y, z) de pe sferǎ: x = R sin θ cos ϕ y = R sin θ sin ϕ (51) z = R cos θ unde r = OM, r = R > 0, θ = r, Oz, M = P r Oxy M, ϕ = OM, Ox, iar θ [0, π], ϕ [0, 2π). Notând θ = π [ 2 θ, avem θ π 2, π ] şi sin θ = cos θ, cos θ = sin θ. 2 41

42 Prin urmare, pentru sfera centratǎ în origine şi de razǎ R = OM obţinem: x = R cos θ cos ϕ y = R cos θ sin ϕ (52) z = R sin θ Dacǎ notǎm θ = u, ϕ = v, atunci obţinem ecuaţiile parametrice pentru sfera centratǎ în origine: x = R cos u cos v y = R cos u sin v z = R sin u, u [ π 2, π ], v [0, 2π). 2 (53) Figura 23: Coordonate polare Perechea (u, v) poartǎ numele de coordonate sferice ale punctului M S R (u şi v dau poziţia punctului M) Cercul în spaţiu Definiţia 3.2. Cercul în spaţiu se defineşte ca intersecţia dintre o sferǎ şi un plan aflat la o distanţǎ de centrul sferei mai micǎ decât raza sferei. Fie S R (C) sfera de centru C(a, b, c) şi razǎ R > 0, şi P : Ax + By + Cz + D = 0 un plan în E 3. Notǎm S R (C) P = Γ. Dacǎ d(c, P ) > R, atunci Γ =, adicǎ planul şi sfera nu se intersecteazǎ. Dacǎ d(c, P ) = R, atunci Γ = {M 0 }, adicǎ planul este tangent sferei în punctul M 0. Dacǎ d(c, P ) < R, atunci Γ este o mulţime infinitǎ de puncte, caracterizatǎ de ecuaţiile carteziene: { Figura 24: Cercul în spaţiu (x a) 2 + (y b) 2 + (z c) 2 = R 2 (54) Ax + By + Cz + D = 0 Vom determina în continuare coordonatele centrului C al cercului Γ, precum şi raza r a acestuia. Astfel, d(c, P ) = CC aa + bb + cc + D = A2 + B 2 + C 2 şi din teorema lui Pitagora rezultǎ r = R 2 CC 2. (55) Pentru calculul coordonatelor punctului C, remarcǎm cǎ acesta este proiecţia pe planul P a centrului sferei C, adicǎ va fi soluţia sistemului: { Ax + By + Cz + D = 0 x a A = x b B = x c C 42

43 adicǎ, unde C (a + t A, b + t B, c + t C) (56) t Aa + Bb + Cc + D =. A 2 + B 2 + C Planul tangent într-un punct la o sferǎ Ne propunem în acest paragraf sǎ determinǎm ecuaţia planului tangent la o sferǎ într-un punct al acesteia. Fie S R (C) sfera de razǎ R, având centrul C(a, b, c) în spaţiul afin E 3 raportat la un reper afin ortonormat R O a = {O; i, j, k}. Considerǎm punctul M 0 (x 0, y 0, z 0 ) S R (C), planul tangent T M0 (S) în punctul M 0 la sferǎ, şi M un punct curent (oarecare) în acest plan. Notǎm r 0 = OM 0, r C = OC, r = OM. Observaţia 3.2. Oricare ar fi punctul M T M0 (S), proiecţia lui CM pe direcţia vectorului CM 0 este o constantǎ pozitivǎ, şi anume raza R a sferei. Deoarece avem pr CM 0 CM = R < CM, CM 0 >= CM 0 pr CM 0 CM = R R = R 2. Figura 25: Planul tangent În consecinţǎ, ecuaţia vectorialǎ a planului tangent la sferǎ va fi: Dacǎ descompunem vectorii r, r 0, r C, obţinem: < r r C, r 0 r C >= R 2. (57) r r C = (x a)i + (y b)j + (z c)k r 0 r C = (x 0 a)i + (y 0 b)j + (z 0 c)k. Înlocuind acestea în ecuaţia (57) obţinem ecuaţia cartezianǎ a planului tangent: T M0 (S) : (x a)(x 0 a) + (y b)(y 0 b) + (z c)(z 0 c) = R 2. (58) Dacǎ sfera este datǎ prin ecuaţia sa generalǎ atunci ecuaţia (58) devine: T M0 (S) : x x 0 + y y 0 + z z 0 + m x + x n y + y p z + z q = 0 (59) Observaţia 3.3. Ecuaţia (59) poate fi obţinutǎ şi prin procedeul de dedublare, a cǎrui principiu este urmǎtorul { x 2 x x 0 x x + x 0. 2 Procedeul de dedublare poate fi extins la orice suprafaţǎ algebricǎ de gradul al doilea (cuadricǎ). 43

44 3.2 Conice şi cuadrice Conice date prin ecuaţia generalǎ Conicele sunt curbe de gradul al doilea ale planului afin euclidian bidimensional. Ecuaţiile conicelor se obţin prin anularea unui polinom de gradul al doilea în douǎ variabile. Deci, conicele sunt varietǎţi pǎtratice Γ 2 ale unui plan afin sau euclidian, dar de dimensiune 1. Ecuaţia generalǎ a unei conice în sistemul de axe ortogonal (Oxy) al spaţiului euclidian E 2 este de forma: Γ 2 : a 11 x 2 + a 22 y 2 + 2a 12 xy + 2a 13 x + 2a 23 y + a 33 = 0, (60) unde coeficienţii a ij, i, j = 1, 3, sunt numere reale. Ecuaţia generalǎ a conicei se obţine prin anularea unei forme pǎtratice afine de matrice D = H(x, y) = a 11 x 2 + a 22 y 2 + 2a 12 xy + 2a 13 x + 2a 23 y + a 33 a 11 a 12 a 13 a 12 a 22 a 23. a 13 a 23 a 33 ( a11 a Considerǎm în cele ce urmeazǎ şi matricea A = 12 a 12 a 22 Definiţia 3.3. Invarianţii ortogonali ai unei conice sunt: a 11 a 12 a 13 discriminantul mare: = det(d) = a 12 a 22 a 23 a 13 a 23 a 33 discriminantul mic: δ = det(a) = a 11 a 12 a 12 a 22 invariantul: I = T r(a) = a 11 + a 12. Cu ajutorul invarianţilor ortogonali se poate stabili natura şi genul unei conice. Astfel: Natura unei conice este determinatǎ de discriminantul mare: 0 - conica este nedegeneratǎ (propriu-zisǎ) = 0 - conica este degeneratǎ (o pereche de drepte) Genul unei conice este determinat de discriminantul mic: δ 0 - conicǎ cu centru δ > 0 gen eliptic δ < 0 gen hiperbolic δ = 0 - conicǎ fǎrǎ centru - gen parabolic Vom studia în continuare câteva proprietǎţi ale conicelor. 44 ).

45 A. Conice nedegenerate ( 0) A1. Conice nedegenerate cu centru (δ 0) Fie o conicǎ de ecuaţie generalǎ (60) pentru care 0, δ 0. Pentru a o reprezenta grafic, avem nevoie de ecuaţia redusǎ (canonicǎ) a conicei relativǎ la un nou sistem de coordonate carteziene CXY, având originea în C şi axele de coordonate CX, CY suprapuse axelor de simetrie ale conicei. Ecuaţia redusǎ are forma: αx 2 + βy 2 + γ = 0. (61) În continuare vom prezenta modul de calcul al ecuaţiei reduse. Coeficienţii α şi β sunt valorile proprii ale matricii A, adicǎ rǎdǎcinile polinomului caracteristic p(λ) = det(a λi) = a 11 λ a 12 a 22 λ = λ2 Iλ + δ Rezulţa cǎ α = λ 1 si β = λ 2 satisfac relaţiile: λ 1 + λ 2 = I şi λ 1 λ 2 = δ. Coeficientul γ se aflǎ astfel: γ = δ. Ecuaţia canonicǎ izometricǎ a unei conice cu centru este de forma sau a 12 λ 1 X 2 + λ 2 Y 2 + δ = 0 (62) X 2 λ 1 δ + Y 2 λ 2 δ 1 = 0. (63) Ecuaţia (63) reprezintǎ ecuaţia unei elipse dacǎ numitorii ecuaţiei sunt pozitivi, adicǎ rǎdǎcinile λ 1 şi λ 2 au semn contrar cu. Dacǎ alegem coeficienţii λ astfel încât λ 1 < λ 2, adicǎ primul numitor sǎ fie mai mare în modul, atunci CX va fi axa mare a elipsei. Rezultǎ cǎ o elipsǎ va fi caracterizatǎ de { δ > 0 (64) I > 0 Ecuaţia (63) reprezintǎ ecuaţia unei hiperbole dacǎ numitorii ecuaţiei (63) au semne contrare, adicǎ λ 1 şi λ 2 au semne contrare. Dacǎ I = 0 (adicǎ λ 1 = λ 2 ), atunci hiperbola este echilaterǎ. Axa transversalǎ (axa CX) a hiperbolei corespunde termenului cu coeficient pozitiv, deci λ 1 trebuie sǎ aibe acelaşi semn ca şi. Rezultǎ cǎ o hiperbolǎ va fi caracterizatǎ de { δ < 0 (65) λ 1 > 0 Definiţia 3.4. Centrul (centrul de simetrie) unei conice este acel punct al planului E 2 care are proprietatea de a fi mijloc al tuturor coardelor conicei care trec prin el. Propoziţia 3.1. Centrul unei conice se noteazǎ C(x 0, y 0 ) şi se obţine ca soluţie a sistemului: { a11 x + a 12 y + a 13 = 0 (66) a 12 x + a 22 y + a 23 = 0. 45

46 Figura 26: Elementele elipsei Figura 27: Elementele hiperbolei Demonstraţie. Fie C(x 0, y 0 ) centrul conicei. Facem o translaţie a reperului ortonormat Oxy în C şi obţinem: { X = x x0 Y = y y 0 (67) Ecuaţia conicei (60) devine atunci: a 11 (X+x 0 ) 2 +a 22 (Y +y 0 ) 2 +2a 12 (X+x 0 )(Y +y 0 )+2a 13 (X+x 0 )+2a 23 (Y +y 0 )+a 33 = 0 (68) sau: [a 11 X 2 + a 22 Y 2 + 2a 12 XY ] + +2 [a 11 Xx 0 + a 22 Y y 0 + a 12 Xy 0 + a 12 x 0 Y + a 13 X + a 23 Y ] + + [a 11 x a 22 y a 12 x 0 y 0 + 2a 13 x 0 + 2a 23 y 0 + a 33 ] = 0 Fie M(X 0, Y 0 ) un punct de pe conicǎ. Atunci M ( X 0, Y 0 ) va aparţine şi el conicei, deci cele douǎ puncte vor verifica ecuaţia (69): (69) şi [a 11 X a 22 Y a 12 X 0 Y 0 ] + +2 [a 11 X 0 x 0 + a 22 Y 0 y 0 + a 12 X 0 y 0 + a 12 x 0 Y 0 + a 13 X 0 + a 23 Y 0 ] + + [a 11 x a 22 y a 12 x 0 y 0 + 2a 13 x 0 + 2a 23 y 0 + a 33 ] = 0 [a 11 X a 22 Y a 12 X 0 Y 0 ] + 2 [a 11 X 0 x 0 + a 22 Y 0 y 0 + a 12 X 0 y 0 + a 12 x 0 Y 0 + a 13 X 0 + a 23 Y 0 ] + + [a 11 x a 22 y a 12 x 0 y 0 + 2a 13 x 0 + 2a 23 y 0 + a 33 ] = 0 (70) (71) Scǎzând ultimele douǎ ecuaţii, obţinem: a 11 X 0 x 0 + a 22 Y 0 y 0 + a 12 X 0 y 0 + a 12 x 0 Y 0 + a 13 X 0 + a 23 Y 0 = 0 (72) pentru orice punct M(X 0, Y 0 ) de pe conicǎ, deci centrul conicei va verifica ecuaţiile: { a11 x 0 + a 12 y 0 + a 13 = 0 a 12 x 0 + a 22 y 0 + a 23 = 0. (73) 46

47 Observaţia 3.4. Observǎm cǎ H x = 2(a 11x + a 12 y + a 13 ) (74) H y = 2(a 12x + a 22 y + a 23 ) (75) unde H(x, y) este forma pǎtraticǎ afinǎ care defineşte conica. Înseamnǎ cǎ punctul critic al formei pǎtratice H, adicǎ (x 0, y 0 ) care verificǎ H x (x 0, y 0 ) = H y (x 0, y 0 ) = 0, reprezintǎ coordonatele centrului conicei. Deoarece prin centrul C al unei conice trec atât axele cât şi asimptotele (dacǎ ele existǎ), aceste drepte aparţin fascicolului de drepte cu bazele d 1 : H x = 0 şi d 2 : H y = 0: H x + k H y = 0. (76) În continuare, ne propunem sǎ determinǎm coeficienţii unghiulari k astfel încât ecuaţia (76) sǎ reprezinte ecuaţiile axelor de coordonate CX, respectiv CY. Reducerea la forma canonicǎ se face printr-o translaţie de ecuaţie (67) urmatǎ de o rotaţie de unghi θ, astfel încât noile axe de coordonate sǎ devinǎ axele de simetrie ale conicei. Direcţiile noilor axe CX şi CY, sunt date de vectorii { e1 = cos θ i + sin θ j (77) e 2 = sin θ i + cos θ j care reprezintǎ vectorii proprii corespunzǎtori valorilor proprii λ 1, λ 2. De aici rezultǎ: { (a11 λ 1 ) cos θ + a 12 sin θ = 0 (78) a 12 cos θ + (a 22 λ 1 ) sin θ = 0 şi { (a11 λ 2 ) sin θ + a 12 cos θ = 0 a 12 sin θ + (a 22 λ 2 ) cos θ = 0. Eliminând pe λ 1 din primul sistem, obţinem succesiv: (79) şi λ 1 = a 12 tgθ + a 11 a 12 tg 2 θ + (a 11 a 22 )tgθ a 12 = 0 (80) sau, dacǎ notǎm tgθ = k, obţinem coeficienţii unghiulari ai axelor conicei ca soluţii ale ecuaţiei a 12 k 2 + (a 11 a 22 )k a 12 = 0. (81) Coeficienţii unghiulari k 1,2 ai asimptotelor unei hiperbole se obţin ca soluţii ale ecuaţiei: a 22 k 2 + 2a 12 k + a 11 = 0. (82) Observaţia 3.5. Pentru determinarea ecuaţiei reduse a unei conice cu centru, în afara metodei valorilor proprii, se mai poate folosi şi metoda roto-translaţiei, care presupune transformarea reperului Oxy în CXY, unde C(x 0, y 0 ) este centrul conicei, dupǎ ecuaţiile: { x = x0 + X cos θ Y sin θ (83) y = y 0 + X sin θ + Y cos θ. 47

48 A2. Conice nedegenerate fǎrǎ centru (δ = 0) Dacǎ sistemul liniar (66) care defnieşte centrul conicei este incompatibil, adicǎ δ = 0, atunci vorbim de o conicǎ fǎrǎ centru. Deci, condiţia pentru ca o conicǎ nedegeneratǎ sǎ fie parabolǎ este: { 0 (84) δ = 0. Forma redusǎ a parabolei este Figura 28: Elementele parabolei Y 2 = 2pX (85) unde dreapta V X : Y = 0 reprezintǎ axa de simetrie a conicei, dreapta V Y : X = 0 este tangenta dusǎ prin vârful V al conicei, iar p este parametrul parabolei raportat la reperul (V XY ). Deoarece δ = 0, rezultǎ a 2 12 = a 11 a 22, sau a 12 = a 11 a 22. Ecuaţia (60) devine: ( a 11 x ± a 22 y) 2 + 2a 13 x + 2a 23 y + a 33 = 0 (86) Ecuaţiile axei de simetrie şi ale tangentei în vârf se obţin egalând cu 0 cele douǎ polinoame de gadul întâi care apar în ecuaţiile (85) şi (86), fǎcând în prealabil o corecţie cu un termen aditiv λ: ( a 11 x ± a 22 y + λ) 2 = λ 2 + 2λ( a 11 x ± a 22 y) 2(a 13 x + a 23 y) a 33 Y 2 = 2pX Astfel, ecuaţia axei de simetrie, Y = 0, va fi: a11 x ± a 22 y + λ = 0 (87) iar ecuaţia tangentei în vârf, X = 0, va fi λ 2 + 2λ( a 11 x ± a 22 y) 2(a 13 x + a 23 y) a 33 = 0. (88) Pentru a gǎsi parametrul λ, se pune condiţia de ortogonalitate a celor douǎ axe, adicǎ: a11 (λ a 11 a 13 ) + a 22 (λ a 22 a 23 ) = 0 (89) de unde rezultǎ λ = a11 a 13 ± a 22 a 23 a 11 + a 22. (90) 48

49 Vârful parabolei se obţine intersectând dreptele V X şi V Y. Parametrul p al parabolei este p = ± Rezultǎ cǎ ecuaţia redusǎ a parabolei în sistemul V XY este: Y 2 = ± I 3 (91) X. (92) I3 B. Conice degenerate ( = 0) B1. Conice degenerate cu centru (δ 0) Conicele degenerate cu centru sunt constituite dintr-o pereche de drepte imaginare (pentru δ > 0), sau dintr-o pereche de drepte reale (pentru δ < 0). Dreptele imaginare se intersecteazǎ dupǎ un punct ale cǎrui coordonate sunt reale, iar dreptele reale sunt concurente în centrul conicei, şi coincid cu asimptotele conicei. B2. Conice degenerate cu o infinitate de centre (δ = 0) Conicele degenerate cu o infinitate de centre corespund conicelor degenerate de tip parabolic, adicǎ ecuaţia lor se poate scrie: D 1 D 2 = 0 (93) unde D 1 şi D 2 sunt dreptele în care degenereazǎ conica. Sistemul care dǎ centrul conicei este compatibil nedeterminat, deoarece δ = 0. Rezultǎ cǎ dreptele care formeazǎ conica sunt paralele (D 1 D 2 ) dacǎ: a 11 = a 12 a 13 a 12 a 22 a 23 sau sunt identice (D 1 D 2 ) dacǎ: a 11 a 12 = a 12 a 22 = a 13 a 23. În concluzie, conica are o infinitate de centre colineare (linie de centre). 49

50 3.2.2 Cuadrice date prin ecuaţia generalǎ Definiţia 3.5. Cuadricele sunt suprafeţe algebrice de gradul al doilea, adicǎ suprafeţe ale spaţiului afin euclidian 3-dimensional a cǎror ecuaţie se obţine prin anularea unui polinom de gradul al doilea în trei variabile. Observaţia 3.6. Cuadricele sunt varietǎţi pǎtratice de dimensiune 2. Ecuaţia generalǎ a unei cuadrice în raport cu un sistem de axe de coordonate (Oxyz) al spaţiului E 3 are forma: Σ 2 : a 11 x 2 +a 22 y 2 +a 33 z 2 +2a 12 xy+2a 13 xz +2a 23 yz +2a 14 x+2a 24 y+2a 34 z +a 44 = 0 (94) şi se obţine egalând cu zero forma pǎtraticǎ afinǎ în E 3 : unde H(x, y, z) = F (x, y, z) + 2G(x, y, z) + a 44 (95) F (x, y, z) = a 11 x 2 + a 22 y 2 + a 33 z 2 + 2a 12 xy + 2a 13 xz + 2a 23 yz este o formǎ pǎtraticǎ afinǎ pe R 3 R 3, iar este o formǎ liniarǎ pe R 3. G(x, y, z) = a 14 x + a 24 y + a 34 z Observaţia 3.7. Matricea asociatǎ formei pǎtratice H este: a 11 a 12 a 13 a 14 D = a 12 a 22 a 23 a 24 a 13 a 23 a 33 a 34 (96) a 14 a 24 a 34 a 44 iar cea asociatǎ formei pǎtratice F este: a 11 a 12 a 13 A = a 12 a 22 a 23. (97) a 13 a 23 a 33 Definiţia 3.6. Invarianţii ortogonali ai unei cuadrice sunt: = det D; δ = det A; ρ = rang D; r = rang A; p = numǎrul de pǎtrate pozitive. Observaţia 3.8. Numǎrul de pǎtrate pozitive este mai mic sau egal cu rangul matricei A: p r. Invarianţii ortogonali sunt utili în clasificarea cuadricelor. În continuare, prezentǎm o clasificare a cuadricelor date în forma lor normalǎ. 50

51 A. Cuadrice nesingulare (propriu-zise) ( 0) Cuadricele nesingulare pot fi cu centru unic sau fǎrǎ centru (cu o infinitate de centre). A1. Cuadrice cu centru unic (δ 0, adicǎ r = 3) Dacǎ p = 3, cuadrica este un elipsoid. Ecuaţia sa redusǎ este de forma: De exemplu, cuadrica (Y 1 ) 2 + (Y 2 ) 2 + (Y 3 ) 2 = 1. x 2 a + y2 2 b + z2 2 c = 1 2 este un elipsoid. Intersecţiile sale cu axele de coordonate sunt punctele de coordonate A(a, 0, 0), B(0, b, 0), C(0, 0, c). Intersecţiile sale cu planele Oxy, Oxz, respectiv Oyz sunt elipse. În cazul particular a = b = c obţinem o sferǎ. Figura 29: Elipsoidul Dacǎ p = 2, cuadrica este un hiperboloid cu o pânzǎ. Ecuaţia sa redusǎ este de forma: (Y 1 ) 2 + (Y 2 ) 2 (Y 3 ) 2 = 1. De exemplu, cuadrica x 2 a + y2 2 b z2 2 c = 1 2 este un hiperboloid cu o pânzǎ. Intersecţiile sale cu axele de coordonate sunt punctele A(a, 0, 0) şi B(0, b, 0). Intersecţiile sale cu planele Oyz şi Oyz sunt hiperbole, iar intersecţia cu planul Oxy este elipsǎ. Figura 30: Hiperboloidul cu o pânzǎ Dacǎ p = 1, cuadrica este un hiperboloid cu douǎ pânze. Ecuaţia sa redusǎ este de forma: (Y 1 ) 2 (Y 2 ) 2 (Y 3 ) 2 = 1. 51

52 De exemplu, cuadrica x 2 a y2 2 b z2 2 c = 1 2 este un hiperboloid cu douǎ pânze. Intersecţia sa cu axele de coordonate este punctul A(a, 0, 0). Intersecţiile sale cu planele Oxy şi Oxz sunt hiperbole, cu planul Oyz nu se intersecteazǎ, iar intersecţiile sale cu plane de forma x = m (m 2 > a 2 ) sunt elipse. Figura 31: Hiperboloidul cu douǎ pânze A2. Cuadrice fǎrǎ centru (δ = 0 şi r = 2) Dacǎ p = 2, cuadrica este un paraboloid eliptic. Ecuaţia sa redusǎ este de forma: De exemplu, cuadrica (Y 1 ) 2 + (Y 2 ) 2 = 2Y 3. x 2 a + y2 2 b = 2pz 2 este un paraboloid eliptic. Intersecţia sa cu axele de coordonate este punctul O(0, 0, 0). Intersecţiile sale cu planele Oxz şi Oyz sunt parabole, intersecţia sa cu planul Oxy este punctul O (originea reperului), iar intersecţiile sale cu plane de forma z = const sunt elipse. Figura 32: Paraboloidul eliptic Dacǎ p = 1, cuadrica este un paraboloid hiperbolic. Ecuaţia sa redusǎ este de forma: (Y 1 ) 2 (Y 2 ) 2 = 2Y 3. 52

53 De exemplu, cuadrica x 2 a y2 2 b = 2pz 2 este un paraboloid hiperbolic. Intersecţia sa cu axele de coordonate este punctul O(0, 0, 0). Intersecţiile sale cu planele Oxz şi Oyz sunt parabole, iar intersecţia sa cu planul Oxy este o pereche de drepte concurente. Figura 33: Paraboloidul hiperbolic B. Cuadrice singulare nedegenerate ( = 0, ρ = 3 şi δ 0) Cuadricele singulare nedegenerate pot fi cu centru unic, cu o infinitate de centre, sau fǎrǎ centru. B1. Cuadrice cu centru de unic (r = 3) Centrul cuadricei este şi centru de simetrie. Dacǎ p = 3, cuadrica este un punct dublu. Ecuaţia sa redusǎ este de forma: (Y 1 ) 2 + (Y 2 ) 2 + (Y 3 ) 2 = 0. Dacǎ p = 2, cuadrica este un con. Ecuaţia sa redusǎ este de forma: sau De exemplu, cuadrica (Y 1 ) 2 + (Y 2 ) 2 (Y 3 ) 2 = 0 (Y 1 ) 2 + (Y 2 ) 2 = (Y 3 ) 2. x 2 a + y2 2 b = z2 2 c 2 este un con. Intersecţia sa cu axele de coordonate este punctul O(0, 0, 0), punct care se numeşte vârful conului. Intersecţia sa cu planele Oxy, Oyz, Oxz este punctul O(0, 0, 0), iar intersecţiile sale cu plane de forma z = const sunt elipse. Dacǎ p = 1, ecuaţia redusǎ a cuadricei este de forma: ceea ce se mai poate scrie şi deci cuadrica va fi un con. (Y 1 ) 2 (Y 2 ) 2 (Y 3 ) 2 = 0 (Y 2 ) 2 + (Y 3 ) 2 = (Y 1 ) 2 53

54 Figura 34: Conul B2. Cuadrice cu o infinitate de centre (δ = 0 şi r = 2) Dacǎ p = 2, cuadrica este un cilindru eliptic, şi are ecuaţia redusǎ de forma: De exemplu, cuadrica (Y 1 ) 2 + (Y 2 ) 2 = 1. x 2 a + y2 2 b = 1 2 este un cilindru eliptic. Deşi aceastǎ ecuaţie pare ecuaţia unei elipse în planul Oxy, totuşi în spaţiu ea are urmǎtoarea semnificaţie: pentru orice z, are loc x2 a 2 + y2 b 2 = 1 Intersecţiile cilindrului eliptic cu axele de coordonate sunt punctele A(a, 0, 0) şi B(0, b, 0). Intersecţia sa cu planul Oxy şi cu orice plan de forma z = const este o elipsǎ, iar intersecţia sa cu planul Oxz, respectiv Oyz, reprezintǎ o pereche de drepte paralele. Figura 35: Cilindrul eliptic Dacǎ p = 1, cuadrica este un cilindru hiperbolic, a cǎrui ecuaţie redusǎ este: (Y 1 ) 2 (Y 2 ) 2 = 1. De exemplu, cuadrica x 2 a 2 y2 b 2 = 1 54

55 este un cilindru hiperbolic. Deşi aceastǎ ecuaţie pare ecuaţia unei hiperbole în planul Oxy, totuşi în spaţiu ea are urmǎtoarea semnificaţie: pentru orice z, are loc x2 a 2 y2 b 2 = 1 Intersecţiile cilindrului hiperbolic cu axele de coordonate sunt punctele A(±a, 0, 0). Intersecţia sa cu planul Oxy şi cu orice plan de forma z = const este o hiperbolǎ, iar intersecţia sa cu planul Oxz, respectiv Oyz, reprezintǎ o pereche de drepte paralele. Figura 36: Cilindrul hiperbolic B3. Cuadrice fǎrǎ centru (δ = 0 şi r = 1) Deoarece δ = 0 şi r = 1 avem cǎ p = 1, iar cuadrica se va numi cilindru parabolic. Ecuaţia sa redusǎ este: (Y 1 ) 2 = 2 (Y 2 ). De exemplu, cuadrica este un cilindru parabolic. y 2 = 2px C. Cuadrice singulare degenerate ( = 0 şi ρ = 2) Cuadricele singulare degenerate pot sǎ nu aibe centru de simetrie, sau pot avea o infinitate de centre de simetrie. C1. Cuadrice fǎrǎ centru de simetrie sunt acele cuadrice singulare degenerate pentru care δ = 0 şi r = 2. Dacǎ p = 2 atunci ecuaţia redusǎ a cuadricei este de forma adicǎ se obţine o dreaptǎ dublǎ. (Y 1 ) 2 + (Y 2 ) 2 = 0 55

56 Dacǎ p = 1 atunci ecuaţia redusǎ a cuadricei este de forma adicǎ se obţine o pereche de plane secante. (Y 1 ) 2 (Y 2 ) 2 = 0 C2. Cuadrice cu o infinitate de centre de simetrie sunt acele cuadrice singulare degenerate pentru care δ = 0 şi r = 1. Deci, p = 1. Dacǎ ρ 1, atunci ecuaţia redusǎ va fi ecuaţia unei perechi de plane paralele: (Y 1 ) 2 = 1. Dacǎ ρ = 1, atunci ecuaţia redusǎ va fi ecuaţia unei perechi de plane confundate: (Y 1 ) 2 = Cuadrice ovale şi cuadrice riglate Definiţia 3.7. Se numeşte cuadricǎ ovalǎ acea cuadricǎ pe care nu pot fi aşezate în întregime segmente de dreaptǎ sau drepte. Elipsoidul, paraboloidul eliptic, hiperboloidul cu douǎ pânze sunt cuadrice ovale. Definiţia 3.8. Se numeşte cuadricǎ riglatǎ o cuadricǎ pe care pot fi aşezate segmente de dreaptǎ sau chiar drepte în întregime. Definiţia 3.9. Dreptele situate pe cuadricele riglate se numesc generatoare rectilinii. Hiperboloidul cu o pânzǎ şi paraboloidul hiperbolic sunt cuadrice riglate. Determinarea generatoarelor rectilinii Cazul hiperboloidului cu o pânzǎ Considerǎm hiperboloidul cu o pânzǎ de ecuaţie a cǎrui ecuaţie o mai putem scrie şi x 2 a 2 + y2 b 2 z2 c 2 = 1 x 2 a z2 2 c = 1 y2 2 b 2 sau ( x a + z ) ( x c a z ) = c ( 1 + y ) ( 1 y ). b b 56

57 Rezultǎ de aici cǎ printr-un punct de coordonate (x, y, z) de pe cuadricǎ pot trece douǎ drepte, de ecuaţii generale x a z (1 c = λ y ) x b a + z (1 c = µ y ) b D λ : x a + z c = 1 ( 1 + y ) şi D µ : x λ b a z c = 1 ( 1 + y ) µ b unde λ, µ sunt parametri reali. D λ se numeşte prima familie de generatoare, iar D µ se numeşte a doua familie de generatoare. Cazul paraboloidului hiperbolic a cǎrui ecuaţie o mai putem scrie şi Considerǎm paraboloidul hiperbolic de ecuaţie x 2 a 2 y2 b 2 = 2pz ( x a + y ) ( x b a y ) = 2pz. b Rezultǎ de aici cǎ printr-un punct de coordonate (x, y, z) de pe cuadricǎ pot trece douǎ drepte, de ecuaţii generale D λ : x a y b = λ 2p x a + y b = 1 λ z şi D µ : x a + y b = µ 2p x a y b = 1 µ z unde λ, µ sunt parametri reali. D λ se numeşte prima familie de generatoare, iar D µ se numeşte a doua familie de generatoare. Exemplul 3.1. Determinaţi generatoarele rectilinii ale cuadricei care trec prin punctul M(2, 3, 1). 9x 2 4y z 2 36 = 0 Soluţie: Din ecuaţia cuadricei rezultǎ sau 9x 2 4y 2 = 36 36z 2 (3x 2y)(3x + 2y) = (6 6z)(6 + 6z). De aici rezultǎ cǎ prima şi a doua familie de generatoare au forma: 3x 2y = λ(6 6z) 3x + 2y = µ(6 6z) D λ : 3x + 2y = 1 şi D µ : λ (6 + 6z) 3x 2y = 1. µ (6 + 6z) 57

58 Pentru a determina parametrii λ, µ, sǎ observǎm cǎ punctul M de pe cuadricǎ va verifica ecuaţiile pentru prima, respectiv a doua familie de generatoare. Avem astfel: = λ(6 6) = µ(6 6) D λ : = 1 şi D µ : λ (6 + 6) = 1. µ (6 + 6) De aici rezultǎ λ = 1, iar sistemul D µ este incompatibil. Pentru a rezolva sistemul D µ, renotǎm generatoarele, şi obţinem: 3x + 2y = 1 (6 6z) = 1 (6 6) µ µ D µ : D µ : µ = 0. 3x 2y = µ(6 + 6z) = µ(6 + 6) Rezultǎ de aici ecuaţiile generatoarelor: 3x 2y = 6 6z D λ : 3x + 2y = 6 + 6z 6 6z = 0 şi D µ : 3x 2y = 0. Observaţia 3.9 (proprietǎţile generatoarelor). 1. Pentru fiecare punct M 0 (x 0, y 0, z 0 ) Σ 2 trece cate o generatoare din familiile D λ şi D µ. 2. Orice pereche de generatoare aparţinând uneia dintre familiile D λ sau D µ este formatǎ din drepte disjuncte. 3. Orice pereche de generatoare aparţinând la familii diferite are un punct comun. 3.3 Suprafeţe speciale: cilindrice, conice, de rotaţie Suprafeţe cilindrice Definiţia Se numeşte suprafaţǎ cilindricǎ o suprafaţǎ generatǎ de o familie de drepte având o direcţie fixǎ şi satisfǎcând una din urmǎtoarele condiţii: a) se sprijinǎ pe o curbǎ datǎ, b) sunt tangente unei suprafeţe date. Determinarea ecuaţiei unei suprafeţe cilindrice care se sprijinǎ pe o curbǎ datǎ În acest caz se cunosc (se dau): 58

59 Figura 37: Suprafeţe cilindrice ecuaţiile dreptei D: D : { P1 (x, y, z) = 0 P 2 (x, y, z) = 0 unde P 1 (x, y, z) = A 1 x + B 1 y + C 1 z + D 1 iar P 2 (x, y, z) = A 2 x + B 2 y + C 2 z + D 2, ecuaţiile curbei Γ: Γ : { f(x, y, z) = 0 g(x, y, z) = 0 Ecuaţiile generatoarelor rectilinii paralele cu dreapta D sunt { P1 (x, y, z) = λ P 2 (x, y, z) = µ iar condiţia ca aceste generatoare sǎ intersecteze curba Γ se reduce la compatibilitatea sistemului de 4 ecuaţii şi 3 necunoscute: P 1 (x, y, z) = λ P 2 (x, y, z) = µ f(x, y, z) = 0 g(x, y, z) = 0. adicǎ se reduce la o relaţie între λ şi µ, ϕ(λ, µ) = 0 pentru care sistemul de mai sus sǎ fie compatibil. De aici, înlocuind λ şi µ, se obţine ecuaţia suprafeţei cilindrice, φ(x, y, z) = 0. Exemplul 3.2. Sǎ se scrie ecuaţia suprafeţei cilindrice care se sprijinǎ pe curba { 2x Γ : 2 + 3y 2 1 = 0 x y + z 1 = 0 şi are generatoarele paralele cu dreapta { x y = 0 D : 2x + 3z = 0 59

60 Soluţie: Ecuaţiile generatoarelor sunt { x y = λ 2x + 3z = µ iar condiţia de compatibilitate se pune pentru sistemul (1) x y = λ (2) 2x + 3z = µ (3) 2x 2 + 3y 2 1 = 0 (4) x y + z 1 = 0. Din ecuaţiile (1) şi (4) rezultǎ z = 1 λ. Înlocuind aceastǎ valoare în ecuaţiile (2) şi (1) obţinem x = µ + 3λ 3 şi y = µ + λ 3, iar din ecuaţia (3) va rezulta o relaţie între λ 2 2 şi µ: ( ) 2 ( ) 2 µ + 3λ 3 µ + λ 3 ϕ(λ, µ) = = sau ϕ(λ, µ) = 5µ λµ 30µ + 21λ 2 54λ + 41 = 0 de unde, înlocuind λ = x y, µ = 2x + 3z, obţinem ecuaţia suprafeţei cilindrice: 45z 2 54yz + 114xz 90z + 21y 2 78xy + 54y + 77x 2 114x + 41 = 0. Determinarea unei suprafeţe cilindrice tangente la o suprafaţǎ datǎ caz se cunosc În acest ecuaţiile dreptei D: D : { P1 (x, y, z) = 0 P 2 (x, y, z) = 0 unde P 1 (x, y, z) = A 1 x + B 1 y + C 1 z + D 1 iar P 2 (x, y, z) = A 2 x + B 2 y + C 2 z + D 2, ecuaţiile suprafeţei Σ 2 : Σ 2 : F (x, y, z) = 0. Ecuaţiile generatoarelor rectilinii paralele cu dreapta D sunt { P1 (x, y, z) = λ P 2 (x, y, z) = µ iar condiţia ca aceste generatoare sǎ fie tangente la suprafaţa Σ 2 se reduce unicitatea soluţiei ecuaţiei F (x, y, z) = 0 adicǎ discriminantul acestei ecuaţii trebuie sǎ fie zero. Exemplul 3.3. Sǎ se scrie ecuaţia cilindrului tangent sferei x 2 + y 2 + z 2 = 4 şi care are generatoarele paralele cu dreapta D : x 2 1 = y 2 = z 1. 60

61 Soluţie: În acest caz, douǎ plane care intersectate dau dreapta D sunt: { x z + 2 = 0 y 2z = 0. De aici rezultǎ cǎ sistemul în λ şi µ va fi (1) x z + 2 = λ (2) y 2z = µ (3) x 2 + y 2 + z 2 = 4. Din ecuaţiile (1) şi (2) rezultǎ x = z λ + 2 şi y = µ + 2z, ceea ce, înlocuit în ecuaţia (3) dǎ: ( z λ + 2) 2 + (µ + 2z) 2 + z 2 = 4 sau 6z 2 + 2(λ + 2µ 2) z + (λ 2 4λ + µ 2 ) = 0. Condiţia de tangenţǎ se reduce la existenţa unei soluţii unice a ecuaţiei anterioare, adicǎ: = [2(λ + 2µ 2)] (λ 2 4λ + µ 2 ) = 0 adicǎ 5z 2 + (4y 2x)z 2y 2 4xy 5x = Suprafeţe conice Definiţia Se numeşte suprafaţǎ conicǎ o suprafaţǎ generatǎ de o familie de drepte având un punct fix V şi satisfǎcând una din urmǎtoarele condiţii: a) se sprijinǎ pe o curbǎ datǎ; b) sunt tangente unei suprafeţe date. Figura 38: Suprafeţe conice 61

62 Determinarea ecuaţiei unei suprafeţe conice care se sprijinǎ pe o curbǎ datǎ În acest caz se cunosc (se dau): ecuaţiile vârfului V : P 1 (x, y, z) = 0 D : P 2 (x, y, z) = 0 P 3 (x, y, z) = 0 unde P 1 (x, y, z) = A 1 x + B 1 y + C 1 z + D 1, P 2 (x, y, z) = A 2 x + B 2 y + C 2 z + D 2, iar P 3 (x, y, z) = A 3 x + B 3 y + C 3 z + D 3. Dacǎ se dau coordonatele vârfului, atunci x x 0 = 0 V (x 0, y 0, z 0 ) y y 0 = 0 z z 0 = 0 ecuaţiile curbei Γ: Γ : { f(x, y, z) = 0 g(x, y, z) = 0 Ecuaţiile generatoarelor rectilinii care au un punct fix V sunt { P1 (x, y, z) = λp 3 (x, y, z) P 2 (x, y, z) = µp 3 (x, y, z) iar condiţia ca aceste generatoare sǎ intersecteze curba Γ se reduce la compatibilitatea sistemului de 4 ecuaţii şi 3 necunoscute: P 1 (x, y, z) = λp 3 (x, y, z) P 2 (x, y, z) = µp 3 (x, y, z) f(x, y, z) = 0 g(x, y, z) = 0. adicǎ la o relaţie între λ şi µ, ϕ(λ, µ) = 0, pentru care sistemul de mai sus sǎ fie compatibil. De aici, înlocuind λ şi µ, se obţine ecuaţia suprafeţei conice, φ(x, y, z) = 0. Exemplul 3.4. Sǎ se scrie ecuaţia suprafeţei conice având vârful V (0, 1, 0) şi care se sprijinǎ pe curba { x Γ : 2 + z 2 = 1. y = 0 Soluţie: Avem: x = 0 V (0, 2, 0) y 2 = 0 z = 0. Ecuaţia fasciculului de drepte care trece prin V este: { x = λ(y 2) z = µ(y 2) 62

63 Ecuaţia conicei se determinǎ din condiţia de compatibilitate a sistemului x = λ(y 2) z = µ(y 2) x 2 + z 2 = 1 y = 0 ceea ce se reduce la sau 4λ 2 + 4µ 2 1 = 0 4x 2 + 4z 2 (y 2) 2 = 0. Determinarea unei suprafeţe conice tangente la o suprafaţǎ datǎ se cunosc În acest caz ecuaţiile vârfului V : P 1 (x, y, z) = 0 D : P 2 (x, y, z) = 0 P 3 (x, y, z) = 0 unde P 1 (x, y, z) = A 1 x + B 1 y + C 1 z + D 1, P 2 (x, y, z) = A 2 x + B 2 y + C 2 z + D 2, iar P 3 (x, y, z) = A 3 x + B 3 y + C 3 z + D 3. ecuaţiile suprafeţei Σ 2 : Σ 2 : F (x, y, z) = 0. Ecuaţiile generatoarelor rectilinii care au un punct fix V sunt { P1 (x, y, z) = λp 3 (x, y, z) P 2 (x, y, z) = µp 3 (x, y, z) iar condiţia ca aceste generatoare sǎ fie tangente la suprafaţa Σ 2 se reduce unicitatea soluţiei ecuaţiei F (x, y, z) = 0 adicǎ discriminantul acestei ecuaţii trebuie sǎ fie zero. Exemplul 3.5. Sǎ se scrie ecuaţia suprafeţei conice având vârful V (0, 0, 2) şi care este tangentǎ sferei cu centrul în origine şi de razǎ 1. Soluţie: Avem: x = 0 V (0, 0, 2) y = 0 z + 2 = 0. Ecuaţia fasciculului de drepte care trece prin V este: { x = λ(z + 2) y = µ(z + 2) 63

64 iar ecuaţia sferei centratǎ în origine şi de razǎ 1 este: x 2 + y 2 + z 2 = 1. Condiţia de tangenţǎ se reduce la compatibilitatea sistemului x = λ(z + 2) y = µ(z + 2) x 2 + y 2 + z 2 = 1 deci discriminantul ecuaţiei trebuie sǎ fie nul: adicǎ [λ(z + 2)] 2 + [µ(z + 2)] 2 + z 2 = 1, = [4(λ + µ)] 2 4(λ + µ + 1)(4λ + 4µ 1) = 0 z 2 + 4z 3y 2 3x = Suprafeţe de rotaţie Definiţia Se numeşte suprafaţǎ de rotaţie suprafaţa generatǎ de o curbǎ Γ ale cǎrei puncte descriu cercuri cu centrele situate pe o dreaptǎ fixǎ în plane ortogonale pe aceasta. Figura 39: Suprafatǎ de rotaţie Determinarea unei suprafeţe de rotaţie În acest caz se cunosc: ecuaţia dreptei D x x 0 l = y y 0 m = z z 0 n ecuaţia cercului cu centrul pe D şi de razǎ variabilǎ, datǎ ca intersecţia dintre o sferǎ cu centrul pe D, de razǎ variabilǎ, şi un plan ortogonal pe D în centrul sferei { (x x0 ) 2 + (y y 0 ) 2 + (z z 0 ) 2 = λ 2 în funcţie de parametrii λ, µ lx + my + nz = µ 64

65 ecuaţia curbei Γ Γ : { f(x, y, z) = 0 g(x, y, z) = 0. Din compatibilitatea sistemului de 4 ecuaţii cu 3 necunoscute (x x 0 ) 2 + (y y 0 ) 2 + (z z 0 ) 2 = λ 2 lx + my + nz = µ f(x, y, z) = 0 g(x, y, z) = 0 se obţine o relaţie ϕ(λ, µ) = 0 din care, înlocuind λ, µ, rezultǎ ecuaţia duprafeţei de rotaţie: φ(x, y, z) = 0. Exemplul 3.6. Sǎ se determine suprafaţa obţinutǎ prin rotirea dreptei D în jurul dreptei, unde: { x + y 1 = 0 D : : x 1 = y + 1 z 1 = = z. Soluţie: Avem x 0 = 1, y 0 = 1, z 0 = 0 şi l = 2, m = 1, n = 1. Atunci ecuaţia suprafeţei se determinǎ din condiţia de compatibilitate a sistemului: (x 1) 2 + (y + 1) 2 + z 2 = λ 2 2x y + z = µ x + y 1 = 0 z 1 = 0. Din ultimele 3 ecuaţii se obţine x = µ 3, y = 1 µ, z = 1, iar din prima ecauţie rezultǎ 3 condiţia de compatibilitate: ( µ 3 1 ) 2 + ( 2 µ 3 ) = λ 2. Înlocuind acum λ 2 = (x 1) 2 + (y + 1) 2 + z 2 şi µ = 2x y + z, obţinem ecuaţia suprafeţei de rotaţie: sau ( 2 2x y + z 1) + 3 ( 2 2x y + z ) = (x 1) 2 + (y + 1) 2 + z 2 3 8z 2 + (2y 4x + 9)z + 8y 2 + (4x + 9)y + 5x 2 18 = 0. 65

66 4 Geometria diferenţialǎ localǎ a curbelor plane şi a curbelor spaţiale 4.1 Geometria diferenţialǎ localǎ a curbelor plane Curbe plane. Reprezentǎri. Elemente de arc. Definiţia 4.1. Se numeşte curbǎ planǎ o aplicaţie γ : I R E 2 de clasǎ C k, k N, definitǎ pe intervalul real I. Observaţia Dacǎ γ C 0 (I) vom spune cǎ γ este o curbǎ continuǎ. 2. Dacǎ γ C k (I), k 1 vom spune cǎ γ este o curbǎ diferenţiabilǎ de clasǎ C k. 3. Dacǎ γ C (I), adicǎ γ este o curbǎ ce admite derivate continue de orice ordin, atunci vom spune ca γ este o curbǎ netedǎ. Mulţimea Γ = not γ(i) = Im(γ) = {γ(t) t I} se numesţe imaginea geometricǎ a curbei, şi este o submulţime de puncte din plan: Γ = { M E 2 t I : M = γ(t) }. În practicǎ, aceastǎ mul time de puncte imagine se numeşte curbǎ. Reprezentǎri ale curbelor. Pentru a obţine diferite reprezentǎri ale unei curbe plane, considerǎm un reper afin al spaţiului euclidian E 2, R a = {O; ē 1, ē 2 }. Fie M Γ( E 2 ), r = OM, t I. Atunci r : I E 2, r(t) = OM este numitǎ o reprezentare parametricǎ a curbei Γ. Ecuaţia r = r(t), t I (98) se numeşte ecuaţia vectorialǎ a curbei. Dacǎ descompunem vectorii din ecuaţia (98): r = xē 1 +yē 2 şi r(t) = x(t)ē 1 +y(t)ē 2 atunci obţinem { x = x(t) t I (99) y = y(t) numite ecuaţii parametrice ale curbei plane Γ. Prin eliminarea parametrului t se obţine o ecuaţie catezianǎ de forma F (x, y) = 0 (100) numitǎ ecuaţie cartezianǎ implicitǎ a curbei. Dacǎ putem exprima x = g(y) sau y = f(x) (101) atunci spunem cǎ am obţinut ecuaţia explicitǎ a curbei. 66

67 Elementul de arc Fiind datǎ Γ o curbǎ planǎ datǎ de reprezentarea vectorialǎ r = r(t), t I, considerǎm o nouǎ valoare a parametrului t = t + h I, h R. Obţinem astfel douǎ puncte ale curbei Γ: M( r(t)) şi M ( r(t + h)). Lungimea arcului Γ MM cuprins între punctele M şi M se aproximeazǎ prin l(γ MM ) = r(t + h) r(t) = MM Elementul de arc ds este dat de relaţia: Figura 40: Elementul de arc ds = lim h 0 r(t + h) r(t) = d r. (102) În continuare vom exprima elementul de arc pentru diferite reprezentǎri ale curbei Γ. Dacǎ curba Γ este datǎ sub formǎ parametricǎ, adicǎ { x = x(t) t I, y = y(t) atunci elementul de arc este: ds = d r = dx dt ī + dy dt j = [x (t)] 2 + [y (t)] 2 dt. Dacǎ curba Γ este reprezentatǎ prin ecuaţia catezianǎ, atunci pentru scrierea elementului de arc vom face o parametrizare naturalǎ, şi anume: { x = t t I. y = y(t) Înlocuind în relaţiile de mai, obţinem pentru elementul de arc urmǎtoarea relaţie: ds = 1 + [y (x)] 2 dx. 67

68 Observaţia 4.2. Pentru a obţine o reprezentare polarǎ a elementului de arc, trebuie sǎ exprimǎm coordonatele carteziene în coordonate polare, în urmǎtorul mod: { x = ρ(ϕ) cos ϕ ρ > 0 Elementul de arc în coordonate polare este: y = ρ(ϕ) sin ϕ ϕ [0, 2π] ds = ρ 2 + [ρ ] 2 dϕ. În toate cazurile, lungimea unui arc finit de curbǎ corespunzǎtor punctelor M 0 ( r(t 0 )), M 1 ( r(t 1 )) se calculeazǎ cu formula: l(γ M0 M 1 ) = t1 Exemplul 4.1. Fie curba planǎ datǎ prin ecuaţia vectorialǎ Γ : r = (t 1)ī + (t 2 + 2) j t 0 ds (103) Ecuaţiile parametrice asociate curbei sunt: { x = t 1 y = t t R iar ecuaţia cartezianǎ asociatǎ curbei este: Elementul de arc în cazul parametric este: iar în cazul cartezian: y = (x + 1) ds = [x (t)] 2 + [y (t)] 2 dt = 1 + 4t 2 dt ds = 1 + 4(x + 1) 2 dx Dacǎ comsiderǎm punctele M 0 (t 0 = 0) şi M 1 (t 1 = 1) de pe curbǎ, atunci lungimea arcului cuprins între punctele M 0 şi M 1 este: l(γ M0 M 1 ) = t1 t 0 ds = 1 0 (1 + 4t 2 )dt =

69 4.1.2 Tangenta şi normala într-un punct regulat la o curbǎ planǎ. Definiţia 4.2. Un punct M( r(t)) Γ, corespunzǎtor valorii t I, se numeşte punct regulat al curbei dacǎ satisface condiţia r(t) 0. Dacǎ r(t) = 0 atunci punctul M se numeşte punct singular al curbei. Observaţia 4.3. O curbǎ se zice regulatǎ dacǎ toate punctele sale sunt regulate. Fie M( r(t)) un punct regulat al curbei Γ şi r(t) = OM vectorul de poziţie al punctului M în reperul R O a = {O; ī, j}, iar M ( r(t + h)) un alt punct de pe curbǎ (vezi figura). Dreapta determinatǎ de punctele M şi M este o secantǎ pentru Γ. Definiţia 4.3. Tangenta la Γ în punctul M este dreapta obţinutǎ ca limitǎ a poziţiilor secantelor D(M, M ) când cel de-al doilea punct M tinde spre primul punct M pe Γ: T M (Γ) = lim h 0 D(M, M ), (104) i.e. dreapta T M (Γ) va intersecta curba în douǎ puncte confundate. Figura 41: Tangenta într-un punct regulat al unei curbe plane Deoarece MM = r(t+h) r(t) este vector director al secantei D(M, M ), prin amplificare cu 1 r(t + h) r(t) obţinem cǎ este tot vector director al secantei D(M, M ). Trecând h h la limitǎ, deducem cǎ vectorul este vector director al tangentei T M (Γ). r(t + h) r(t) lim h 0 h = r(t). Scriem în continuare diferite reprezentǎri pentru ecuaţiile tangentei la curba Γ într-un punct regulat M 0 ( r(t 0 ) 0) al curbei: Ecuaţia vectorialǎ: T M0 (Γ) : R = r(t 0 ) + λ r(t 0 ), λ R Ecuaţiile parametrice: T M0 (Γ) : { X = x(t0 ) + λẋ(t 0 ) Y = y(t 0 ) + λẏ(t 0 ) λ R Ecuaţia cartezianǎ: T M0 (Γ) : X x(t 0) ẋ(t 0 ) = Y y(t 0) ẏ(t 0 ) sau Y y(t 0 ) = k T [X x(t 0 )] unde k T = ẏ(t 0) ẋ(t 0 ) 69 este panta tangentei.

70 Observaţia 4.4. Panta k T a tangentei T M0 (Γ) se mai poate exprima astfel: dacǎ curba Γ este datǎ prin ecuatîa cartezianǎ implicitǎ F (x, y) = 0, atunci k T = F x(x 0, y 0 ) F y(x 0, y 0 ) ; dacǎ curba Γ este datǎ prin ecuatîa cartezianǎ explicitǎ y = y(x), atunci k T = ẏ(x 0 ). Exemplul 4.2. Fie o curbǎ planǎ datǎ prine ecuaţia vectorialǎ: r(t) = (t 1)ī + (t 2 + 2) j Ecuaţiile tangentei la curbǎ în punctul M(t = 1) (adicǎ M(0, 3)) sunt: Ecuaţia vectorialǎ: R = r(t) + λ r(t) R = (t 1 + λ)ī + (t λt) j. Deoarece t = 1 pentru punctul M, obţinem: R = λī + (3 + 2λ) j Ecuaţiile parametrice: { X = λ Y = 3 + 2λ Eliminând λ, obţinem ecuaţia cartezianǎ: Y = 3 + 2X. Definiţia 4.4. Dreapta normalǎ la curba Γ în punctul M 0, notatǎ N M0 (Γ) este dreapta ortogonalǎ în punctul M 0 pe tangenta T M0 (Γ) la curbǎ în acel punct. Ecuaţia normalei la curba Γ în punctul M 0 se scrie punând condiţia de perpendicularitate între tangentǎ şi normalǎ: produsul dintre pantele celor douǎ drepte sǎ fie egal cu 1. De aici, deducem cǎ panta normalei N M0 (Γ) este k N = ẋ(t 0). Ecuaţia cartezianǎ a ẏ(t 0 ) normalei este deci: N M0 (Γ) : Y y(t 0 ) = k N [X x(t 0 )] 70

71 4.1.3 Puncte singulare ale curbelor plane. Fie c o curbǎ parametrizatǎ definitǎ astfel: c : I R R 2, c(t) = (x(t), y(t)). Codiţiile de regularitate pentru curba c sunt sintetizate prin urmǎtoarele: i) c este o aplicaţie injectivǎ. ii) c C k (I), k 1 şi ċ(t) 0, t I. adicǎ c este o curbǎ regulatǎ dacǎ orice punct de pe curba c este regulat. Avem regularitate de ordinul I dacǎ şi numai dacǎ k = 1. Pentru a avea regularitate de ordinul II se cere în plus c(t) 0, t I. Definiţia 4.5. Dacǎ existǎ puncte pe curba c astfel încât condiţiile i) şi ii) nu sunt îndeplinite, atunci aceste puncte se numesc puncte singulare. Punctele singulare, dacǎ existǎ, corespund acelor valori ale parametrului real t care sunt soluţii ale sistemului { ẋ(t) = 0 ẏ(t) = 0 În general acest sistem este incompatibil, dar vom analiza cazurile in care acest sistem are soluţii. Fie t 0 I o soluţie a sistemului de mai sus. Rezultǎ cǎ punctul M 0 (t = t 0 ) = M 0 (x 0, y 0 ) este un punct singular al curbei Γ. Dacǎ se cunoaşte o reprezentare cartezianǎ a curbei: F (x, y) = 0, atunci M 0 F (x(t 0 ), y(t 0 )) = 0. Prin derivarea în raport cu t 0 se obţine: Γ de unde: F x(x 0, y 0 ) ẋ(t 0 ) + F y(x 0, y 0 ) ẏ(t 0 ) = 0 ẏ(t 0 ) ẋ(t 0 ) = F x(x 0, y 0 ) F y(x 0, y 0 ) = k T va reprezenta panta tangentei la curbǎ în punctul singular M 0. Dar avem o nedeterminare de tipul 0 0 ceea ce ne conduce la: F x(x 0, y 0 ) = 0 şi F y(x 0, y 0 ) = 0 Concluzie: Pentru a afla coordonatele carteziene ale punctelor singulare este suficient sǎ rezolvǎm sistemul: F (x, y) = 0 F x(x 0, y 0 ) = 0 (105) F y(x 0, y 0 ) = 0 Sistemul are 3 ecuaţii şi 2 necunoscute, ceea ce înseamnǎ cǎ este posibil ca el sǎ nu aibǎ soluţii. În acest caz, curba c nu are puncte singulare (toate punctele sunt regulate). În caz de compatibilitate pot exista mai multe soluţii, ceea ce înseamnǎ cǎ c are mai multe puncte singulare. 71

72 Natura punctelor singulare. Tangenta în punctele singulare. Fie M 0 (x 0, y 0 ) Γ un punct singular pentru curba Γ. Ecuaţia tangentei în acest punct se scrie: T M0 (Γ) : Y y 0 = k T (X x 0 ) unde k T este panta tangentei. Panta tangentei se poate exprima prin una din urmǎtoarele expresii: k T = y (x 0 ) dacǎ curba Γ este datǎ prin ecuaţia cartezianǎ explicitǎ y = y(x); k T = F x(x 0, y 0 ) F y(x 0, y 0 ) dacǎ Γ este datǎ prin ecuaţia cartezianǎ implicitǎ F (x, y) = 0. Dacǎ M 0 (x 0, y 0 ) este un punct singular, atunci: F x(x 0, y 0 ) = 0 şi F y(x 0, y 0 ) = 0. În cazul în care curba Γ este datǎ rin ecuaţia cartezianǎ implicitǎ, în condiţiile teoremei funcţiilor implicite, determinarea lui y (x 0 ) se face derivând în raport cu x, în punctul (x 0, y 0 ), identitatea F (x, y(x)) = 0. Obţinem: F x(x 0, y 0 ) + F y(x 0, y 0 )y (x 0 ) = 0, însǎ, nu putem rezolva aceastǎ ecuaţie pentru a obţine y (x 0 ), deoarece în punctul (x 0, y 0 ), derivatele F x(x 0, y 0 ) şi F x(x 0, y 0 ) se anuleazǎ. În acest caz, derivǎm de 2 ori relaţia F (x, y(x)) = 0 şi obţinem: F x 2(x 0, y 0 ) + 2F xy(x 0, y 0 )y (x 0 ) + F y 2(x 0, y 0 )y (x 0 ) 2 + F y(x 0, y 0 )y (x 0 ) = 0. Deoarece ultimul termen este identic nul, pentru determinarea lui y (x 0 ) rǎmâne sǎ folosim ecuaţia: F x 2(x 0, y 0 ) + 2F xy(x 0, y 0 )y (x 0 ) + F y 2(x 0, y 0 )y (x 0 ) 2 = 0. (106) Un punct singular M 0 este punct singular dublu, dacǎ în ecuaţia (106), cel puţin unul dintre coeficienţi este nenul. În raport cu natura rǎdǎcinilor ecuaţiei (106), care depinde de valoarea discriminantului = 4 [(F xy) ] 2 F x F y, avem urmǎtoarea clasificare a punctelor singulare duble: 2 2 (x 0,y 0 ) a. Punctul singular dublu se numeşte nod, dacǎ > 0 k 1,2 R {± } cu k 1 k 2, i.e. avem 2 tangente distincte la curbǎ în M 0. b. Punctul singular dublu se numeşte punct de întoarcere, dacǎ = 0 k 1,2 R {± } cu k 1 = k 2, i.e. avem 2 tangente nedistincte la curbǎ în M 0. c. Punctul singular dublu se numeşte punct izolat, dacǎ < 0 k 1,2 R {± } cu k 1 k 2, i.e. nu avem tangente reale în M 0 (cele douǎ tangente sunt imaginare). 72

73 4.1.4 Curbura unei curbe plane. Figura 42: Clasificarea punctelor singulare Fie Γ E 2 datǎ prin reprezentarea vectorialǎ: r = r(s), s [0, L] Fie M Γ un punct regulat de pe curbǎ al cǎrui vector de poziţie este r(s) pentru care r(s) 0, cu s = l(γ ΩM ), unde Ω Γ este punctul origine al curbei corespunzǎtor lui s = 0. Fie M Γ un punct din vecinǎtatea lui M având vectorul de poziţie r(s ) astfel încât s s < ε, ε > 0 fixat. Considerǎm tangentele la curbǎ în punctele M şi M, care formeazǎ cu axa Ox unghiurile θ respectiv θ. Aceasta înseamnǎ cǎ unghiul ϕ dintre cele douǎ tangente va fi: ϕ = θ θ. Figura 43: Curbura unei curbe plane ϕ Definiţia 4.6. Numǎrul real se numeşte curburǎ medie a lui Γ în vecinǎtatea l(γ MM ) lui M. Observaţia 4.5. Lungimea arcului de curbǎ l(γ MM ) = const, iar ϕ descreşte sau creşte dupǎ cum Γ este mai puţin curbatǎ respectiv mai mult curbatǎ. ϕ(s, s ) Definiţia 4.7. Dacǎ limita k(s) = lim s s s s curbura curbei Γ în punctul M. existǎ, atunci aceastǎ limitǎ se numeşte Dacǎ exprimǎm prin θ = θ(s) dependenţa unghiului fǎcut de tangenta la curbǎ în punctul M cu axa Ox, atunci în M avem θ = θ (s ) ϕ(s, s ) = θ (s ) θ(s), de unde: Raportul R M = 1 k(s) k(s) = dθ ds se numeşte raza de curburǎ în punctul regulat M. Observaţia 4.6. Dacǎ k = 0 atunci curba Γ este o dreaptǎ. 73

74 Expresii ale curburii unei curbe plane pentru diferite reprezentǎri ale acesteia. Dacǎ curba planǎ este datǎ prin reprezentarea parametricǎ: { x = x(t) y = y(t) (107) iar M(x(t), y(t)) este un punct pe curba Γ, atunci panta tangentei în M este k T = tan θ = ẏ(t) ẏ(t), de unde avem: θ = arctan. Calculǎm derivata lui θ în ẋ(t) ẋ(t) raport cu s şi obţinem: dθ ds = dθ dt dt ds = ÿ(t)ẋ(t) ẍ(t)ẏ(t) ẋ(t) 2 + ẏ(t) 2 unde ds = ẋ(t) 2 + ẏ(t) 2 dt dt ds = 1 ẋ(t)2 + ẏ(t). 2 Astfel, formula curburii pentru o curbǎ planǎ este: k = dθ ds dt ds = ÿ(t)ẋ(t) ẍ(t)ẏ(t) [ẋ(t) 2 + ẏ(t) 2 ] 3/2 (108) Dacǎ curba planǎ este datǎ prin ecuaţia { cartezianǎ explicitǎ: y = y(x), atunci x = t trecând la parametrizarea naturalǎ:, calculând derivatele de ordinul I: { { y = y(t) ẋ = 1 ẍ = 0 şi cele de ordinul II :, şi înlocuind pe acestea in relaţia ẏ = ẏ(t) ÿ = ÿ(t) (108) obţinem: ÿ(t) k = (109) [1 + ẏ 2 (t)] 3/2 Dacǎ curba planǎ este datǎ prin ecuaţia cartezianǎ implicitǎ F (x, y) = 0 atunci avem F x + F y ẏ = 0 ẏ = F x obţinem: F y şi ÿ = F x 2 F y 2 ; înlocuind acestea în (109) k = (F x) 2 F y 2 2 F x F y F xy + (F y) 2 F x 2 [ (F x ) 2 + (F y) 2] 3/2 (110) 74

75 4.2 Geometria diferenţialǎ localǎ a curbelor spaţiale Reprezentǎri ale curbelor spaţiale Definiţia 4.8. Se numeşte curbǎ spaţialǎ o aplicaţie γ : I R E 3 de clasǎ C k, k N pe intervalul I. Observaţia Dacǎ k = 0 atunci γ C 0 (k), deci γ este o curbǎ continuǎ. 2. Dacǎ k 1, atunci γ este o curbǎ diferenţiabilǎ de clasǎ C k. Dacǎ k = 2 atunci spunem cǎ γ este o curbǎ netedǎ. Pentru a obţine diferite reprezentǎri { ale curbei spaţiale Γ se considerǎ un reper afin ortonormal al spaţiului E 3, R O a O; ī, j, k }. Asociem fiecǎriui punct M = γ(t) vectorul de poziţie r = OM. Ecuaţia Γ : r = r(t) (111) se numeşte ecuaţia vectorialǎ (ecuaţia parametricǎ vectorialǎ) a curbei spaţiale. Dacǎ descompunem vectorii din ecuaţia (111): r = xī + y j + z k şi r(t) = x(t)ī + y(t) j + z(t) k atunci obţinem ecuaţii parametrice (scalare) ale curbei spaţiale Γ: x = x(t) Γ : y = y(t) t I (112) z = z(t) Prin eliminarea parametrului t din sistemul anterior, se obţin ecuaţiile carteziane implicite ale curbei spaţiale: { f(x, y, z) = 0 Γ : (113) g(x, y, z) = 0 Dacǎ putem exprima y şi z în funcţie de x, sub forma: Γ : { y = y(x) z = z(x) (114) atunci obţinem ecuaţiile carteziene explicite ale curbei spaţiale Elementul de arc. Lungimea unui arc de curbǎ. Din capitolul curbe plane se ştie cǎ elementul de arc notat ds este dat de: ds = d r, şi defineşte lungimea arcului elementar. Deoarece d r = rdt, în cazul curbelor spaţiale avem: d r = [ẋ(t)ī + ẏ(t) j + ż(t) k]dt. Dacǎ curba spaţialǎ este datǎ prin reprezentarea ei parametricǎ, atunci elementul de arc este: ds = [ẋ(t)] 2 + ẏ(t)] 2 + ż(t)] 2 dt. (115) 75

76 Dacǎ A(t 0 ) şi B(t 1 ) douǎ puncte de pe curba Γ, atunci lungimea arcului de curbǎ situat între cele douǎ puncte este dat de: l AB = t1 t 0 ds = t1 t 0 [ẋ(t)]2 + ẏ(t)] 2 + ż(t)] 2 dt. Dacǎ curba este datǎ prin ecuaţia cartezianǎ explicitǎ, atunci fǎcând o parametrizare x = t naturalǎ: y = y(t), obţinem pentru elementul de arc relaţia: z = z(t) ds = 1 + [ẏ(x)] 2 + [ż(x)] 2 dx Dreapta tangentǎ şi planul normal Fie Γ : r = r(t), o curbǎ spaţialǎ, M 0 = r(t 0 ) Γ, şi dreapta tangentǎ la curba Γ în punctul M 0 definitǎ ca în cazul curbelor plane (vezi Definiţia (4.3)). Reprezentǎrile tangentei la o curbǎ spaţialǎ în punctul M 0 se obţin la fel ca şi în cazul curbelor plane: ecuaţia vectorialǎ: T M0 (Γ) : R = r(t0 ) + λ r(t 0 ), λ R ecuaţiile parametrice: T M0 (Γ) : X = x(t 0 ) + λẋ(t 0 ) Y = y(t 0 ) + λẏ(t 0 ) Z = z(t 0 ) + λż(t 0 ) λ R ecuaţiile carteziene se obţin din cele parametrice eliminând parametrul λ: T M0 (Γ) : X x(t 0 ) ẋ(t 0 ) = Y y(t 0) ẏ(t 0 ) = Z z(t 0) ż(t 0 ) Observaţia Dacǎ se cunosc ecuaţiile vectoriale sau parametrice ale curbei Γ, atunci vectorul director al tangentei la curbǎ este: r(t 0 ) = (ẋ(t 0 ), ẏ(t 0 ), ż(t 0 )). 2. Dacǎ se cunosc ecuaţiile carteziene explicite ale lui Γ atunci fǎcând o parametrizare x = t naturalǎ y = y(t), obţinem vectorul director al tangentei: (1, ẏ(x 0 ), ż(x 0 )). z = z(t) { f(x, y, z) = 0 3. Dacǎ se cunosc ecuaţiile carteziene implicite ale curbei Γ : g(x, y, z) = 0, atunci prin diferenţiere avem: { f xdx + f ydy + f zdz = 0 g xdx + g ydy + g zdz = 0, 76

77 Figura 44: Dreapta tangentǎ şi planul normal Parametrii directori pentru tangenta T M0 (Γ) sunt daţi de coeficienţii mǎrimilor (dx, dy, dz) obţinuţi din dezvoltarea dupǎ prima linie a determinantului: dx dy dz f x f y f z g x g y g z Notǎm: f y g y f z g z = D(f, g) D(y, z) f z g z f x g x = D(f, g) D(z, x) Astfel, vectorul director al tangentei la curba Γ este: iar ecuaţia tangentei se scrie în acest caz: T M0 (Γ) : X x(t 0 ) D(f, g) = D(y, z) M0 Y y(t 0 ) D(f, g) = D(z, x) M0 f x g x f y g y = D(f, g) D(x, y) ( D(f, g) D(f, g) D(f, g),, D(y, z) D(z, x) D(x, y) ) Z z(t 0 ) D(f, g). (116) D(x, y) M0 Definiţia 4.9. Planul normal în punctul regulat M 0 la curba Γ, notat P n M 0 (Γ), este planul ortogonal pe tangenta la curbǎ în punctul M 0. Ecuaţia vectorialǎ a planului normal este: P n M 0 (Γ) :< R r(t); r(t) >= 0. (117) Explicitând vectorii care intervin în ecuaţia vectorialǎ se obţine ecuaţia cartezianǎ a planului normal: P n M 0 (Γ) : [X x(t 0 )] ẋ(t 0 ) + [Y y(t 0 )] ẏ(t 0 ) + [Z z(t 0 )] ż(t 0 ) = 0; (118) echivalentǎ cu: P n M 0 (Γ) : [X x(t 0 )] D(f, g) D(y, z) + [Y y(t 0 )] M0 D(f, g) D(z, x) + [Z z(t 0 )] M0 D(f, g) D(x, y) = 0. M0 (119) 77

78 Observaţia 4.9. Deoarece tangenta este perpendicularǎ pe planul normal în M 0, vectorul director al tangentei coincide cu vectorul normal al planului normal, astfel cǎ, dacǎ se cunoaşte ecuaţia planului normal la curbǎ în punctul regulat M 0 : P n M 0 (Γ) : A(x x 0 ) + B(y y 0 ) + C(z z 0 ) + D = 0 atunci ecuaţia tangentei la curbǎ în acelaşi punct este: T M0 (Γ) : X x 0 A = Y y 0 B = Z z 0 C Plane tangente şi planul osculator Fie o curbǎ spaţialǎ datǎ prin ecuaţia ei vectorialǎ: Γ : r = r(t), M 0 (t 0 ) un punct regulat de pe curbǎ şi T M0 (Γ) dreapta tangentǎ la curbǎ în punctul M 0. Definiţia Un plan care conţine dreapta tangentǎ T M0 (Γ) se numeşte plan tangent şi se noteazǎ π M0 (Γ). Fie un punct M 0(t 0 + k) de pe Γ, vecin cu M 0, k fiind o creştere micǎ astfel ca t 0 + k I. Fie D(M 0, M 0) dreapta determinatǎ de aceste puncte, secantǎ pentru curba Γ. Observaţia Dreapta obţinutǎ ca limitǎ a poziţiilor secantelor D(M 0, M 0) când M 0 M 0 (adicǎ k 0) este tangenta la Γ în punctul M 0. Definiţia Planul determinat de dreapta T M0 (Γ) şi de un punct M 0 de pe curba Γ din vecinǎtatea lui M 0, se numeşte plan osculator al curbei Γ în punctul M 0, şi se noteazǎ P o M 0 (Γ). Planul osculator este determinat de M 0, direcţia tangentei r(t 0 ) şi de direcţia M 0 M 0 = r(t 0 +k) r(t 0 ). Remarcǎm cǎ vectorul 1 k [ r(t 0+k) r(t 0 )] este coliniar cu vectorul M 0 M 0. Figura 45: Planul osculator la o curbǎ spaţialǎ 78

79 Fie t k un punct intermediar din intervalul (t 0, t 0 + k). Conform ipotezei cǎ r(t) este o funcţie de clasǎ C 2 pe intervalul real I, putem considera aproximarea de ordinul II a expresiei r(t 0 + k): r(t 0 + k) = r(t 0 ) + k r(t 0 ) + k2 2! r(t k ) t k (t 0, t 0 + k) care se obţine din formula lui Taylor cu restul Lagrange aplicatǎ funcţiei vectoriale r. În plus, în baza continuitǎţii funcţiei r, avem lim k 0 r(t k ) = r(t 0 ). Obţinem astfel: r(t 0 + k) r(t 0 ) k = r(t 0 ) + k 2! r(t k ). Cum membrul drept al egalitǎţii de mai sus este un vector coliniar cu M 0 M 0, rezultǎ cǎ vectorul r(t k ) aparţine planului osculator, pentru orice k. Trecând la limitǎ pentru k 0, obţinem cǎ vectorul r(t 0 ) aparţine planului osculator. Aşadar, cunoaştem doi vectori directori ai planului osculator: r(t 0 ) şi r(t 0 ). Ecuaţia vectorialǎ a planului osculator este: P o M 0 (Γ) : ( R r(t 0 ); r(t 0 ); r(t 0 )) = 0 iar ecuaţia cartezianǎ a planului osculator este: X x(t 0 ) Y y(t 0 ) Z z(t 0 ) PM o 0 (Γ) : ẋ(t 0 ) ẏ(t 0 ) ż(t 0 ) ẍ(t 0 ) ÿ(t 0 ) z(t 0 ) = 0 Dacǎ curba Γ este datǎ sub formǎ parametricǎ, atunci ecuaţia planului osculator poate fi scrisǎ sub forma: X = x(t 0 ) + α ẋ(t 0 ) + β ẍ(t 0 ) PM o 0 (Γ) : Y = y(t 0 ) + α ẏ(t 0 ) + β ÿ(t 0 ) α, β parametrii Z = z(t 0 ) + α ż(t 0 ) + β z(t 0 ) sau PM o 0 (Γ) : A[x x(t 0 )] + B[y y(t 0 )] + C[z z(t 0 )] = 0 [ ẋ(t0 ) ẏ(t unde A, B, C sunt complemenţii algebrici ai matricei 0 ) ż(t 0 ) ẍ(t 0 ) ÿ(t 0 ) z(t 0 ) Observaţia Planul osculator al unei curbe plane este chiar planul curbei. Observaţia Direcţia normalǎ a planului osculator P o M 0 (Γ) este vectorul r(t 0 ) r(t 0 ) = ī j k ẋ(t 0 ) ẏ(t 0 ) ż(t 0 ) ẍ(t 0 ) ÿ(t 0 ) z(t 0 ) = Aī + B j + C k Dreapta normalǎ pe planul osculator (adicǎ dreapta de direcţie r(t 0 ) r(t 0 )) în punctul M 0 se numeşte binormalǎ, si se noteazǎ cu B M0 (Γ). ]. 79

80 4.2.5 Triedrul şi reperul Frènet asociate unei curbe spaţiale Triedrul Frènet Fie Γ : r = r(t) o curbǎ spaţialǎ şi M 0 Γ un punct regulat şi neinflexionar. Definiţia Triedrul Frènet este un triedru mobil de vârf M 0, format din 3 plane care trec prin M 0 şi care sunt ortogonale douǎ câte douǎ. Figura 46: Triedrul lui Frènet asociat unei curbe spaţiale Elementele triedrului Frènet sunt: Muchiile triedrului Frènet sunt: Dreapta tangentǎ T M0 (Γ) datǎ de (M 0, t); Dreapta normalǎ principalǎ N M0 (Γ) datǎ de (M 0, n), fiind dreapta de intersecţie dintre planul normal şi planul osculator; Dreapta binormalǎ B M0 (Γ) datǎ de (M 0, b), fiind dreapta perpendicularǎ pe planul osculator in punctul M 0. Feţele triedrului Frènet sunt: Planul osculator P o M 0 (Γ); Planul normal P n M 0 (Γ); Planul rectificator notat P r M 0 (Γ), fiind planul perpendicular pe normalǎ principalǎ în punctul M 0. 80

81 Au loc urmǎtoarele relaţii: t = r(t 0 ) este vectorul director al dreptei tangente T M0 (Γ); b = r(t 0 ) r(t 0 ) este vectorul director al dreptei binormale B M0 (Γ), fiind vectorul normal planului osculator P o M 0 (Γ); n = b t este vectorul director al normalei principale N M0 (Γ). Cunoscând vectorii directori ai muchiilor Triedrului Frènet, putem deduce cu uşurinţǎ ecuaţiile planelor (feţelor) Triedrului Frènet, dupǎ cum urmeazǎ: P n M 0 (Γ) este planul determinat de punctul M 0 şi direcţia normalǎ t; P o M 0 (Γ) este planul determinat de punctul M 0 şi direcţia normalǎ b; P r M 0 (Γ) este planul determinat de punctul M 0 şi direcţia normalǎ n. x = x(t) Dacǎ curba Γ este datǎ prin ecuaţii parametrice Γ : y = y(t) z = z(t) şi M 0 (t 0 ) Γ atunci: T M0 (Γ) : X x(t 0 ) ẋ(t 0 ) = Y y(t 0) ẏ(t 0 ) = Z z(t 0) ż(t 0 ) P n M 0 (Γ) : ẋ(t 0 ) [X x(t 0 )] + ẏ(t 0 ) [Y y(t 0 )] + ż(t 0 ) [Z z(t 0 )] = 0 B M0 (Γ) : X x(t 0 ) A = Y y(t 0) B = Z z(t 0) C P o M 0 : A [X x(t 0 )] + B [Y y(t 0 )] + C [Z z(t 0 )] = 0 N M0 (Γ) : X x(t 0 ) l = Y y(t 0) m = Z z(t 0) n P r M 0 : l [X x(t 0 )] + m [Y y(t 0 )] + n [Z z(t 0 )] = 0 unde A, B, C sunt componentele scalare ale vectorului ī j k b = r(t 0 ) r(t 0 ) = ẋ(t 0 ) ẏ(t 0 ) ż(t 0 ) ẍ(t 0 ) ÿ(t 0 ) z(t 0 ) iar l, m, n sunt componentele scalare ale vectorului n = b ī j k t = A B C ẋ(t 0 ) ẏ(t 0 ) ż(t 0 ) 81

82 Reperul Frènet Definiţia Reperul Frènet este un reper ortonormat mobil, având originea în punctul M 0 Γ, iar vectorii unitari sunt cei ce definesc direcţiile muchiilor triedrului Frènet: direcţia tangentei, direcţia normalei principale şi direcţia binormalei. Notând cu t 0 versorul tangentei, n 0 versorul normalei principale şi cu b 0 versorul binormalei, reperul lui Frènet poate fi scris astfel: R F = {M 0 ; t 0, n 0, b 0 }. Reamintim cǎ, un versor v 0 oarecare este dat de: v 0 = v v. Fie M 0 (t 0 ) Γ un punct regulat şi neinflexionar al curbei. Obţinem versorul tangentei: t 0 = t t = r(t 0 ) r(t 0 ) = ẋ(t 0 )ī + ẏ(t 0 ) j + ż(t 0 ) k [ẋ(t0 )] 2 + [ẏ(t 0 )] 2 + [ż(t 0 )] = d r 2 ds t0 Versorul binormalei este: b0 = b b = r(t 0 ) r(t 0 ) r(t 0 ) r(t 0 ) = A ī + B j + C k A2 + B 2 + C 2 Pentru a deduce formula versorului binormalei b 0 in funcţie de derivatele în raport cu s ale funcţiei r, vom utiliza urmǎtoarele relaţii: t 0 = d r ds = 1 d r ds, d r ds = 1 d r ds, d2 r ds = 0 d r 2 ds d2 r ds 2 Din aceste relaţii rezultǎ cǎ: deci r = d dt r = d2 r ds 2 r r = b0 = r(t 0 ) r(t 0 ) r(t 0 ) r(t 0 ) = Versorul normalei principale este: n 0 = r = d r dt = d r ds ds dt ( ds dt ) 2 + d r ds d2 s dt 2 ( ) 3 ( ds d r dt ds d2 r ) ds 2 d r d2 r ds ds 2 d r ds d2 r ds 2 = t0 n n = l ī + m j + n k = l2 + m 2 + n 2 d r d2 r ds ds 2 d2 r ds 2 d 2 r ds 2 d2 r ds 2 t0 t0 82

83 4.2.6 Curbura şi torsiunea unei curbe spaţiale Considerǎm un punct regulat si neinflexionar M = r(t) Γ. Vom nota în continuare versorii reperului Frènet în punctul M cu t(t), n(t) şi b(t). Are loc urmǎtoarea teoremǎ: Teorema 4.1 (Formulele Frènet-Serret). t(t) = k(t)ν(t) n(t) n(t) = k(t)ν(t) t(t) + τ(t)ν(t) b(t) b(t) = τ(t)ν(t) n(t) unde ν(t) = ẋ(t) 2 + ẏ(t) 2 + ż(t) 2 = ds este viteza curbei Γ, iar k(t) si ν(t) sunt curbura dt şi respectiv torsiunea curbei Γ în punctul M. Pentru curbura k(t) avem urmǎtoarele formule: k(t) = r(t) r(t) A2 + B = 2 + C 2 r(t) 3 [ [ẋ(t)]2 ] 3 + [ẏ(t)] 2 + [ż(t)] 2 unde A, B, C sunt componentele scalare ale vectorului Raza de curburǎ a curbei Γ în punctul M este R(t) = 1 k(t). Pentru torsiunea τ(t) avem formulele: unde = ẋ(t) ẏ(t) ż(t) ẍ(t) ÿ(t) z(t) x (t) y... (t) z (t). τ(t) = ( r(t); r(t);... r (t)) r(t) r(t) 2 = Raza de torsiune în punctul M este T (t) = 1 τ(t). ī j k ẋ(t) ẏ(t) ż(t) ẍ(t) ÿ(t) z(t) A 2 + B 2 + C 2. 83

84 5 Geometria diferenţialǎ localǎ a suprafeţelor 5.1 Definiţie. Reprezentǎri. Definiţia 5.1. Se numeşte suprafaţǎ o aplicaţie σ : D R 2 E 3 de clasǎ C k, k N. Observaţia Dacǎ k = 0, atunci σ C 0 (D) se numeşte suprafaţǎ continuǎ. 2. Dacǎ k N, atunci σ C k (D) se numeşte suprafaţǎ diferenţiabilǎ. 3. Dacǎ k =, atunci σ C (D) se numeşte suprafaţǎ netedǎ. Definiţia 5.2. Mulţimea Σ = σ(d) se numeşte imaginea geometricǎ a suprafeţei. Figura 47: Suprafaţǎ în E 3 Observaţia 5.2. Σ = {M E 3 (u 1, u 2 ) D, σ(u 1, u 2 ) = M} Reprezentarea vectorialǎ a unei suprafeţe este: Σ : r = r(u, v), (u, v) D Ecuaţiile parametrice ale suprafeţei sunt: x = x(u, v) Σ : y = y(u, v) z = z(u, v) (u, v) D Prin eliminarea lui u şi v din ecuaţiile parametrice, se obţine o ecuaţie cartezianǎ (explicitǎ sau implicitǎ) a suprafeţei. Ecuaţia cartezianǎ implicitǎ a unei suprafeţe este de forma: Σ : F (x, y, z) = 0 Ecuaţia cartezianǎ explicitǎ a unei suprafeţe este de forma: Σ : z = f(x, y) Un punct M 0 de pe suprafaţa Σ poate fi dat fie prin coodonatele sale carteziene (x 0, y 0, z 0 ), fie prin parametrii de suprafaţǎ (u 0, v 0 ), care verifia relaţiile: x 0 = x(u 0, v 0 ) ; y 0 = y(u 0, v 0 ) ; z 0 = z(u 0, v 0 ) 84

85 5.2 Curbe coordonate Prin orice punct M 0 (u 0, v 0 ) Σ trec douǎ curbe particulare ale suprafeţei, care se obţin fǎcând constante valorile parametrilor: u = u 0 sau v = v 0. Aceste curbe se numesc curbe coordonate. Fie I şi J douǎ intervale reale cu proprietatea cǎ (u 0, v 0 ) I J D. Considerând u = u 0 (=const), putem sǎ alegem ca şi parametru al curbei coordonate parametrul v = t şi obţinem ecuatîa vectorialǎ a a primei curbe coordonate prin M 0 : Γ(v) : r = r(u 0, t), t J Analog, reprezentarea vectorialǎ a celei de-a doua curbe coordonate prin M 0, ce se obţine considerând v = v 0 (=const), este: Γ(u) : r = r(t, v 0 ), t I Figura 48: Curbe coordonate pe o suprafaţǎ 5.3 Plan tangent şi dreaptǎ normalǎ la o suprafaţǎ Plan tangent la o suprafaţǎ într-un punct regulat Fie suprafaţa Σ datǎ prin Σ : r = r(u, v) şi reperul R O a = (O; i, j, k). x = x(u, v) y = y(u, v) z = z(u, v), (u, v) D Definiţia 5.3. Un punct M 0 (u 0, v 0 ) Σ se numeşte punct regulat al suprafeţei dacǎ [ ] x rang u y u z u x v y v z = 2. v În caz contrar, M 0 se numeşte punct singular. (u 0,v 0 ) 85

86 Propoziţia 5.1. Vectorii r u(u 0.v 0 ) = (x u i + y u j + z u k) (u0,v 0 ) şi r v(u 0, v 0 ) = (x v i + y v j + z v k) (u0,v 0 ) sunt tangenţi în punctul M 0 (u 0, v 0 ) Σ la curbele coordonate Γ(u), Γ(v) ale lui Σ prin M 0, unde Γ(u) : { u = t v = v 0 = const { u = u0 = const Γ(v) : v = t. Demonstraţie. Se foloseşte faptul cǎ ṙ(t 0 ) este vectorul director al tangentei unei curbe Γ : r = r(t) în punctul M 0 (t 0 ) Γ. Definiţia 5.4. Se numeşte varietate liniarǎ tangentǎ la o suprafaţǎ Σ mulţimea vectorilor lui E 3 tangenţi tuturor curbelor suprafeţei care trec prin punctul M 0, şi se noteazǎ cu T M0 (Σ). Propoziţia 5.2. Varietatea liniarǎ tangentǎ la o suprafaţǎ Σ într-un punct regulat M 0 (u 0, v 0 ) este un plan determinat de punctul M 0 şi cei doi vectori tangenţi r u(u 0, v 0 ) şi r v(u 0, v 0 ) ai curbelor coordonate ce trec prin M 0. Figura 49: Planul tangent la o suprafaţǎ într-un punct regulat Demonstraţie. Fie Π planul determinat de punctul M 0 şi vectorii r u(u 0, v 0 ) şi r v(u 0, v 0 ) ai curbelor coordonate ce trec prin M 0. Trebuie sǎ aratǎm cǎ acest plan conţine toţi vectorii tangenţi la toate curbele de pe suprafaţa Σ ce trec prin puntul M 0. Fie Γ o asemenea curbǎ, ecuaţia ei vectorialǎ fiind: Γ : r = r(u(t), v(t)) unde u(t 0 ) = u 0 şi v(t 0 ) = v 0. Vectorul tangent la curba Γ in punctul M 0 este dr dt (t 0) = r u (u 0, v 0 ) du dt (t 0) + r v (u 0, v 0 ) dv dt (t 0) = u (t 0 )r u(u 0, v 0 ) + v (t 0 )r v(u 0, v 0 ) Obţinem cǎ vectorul tangent al curbei Γ este o combinaţie liniarǎ a vectorilor r u(u 0, v 0 ) şi r v(u 0, v 0 ), deci este coplanar cu aceştia, aflânduse în planul Π. În concluzie, Π = T M0 (Σ). 86

Matrice. Determinanti. Sisteme liniare

Matrice. Determinanti. Sisteme liniare Matrice 1 Matrice Adunarea matricelor Înmulţirea cu scalar. Produsul 2 Proprietăţi ale determinanţilor Rangul unei matrice 3 neomogene omogene Metoda lui Gauss (Metoda eliminării) Notiunea de matrice Matrice

Διαβάστε περισσότερα

SERII NUMERICE. Definiţia 3.1. Fie (a n ) n n0 (n 0 IN) un şir de numere reale şi (s n ) n n0

SERII NUMERICE. Definiţia 3.1. Fie (a n ) n n0 (n 0 IN) un şir de numere reale şi (s n ) n n0 SERII NUMERICE Definiţia 3.1. Fie ( ) n n0 (n 0 IN) un şir de numere reale şi (s n ) n n0 şirul definit prin: s n0 = 0, s n0 +1 = 0 + 0 +1, s n0 +2 = 0 + 0 +1 + 0 +2,.......................................

Διαβάστε περισσότερα

Curs 1 Şiruri de numere reale

Curs 1 Şiruri de numere reale Bibliografie G. Chiorescu, Analiză matematică. Teorie şi probleme. Calcul diferenţial, Editura PIM, Iaşi, 2006. R. Luca-Tudorache, Analiză matematică, Editura Tehnopress, Iaşi, 2005. M. Nicolescu, N. Roşculeţ,

Διαβάστε περισσότερα

Subiecte Clasa a VIII-a

Subiecte Clasa a VIII-a Subiecte lasa a VIII-a (40 de intrebari) Puteti folosi spatiile goale ca ciorna. Nu este de ajuns sa alegeti raspunsul corect pe brosura de subiecte, ele trebuie completate pe foaia de raspuns in dreptul

Διαβάστε περισσότερα

avem V ç,, unde D = b 4ac este discriminantul ecuaţiei de gradul al doilea ax 2 + bx +

avem V ç,, unde D = b 4ac este discriminantul ecuaţiei de gradul al doilea ax 2 + bx + Corina şi Cătălin Minescu 1 Determinarea funcţiei de gradul al doilea când se cunosc puncte de pe grafic, coordonatele vârfului, intersecţii cu axele de coordonate, puncte de extrem, etc. Probleme de arii.

Διαβάστε περισσότερα

1. Scrieti in casetele numerele log 7 8 si ln 8 astfel incat inegalitatea obtinuta sa fie adevarata. <

1. Scrieti in casetele numerele log 7 8 si ln 8 astfel incat inegalitatea obtinuta sa fie adevarata. < Copyright c 009 NG TCV Scoala Virtuala a Tanarului Matematician 1 Ministerul Educatiei si Tineretului al Republicii Moldova Agentia de Evaluare si Examinare Examenul de bacalaureat la matematica, 17 iunie

Διαβάστε περισσότερα

Subiecte Clasa a VII-a

Subiecte Clasa a VII-a lasa a VII Lumina Math Intrebari Subiecte lasa a VII-a (40 de intrebari) Puteti folosi spatiile goale ca ciorna. Nu este de ajuns sa alegeti raspunsul corect pe brosura de subiecte, ele trebuie completate

Διαβάστε περισσότερα

Timp alocat: 180 minute. In itemii 1-4 completati casetele libere, astfel incat propozitiile obtinute sa fie adevarate.

Timp alocat: 180 minute. In itemii 1-4 completati casetele libere, astfel incat propozitiile obtinute sa fie adevarate. Copyright c 009 ONG TCV Scoala Virtuala a Tanarului Matematician 1 Ministerul Educatiei si Tineretului al Republicii Moldova Agentia de Evaluare si Examinare Examenul de bacalaureat la matematica, 15 iunie

Διαβάστε περισσότερα

Modulul 1 MULŢIMI, RELAŢII, FUNCŢII

Modulul 1 MULŢIMI, RELAŢII, FUNCŢII Modulul 1 MULŢIMI, RELAŢII, FUNCŢII Subiecte : 1. Proprietăţile mulţimilor. Mulţimi numerice importante. 2. Relaţii binare. Relaţii de ordine. Relaţii de echivalenţă. 3. Imagini directe şi imagini inverse

Διαβάστε περισσότερα

3. Vectori şi valori proprii

3. Vectori şi valori proprii Valori şi vectori proprii 7 Vectori şi valori proprii n Reamintim că dacă A este o matrice pătratică atunci un vector x R se numeşte vector propriu în raport cu A dacă x şi există un număr λ (real sau

Διαβάστε περισσότερα

Structura matematicii

Structura matematicii Structura matematicii Oana Constantinescu March 21, 2014 Contents 1 Teorie deductiva. Generalitati 1 2 Geometria plana bazata pe notiunea de distanta 4 2.1 Motivatie............................... 4 2.2

Διαβάστε περισσότερα

Aritmetică în domenii de integritate şi teoria modulelor. Note de curs

Aritmetică în domenii de integritate şi teoria modulelor. Note de curs Aritmetică în domenii de integritate şi teoria modulelor Note de curs În prima parte a cursului, vom prezenta câteva clase remarcabile de domenii de integritate şi legăturile dintre acestea A doua parte

Διαβάστε περισσότερα

Tehnici de Optimizare

Tehnici de Optimizare Tehnici de Optimizare Cristian OARA Facultatea de Automatica si Calculatoare Universitatea Politehnica Bucuresti Fax: + 40 1 3234 234 Email: oara@riccati.pub.ro URL: http://riccati.pub.ro Tehnici de Optimizare

Διαβάστε περισσότερα

4 Funcţii continue Derivate parţiale, diferenţială Extremele funcţiilor, formule Taylor Serii numerice Integrale improprii 36

4 Funcţii continue Derivate parţiale, diferenţială Extremele funcţiilor, formule Taylor Serii numerice Integrale improprii 36 Prefaţă Cartea de faţă a fost elaborată în cadrul proiectului Formarea cadrelor didactice universitare şi a studenţilor în domeniul utilizării unor instrumente moderne de predare-învăţare-evaluare pentru

Διαβάστε περισσότερα

4. CIRCUITE LOGICE ELEMENTRE 4.. CIRCUITE LOGICE CU COMPONENTE DISCRETE 4.. PORŢI LOGICE ELEMENTRE CU COMPONENTE PSIVE Componente electronice pasive sunt componente care nu au capacitatea de a amplifica

Διαβάστε περισσότερα

2 Variabile aleatoare

2 Variabile aleatoare Variabile aleatoare În practică, variabilele aleatoare apar ca funcţii ce depind de rezultatul efectuării unui anumit experiment. Spre exemplu, la aruncarea a două zaruri, suma numerelor obţinute este

Διαβάστε περισσότερα

Marius Burtea Georgeta Burtea REZOLVAREA PROBLEMELOR DIN MANUALUL DE MATEMATIC~ M2 CLASA A XI-A

Marius Burtea Georgeta Burtea REZOLVAREA PROBLEMELOR DIN MANUALUL DE MATEMATIC~ M2 CLASA A XI-A Marius Burtea Georgeta Burtea REZOLVAREA PROBLEMELOR DIN MANUALUL DE MATEMATIC~ M CLASA A XI-A Filiera teoretic`, profilul real, specializarea ]tiin\ele naturii (TC + CD) Filiera tehnologic`, toate calific`rile

Διαβάστε περισσότερα

Capitolul 6 DINAMICA FRÂNĂRII AUTOVEHICULELOR CU ROŢI

Capitolul 6 DINAMICA FRÂNĂRII AUTOVEHICULELOR CU ROŢI Capitolul 6 DINAMICA FRÂNĂRII AUTOVEHICULELOR CU ROŢI 61 ECUAŢIA GENERALĂ A MIŞCĂRII RECTILINII A AUTOVEHICULULUI FRÂNAT Se consideră un autovehicul care se deplasează cu viteză variabilă pe un drum cu

Διαβάστε περισσότερα

Calculul funcţiilor de matrice Exponenţiala matriceală

Calculul funcţiilor de matrice Exponenţiala matriceală Laborator 3 Calculul funcţiilor de matrice Exponenţiala matriceală 3.1 Tema Înţelegerea conceptului de funcţie de matrice şi însuşirea principalelor metode şi algoritmi de calcul al funcţilor de matrice.

Διαβάστε περισσότερα

( ) Recapitulare formule de calcul puteri ale numărului 10 = Problema 1. Să se calculeze: Rezolvare: (

( ) Recapitulare formule de calcul puteri ale numărului 10 = Problema 1. Să se calculeze: Rezolvare: ( Exemple e probleme rezolvate pentru curs 0 DEEA Recapitulare formule e calcul puteri ale numărului 0 n m n+ m 0 = 0 n n m =0 m 0 0 n m n m ( ) n = 0 =0 0 0 n Problema. Să se calculeze: a. 0 9 0 b. ( 0

Διαβάστε περισσότερα

PROBLEME PENTRU EXAMENUL DE ANALIZĂ MATEMATICĂ. Radu Gologan, Tania-Luminiţa Costache

PROBLEME PENTRU EXAMENUL DE ANALIZĂ MATEMATICĂ. Radu Gologan, Tania-Luminiţa Costache PROBLEME PENTRU EXAMENUL DE ANALIZĂ MATEMATICĂ Radu Gologan, Tania-Luminiţa Costache 2 * Prefaţă Textul de faţă este construit pe scheletul subiectelor date la examenul de Analiză Matematică în perioada

Διαβάστε περισσότερα

Seminar electricitate. Seminar electricitate (AP)

Seminar electricitate. Seminar electricitate (AP) Seminar electricitate Structura atomului Particulele elementare sarcini elementare Protonii sarcini elementare pozitive Electronii sarcini elementare negative Atomii neutri dpdv electric nr. protoni =

Διαβάστε περισσότερα

Continue. Answer: a. 0,25 b. 0,15 c. 0,1 d. 0,2 e. 0,3. Answer: a. 0,1 b. 0,25 c. 0,17 d. 0,02 e. 0,3

Continue. Answer: a. 0,25 b. 0,15 c. 0,1 d. 0,2 e. 0,3. Answer: a. 0,1 b. 0,25 c. 0,17 d. 0,02 e. 0,3 Concurs Phi: Setul 1 - Clasa a VII-a Logout e-desc» Concurs Phi» Quizzes» Setul 1 - Clasa a VII-a» Attempt 1 1 Pentru a deplasa uniform pe orizontala un corp de masa m = 18 kg se actioneaza asupra lui

Διαβάστε περισσότερα

MATEMATICI SPECIALE. Viorel PETREHUŞ, Narcisa TEODORESCU. Lecţii introductive pentru studenţii din anul al 2-lea din cadrul UTCB

MATEMATICI SPECIALE. Viorel PETREHUŞ, Narcisa TEODORESCU. Lecţii introductive pentru studenţii din anul al 2-lea din cadrul UTCB MATEMATICI SPECIALE Viorel PETREHUŞ, Narcisa TEODORESCU Lecţii introductive pentru studenţii din anul al 2-lea din cadrul UTCB Mai există erori care vor fi corectate în versiunea finală) Capitolul Introducere

Διαβάστε περισσότερα

1. Elemente de bază ale conducţiei termice

1. Elemente de bază ale conducţiei termice 1. 1.1 Ecuaţiile diferenţiale ale conducţiei termice Calculul proceselor de schimb de căldură necesită cunoaşterea distribuţiei temperaturii în spaţiu şi timp. Distribuţia temperaturii se obţine prin rezolvarea

Διαβάστε περισσότερα

APLICAȚIILE MEDICALE ALE CALCULULUI PROBABILITĂŢILOR. Călinici Tudor 2016

APLICAȚIILE MEDICALE ALE CALCULULUI PROBABILITĂŢILOR. Călinici Tudor 2016 APLICAȚIILE MEDICALE ALE CALCULULUI PROBABILITĂŢILOR Călinici Tudor 2016 OBIECTIVE EDUCAŢIONALE Prezentarea conceptelor fundamentale ale teoriei calculului probabilitaţilor Evenimente independente Probabilități

Διαβάστε περισσότερα

Circuite cu diode în conducţie permanentă

Circuite cu diode în conducţie permanentă Circuite cu diode în conducţie permanentă Curentul prin diodă şi tensiunea pe diodă sunt legate prin ecuaţia de funcţionare a diodei o cădere de tensiune pe diodă determină valoarea curentului prin ea

Διαβάστε περισσότερα

Capitole fundamentale de algebra si analiza matematica 2012 Analiza matematica

Capitole fundamentale de algebra si analiza matematica 2012 Analiza matematica Capitole fudametale de algebra si aaliza matematica 01 Aaliza matematica MULTIPLE CHOICE 1. Se cosidera fuctia. Atuci derivata mixta de ordi data de este egala cu. Derivata partiala de ordi a lui i raport

Διαβάστε περισσότερα

Elemente de mecanică şi aplicaţii în biologie

Elemente de mecanică şi aplicaţii în biologie Biofizică Elemente de mecanică şi aplicaţii în biologie Capitolul II. Elemente de mecanică şi aplicaţii în biologie Acest capitol are drept scop familiarizarea cititorului cu cele mai importante noţiuni

Διαβάστε περισσότερα

AMPLIFICATOR CU TRANZISTOR BIPOLAR ÎN CONEXIUNE CU EMITORUL COMUN

AMPLIFICATOR CU TRANZISTOR BIPOLAR ÎN CONEXIUNE CU EMITORUL COMUN AMPLIFICATOR CU TRANZISTOR BIPOLAR ÎN CONEXIUNE CU EMITORUL COMUN Montajul Experimental În laborator este realizat un amplificator cu tranzistor bipolar în conexiune cu emitorul comun (E.C.) cu o singură

Διαβάστε περισσότερα

Figura 1. Caracteristica de funcţionare a modelului liniar pe porţiuni al diodei semiconductoare..

Figura 1. Caracteristica de funcţionare a modelului liniar pe porţiuni al diodei semiconductoare.. I. Modelarea funcţionării diodei semiconductoare prin modele liniare pe porţiuni În modelul liniar al diodei semiconductoare, se ţine cont de comportamentul acesteia atât în regiunea de conducţie inversă,

Διαβάστε περισσότερα

LUCRAREA NR. 9 STUDIUL POLARIZĂRII ROTATORII A LUMINII

LUCRAREA NR. 9 STUDIUL POLARIZĂRII ROTATORII A LUMINII LUCRAREA NR. 9 STUDIUL POLARIZĂRII ROTATORII A LUMINII Tema lucrării: 1) Determinarea puterii rotatorii specifice a zahărului 2) Determinarea concentraţiei unei soluţii de zahăr 3) Determinarea dispersiei

Διαβάστε περισσότερα

Tema I FORMAREA IMAGINII

Tema I FORMAREA IMAGINII Tema I FORMAREA IMAGINII Nevoia de imagini a omului modern creste de la zi la zi. In general, functiile imaginilor sunt urmatoarele : - functia documentara - prezinta concret, imaginea unor termeni si

Διαβάστε περισσότερα

Emil Budescu. BIOMECANICA GENERALã

Emil Budescu. BIOMECANICA GENERALã Emil Budescu BIOMECANICA GENERALã IASI 03 C U P R I N S pag. I. Introducere în biomecanica 3. Obiectul de studiu 3. Terminologie 7 3. Aspecte de baza ale biomecanicii 4. Aspecte de baza ale anatomiei si

Διαβάστε περισσότερα

De exemplu multimea oamenilor care cintaresc de kg nu are nici un element.

De exemplu multimea oamenilor care cintaresc de kg nu are nici un element. 1.Multimi Definitie Multimea este o colectie de obiecte/simboluri. Fiecare obiect dintr-o multime este un element al multimii si este scris/specificat o singura data. Mutimile se noteaza, de obicei cu

Διαβάστε περισσότερα

Seria Balmer. Determinarea constantei lui Rydberg

Seria Balmer. Determinarea constantei lui Rydberg Seria Balmer. Determinarea constantei lui Rydberg Obiectivele lucrarii analiza spectrului in vizibil emis de atomii de hidrogen si determinarea lungimii de unda a liniilor serie Balmer; determinarea constantei

Διαβάστε περισσότερα

1. REZISTOARE 1.1. GENERALITĂŢI PRIVIND REZISTOARELE DEFINIŢIE. UNITĂŢI DE MĂSURĂ. PARAMETRII ELECTRICI SPECIFICI REZISTOARELOR SIMBOLURILE

1. REZISTOARE 1.1. GENERALITĂŢI PRIVIND REZISTOARELE DEFINIŢIE. UNITĂŢI DE MĂSURĂ. PARAMETRII ELECTRICI SPECIFICI REZISTOARELOR SIMBOLURILE 1. REZISTOARE 1.1. GENERALITĂŢI PRIVIND REZISTOARELE DEFINIŢIE. UNITĂŢI DE MĂSURĂ. PARAMETRII ELECTRICI SPECIFICI REZISTOARELOR SIMBOLURILE REZISTOARELOR 1.2. MARCAREA REZISTOARELOR MARCARE DIRECTĂ PRIN

Διαβάστε περισσότερα

DESEN TEHNIC. Suport electronic de curs

DESEN TEHNIC. Suport electronic de curs DESEN TEHNIC Suport electronic de curs 2011 CUPRINS 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE. STANDARDE GENERALE UTILIZATE ÎN DESENUL TEHNIC 1.1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE 1.1.1.Scopul, obiectul şi importanţa desenului tehnic

Διαβάστε περισσότερα

COPYRIGHT c 1997, Editura Tehnică Toate drepturile asupra ediţiei tipărite sunt rezervate editurii.

COPYRIGHT c 1997, Editura Tehnică Toate drepturile asupra ediţiei tipărite sunt rezervate editurii. FitVisible Aceasta este versiunea electronică a cărţii Metode Numerice publicată de Editura Tehnică. Cartea a fost culeasă folosind sistemul L A TEX a lui Leslie Lamport, o extindere a programului TEX

Διαβάστε περισσότερα

Verificarea ipotezelor statistice 1 de I.Văduva

Verificarea ipotezelor statistice 1 de I.Văduva Verificarea ipotezelor statistice 1 de I.Văduva Notaţii si noţiuni preliminare Variabila aleatoare: X,Y,U,V,etc., descrisă de funcţie de repartiţie. Variabila aleatoare este asaociată unei populaţii statistice;

Διαβάστε περισσότερα

Electronică Analogică. Redresoare -2-

Electronică Analogică. Redresoare -2- Electronică Analogică Redresoare -2- 1.2.4. Redresor monoalternanţă comandat. În loc de diodă, se foloseşte un tiristor sau un triac pentru a conduce, tirisorul are nevoie de tensiune anodică pozitivă

Διαβάστε περισσότερα

FIZICĂ. Elemente de termodinamica. ş.l. dr. Marius COSTACHE

FIZICĂ. Elemente de termodinamica. ş.l. dr. Marius COSTACHE FIZICĂ Elemente de termodinamica ş.l. dr. Marius COSTACHE 1 ELEMENTE DE TERMODINAMICĂ 1) Noţiuni introductive sistem fizic = orice porţiune de materie, de la o microparticulă la întreg Universul, porţiune

Διαβάστε περισσότερα

4. POLARIZAREA TRANZISTOARELOR BIPOLARE

4. POLARIZAREA TRANZISTOARELOR BIPOLARE 4 POLAZAA ANZSOALO POLA ircuitul de polarizare are rolul de a poziţiona într-un punct de pe caracteristica statică, numit Punct Static de uncţionare (PS) ezultă că circuitul de polarizare trebuie să asigure

Διαβάστε περισσότερα

prof. Busuioc Gianina Elena

prof. Busuioc Gianina Elena Şcoala Gimnazială Nr. 6 Vaslui prof. Busuioc Gianina Elena 1 La realizarea acestui proiect au colaborat elevii: Baciu Dragoş, Barbu Călina, Burdujanu Robert, Cobzaru Albert, Epure Mălina, Fuşneică Angel,

Διαβάστε περισσότερα

PROBLEME DE ELECTRICITATE

PROBLEME DE ELECTRICITATE PROBLEME DE ELECTRICITATE 1. Două becuri B 1 şi B 2 au fost construite pentru a funcţiona normal la o tensiune U = 100 V, iar un al treilea bec B 3 pentru a funcţiona normal la o tensiune U = 200 V. Puterile

Διαβάστε περισσότερα

Ovidiu Gabriel Avădănei, Florin Mihai Tufescu,

Ovidiu Gabriel Avădănei, Florin Mihai Tufescu, Ovidiu Gabriel Avădănei, Florin Mihai Tufescu, Electronică - Probleme Capitolul Diode semiconductoare 3. În fig. 3 este preentat un filtru utiliat după un redresor bialternanţă. La bornele condensatorului

Διαβάστε περισσότερα

Coduri grup - coduri Hamming

Coduri grup - coduri Hamming Capitolul 5 Coduri grup - coduri Hamming 5. Breviar teoretic Dacăîn capitolul precedent s-a pus problema codării surselor pentru eficientiezarea unei transmisiuni ce se presupunea a nu fi perturbată de

Διαβάστε περισσότερα

11.2 CIRCUITE PENTRU FORMAREA IMPULSURILOR Metoda formării impulsurilor se bazează pe obţinerea unei succesiuni periodice de impulsuri, plecând de la semnale periodice de altă formă, de obicei sinusoidale.

Διαβάστε περισσότερα

AMPLIFICATORUL OPERAŢIONAL REAL - EFECTE DE CURENT CONTINUU

AMPLIFICATORUL OPERAŢIONAL REAL - EFECTE DE CURENT CONTINUU Cuprins CAPITOLUL 4 AMPLIFICATORUL OPERAŢIONAL REAL - EFECTE DE CURENT CONTINUU...38 4. Introducere...38 4.2 Modelul la foarte joasă frecvenţă al amplficatorului operaţional...38 4.3 Amplificatorul neinversor.

Διαβάστε περισσότερα

DESEN TEHNIC GEOMETRIE DESCRIPTIVĂ

DESEN TEHNIC GEOMETRIE DESCRIPTIVĂ DESEN TEHNIC GEOMETRIE DESCRIPTIVĂ CUPRINS PARTEA I - NOTIUNI GENERALE DE DESEN TEHNIC CAPITOLUL 1 INFORMAŢII TRANSMISE PRIN INTERMEDIUL DESENULUI TEHNIC CAPITOLUL 2 REPREZENTAREA PIESELOR ÎN PROIECŢIE

Διαβάστε περισσότερα

Clasa a X-a, Producerea si utilizarea curentului electric continuu

Clasa a X-a, Producerea si utilizarea curentului electric continuu 1. Ce se întămplă cu numărul de electroni transportaţi pe secundă prin secţiunea unui conductor de cupru, legat la o sursă cu rezistenta internă neglijabilă dacă: a. dublăm tensiunea la capetele lui? b.

Διαβάστε περισσότερα

DETERMINAREA CONSTANTEI RYDBERG

DETERMINAREA CONSTANTEI RYDBERG UNIVERSITATEA "POLITEHNICA" BUCUREŞTI DEPARTAMENTUL DE FIZICĂ LABORATORUL DE FIZICA ATOMICA SI FIZICA NUCLEARA BN-03A DETERMINAREA CONSTANTEI RYDBERG DETERMINAREA CONSTANTEI RYDBERG. Scopul lucrării Determinarea

Διαβάστε περισσότερα

Capitolul 5 DINAMICA TRACŢIUNII AUTOVEHICULELOR CU ROŢI

Capitolul 5 DINAMICA TRACŢIUNII AUTOVEHICULELOR CU ROŢI Capitolul 5 DINAMICA TRACŢIUNII AUTOEHICULELOR CU ROŢI 5.1 ECUAŢIA GENERALĂ A MIŞCĂRII RECTILINII A AUTOEHICULELOR ŞI CONDIŢIA DE ÎNAINTARE A ACESTORA Se consideră cazul general al unui autovehicul care

Διαβάστε περισσότερα

Universitatea de Vest din Timişoara Facultatea de Matematicǎ şi Informaticǎ METODE NUMERICE PROBLEME DE SEMINAR

Universitatea de Vest din Timişoara Facultatea de Matematicǎ şi Informaticǎ METODE NUMERICE PROBLEME DE SEMINAR Universitatea de Vest din Timişoara Facultatea de Matematicǎ şi Informaticǎ METODE NUMERICE PROBLEME DE SEMINAR ŞI LUCRǍRI DE LABORATOR Simina Mariş Liliana Brǎescu Timişoara 007 Introducere Procesul de

Διαβάστε περισσότερα

PROGRAMELE DISCIPLINELOR PENTRU CONCURSUL DE ADMITERE LA STUDIILE UNIVERSITARE DE LICENŢĂ 1. LIMBA ENGLEZĂ

PROGRAMELE DISCIPLINELOR PENTRU CONCURSUL DE ADMITERE LA STUDIILE UNIVERSITARE DE LICENŢĂ 1. LIMBA ENGLEZĂ PROGRAMELE DISCIPLINELOR PENTRU CONCURSUL DE ADMITERE LA STUDIILE UNIVERSITARE DE LICENŢĂ Anexa nr. 2 Extras din Metodologia organizării şi desfăşurării admiterii în Academia Forţelor Terestre Nicolae

Διαβάστε περισσότερα

2. NOŢIUNI SUMARE ASUPRA DEPLASĂRII AUTOMOBILULUI

2. NOŢIUNI SUMARE ASUPRA DEPLASĂRII AUTOMOBILULUI 2. NOŢIUNI SUMARE ASUPRA DEPLASĂRII AUTOMOBILULUI 2.1. Consideraţii generale Utilizarea automobilului constă în transportul pe drumuri al pasagerilor, încărcăturilor sau al utilajului special montat pe

Διαβάστε περισσότερα

Mecanica. Unde acustice. Seminar

Mecanica. Unde acustice. Seminar Mecanica. Unde acustice Seminar Notiuni de mecanica Domenii ale mecanicii Cinematica Studiul miscarii fara a lua in consideratie cauzele ei Corpul considerat un punct material (dimensiuni neglijabile comparativ

Διαβάστε περισσότερα

11.3 CIRCUITE PENTRU GENERAREA IMPULSURILOR CIRCUITE BASCULANTE Circuitele basculante sunt circuite electronice prevăzute cu o buclă de reacţie pozitivă, folosite la generarea impulsurilor. Aceste circuite

Διαβάστε περισσότερα

formate, elemente grafice, linii, scrierea, indicatorul şi tabelul de componenţă desenul de ansamblu

formate, elemente grafice, linii, scrierea, indicatorul şi tabelul de componenţă desenul de ansamblu Desen tehnic Noţiuni generale formate, elemente grafice, linii, scrierea, indicatorul şi tabelul de componenţă desenul de ansamblu Reprezentarea pieselor în proiecţie ortogonală reprezentarea în vedere,

Διαβάστε περισσότερα

Statisticǎ - notiţe de curs

Statisticǎ - notiţe de curs Statisticǎ - notiţe de curs Ştefan Balint, Loredana Tǎnasie Cuprins 1 Ce este statistica? 3 2 Noţiuni de bazǎ 5 3 Colectarea datelor 7 4 Determinarea frecvenţei şi gruparea datelor 11 5 Prezentarea datelor

Διαβάστε περισσότερα

i R i Z D 1 Fig. 1 T 1 Fig. 2

i R i Z D 1 Fig. 1 T 1 Fig. 2 TABILIZATOAE DE TENINE ELECTONICĂ Lucrarea nr. 5 TABILIZATOAE DE TENINE 1. copurile lucrării: - studiul dependenţei dintre tensiunea stabilizată şi cea de intrare sau curentul de sarcină pentru stabilizatoare

Διαβάστε περισσότερα

CONCEPTE FUNDAMENTALE UTILE ÎN EXERCITAREA PROFESIEI DE INGINER. SUPORT TEORETIC PENTRU SUSŢINEREA EXAMENULUI DE LICENŢĂ SECŢIA TCM

CONCEPTE FUNDAMENTALE UTILE ÎN EXERCITAREA PROFESIEI DE INGINER. SUPORT TEORETIC PENTRU SUSŢINEREA EXAMENULUI DE LICENŢĂ SECŢIA TCM CONCEPTE FUNDAMENTALE UTILE ÎN EXERCITAREA PROFESIEI DE INGINER. SUPORT TEORETIC PENTRU SUSŢINEREA EXAMENULUI DE LICENŢĂ SECŢIA TCM 1 CUPRINS 1. Desen tehnic......3. Mecanică...0 3. Rezistenţa Materialelor...3

Διαβάστε περισσότερα

Lucrarea Nr. 7 Tranzistorul bipolar Caracteristici statice Determinarea unor parametri de interes

Lucrarea Nr. 7 Tranzistorul bipolar Caracteristici statice Determinarea unor parametri de interes Lucrarea Nr. 7 Tranzistorul bipolar aracteristici statice Determinarea unor parametri de interes A.Scopul lucrării - Determinarea experimentală a plajei mărimilor eletrice de la terminale în care T real

Διαβάστε περισσότερα

Proiectarea unui amplificator

Proiectarea unui amplificator Proiectarea unui amplificator sl. dr. Radu Damian Notă importantă. În acest document nu există "informaţia magică" ascunsă în două rânduri de la mijlocul documentului. Trebuie parcurs pas cu pas fără a

Διαβάστε περισσότερα

Exercitii : Lecţia 1,2,3

Exercitii : Lecţia 1,2,3 Exercitii : Lecţia 1,2,3 1.Notarea câmpurilor Tabla de şah are 64 de pătrăţele numite câmpuri. Fiecare câmp poate fi identificat de coloana şi linia pe care se află, orice câmp se află la intersecţia dintre

Διαβάστε περισσότερα

Laborator 1 Introducere în MATLAB

Laborator 1 Introducere în MATLAB MATLAB este unul dintre cele mai răspândite programe, în special în teoria reglării automate, pentru calculul ştiinţific şi numeric. Pe lângă calculul efectiv, MATLAB oferă şi posibilităţi de reprezentare

Διαβάστε περισσότερα

Continue. Answer: a. Logout. e-desc» Concurs Phi» Quizzes» Setul 1 - Clasa a X-a» Attempt 1. 1 of 2 4/14/ :27 PM. Marks: 0/1.

Continue. Answer: a. Logout. e-desc» Concurs Phi» Quizzes» Setul 1 - Clasa a X-a» Attempt 1. 1 of 2 4/14/ :27 PM. Marks: 0/1. Concurs Phi: Setul 1 - Clasa a X-a 1 of 2 4/14/2008 12:27 PM Logout e-desc» Concurs Phi» Quizzes» Setul 1 - Clasa a X-a» Attempt 1 1 Un termometru cu lichid este gradat intr-o scara de temperatura liniara,

Διαβάστε περισσότερα

CURSUL AL IV-LEA. Tabelul 1 Greutatea corporală a 1014 pacienţi cu diferite afecţiuni, pe clase din 5kg în 5kg

CURSUL AL IV-LEA. Tabelul 1 Greutatea corporală a 1014 pacienţi cu diferite afecţiuni, pe clase din 5kg în 5kg CURSUL AL IV-LEA 1 Reprezentarea grafică a datelor statistice - Consideraţii generale Sunt două metode de bază în statistică: numerică şi grafică. Folosind metoda numerică putem calcula statistici ca media

Διαβάστε περισσότερα

DESEN TEHNIC - Note de curs şi aplicaţii practice -

DESEN TEHNIC - Note de curs şi aplicaţii practice - UNIVERSITATEA din BACĂU FACULTATEA DE INGINERIE FLORIN MACARIE IONEL OLARU DESEN TEHNIC - Note de curs şi aplicaţii practice - EDITURA ALMA MATER BACĂU 2007 1 Cuprins Capitolul 1. Norme generale de desen

Διαβάστε περισσότερα

ANALIZĂ MATEMATICĂ pentru examenul licenţă, manual valabil începând cu sesiunea iulie 2013 Specializarea Matematică informatică coordonator: Dorel I.

ANALIZĂ MATEMATICĂ pentru examenul licenţă, manual valabil începând cu sesiunea iulie 2013 Specializarea Matematică informatică coordonator: Dorel I. ANALIZĂ MATEMATICĂ pentru exmenul licenţă, mnul vlbil începând cu sesiune iulie 23 Specilizre Mtemtică informtică coordontor: Dorel I. Duc Cuprins Cpitolul. Serii de numere rele. Noţiuni generle 2. Serii

Διαβάστε περισσότερα

Seminar 3. Serii. Probleme rezolvate. 1 n . 7. Problema 3.2. Să se studieze natura seriei n 1. Soluţie 3.1. Avem inegalitatea. u n = 1 n 7. = v n.

Seminar 3. Serii. Probleme rezolvate. 1 n . 7. Problema 3.2. Să se studieze natura seriei n 1. Soluţie 3.1. Avem inegalitatea. u n = 1 n 7. = v n. Semir 3 Serii Probleme rezolvte Problem 3 Să se studieze tur seriei Soluţie 3 Avem ieglitte = ) u = ) ) = v, Seri = v este covergetă fiid o serie geometrică cu rţi q = < Pe bz criteriului de comprţie cu

Διαβάστε περισσότερα

4 Metode clasice de planificare şi control a activităţilor şi resurselor proiectului

4 Metode clasice de planificare şi control a activităţilor şi resurselor proiectului 4 Metode clasice de planificare şi control a activităţilor şi resurselor proiectului 4.1 Metoda Drumului Critic (C.P.M. Critical Path Metod) 4.1.1 Consideraţii generale Metodele şi tehnicile utilizate

Διαβάστε περισσότερα

AMPLIFICATOARE DE MĂSURARE. APLICAŢII

AMPLIFICATOARE DE MĂSURARE. APLICAŢII CAPITOLL 4 AMPLIFICATOAE DE MĂSAE. APLICAŢII 4.. Noţiuni fundamentale n amplificator este privit ca un cuadripol. Dacă mărimea de ieşire este de A ori mărimea de intrare, unde A este o constantă numită

Διαβάστε περισσότερα

ALGORITMI ŞI STRUCTURI DE DATE. Note de curs. (draft v1.1)

ALGORITMI ŞI STRUCTURI DE DATE. Note de curs. (draft v1.1) ALGORITMI ŞI STRUCTURI DE DATE Note de curs (draft v1.1) Prefaţă Când dorim să reprezentăm obiectele din lumea reală într-un program pe calculator, trebuie să avem în vedere: modelarea obiectelor din

Διαβάστε περισσότερα

De la problemă la algoritm

De la problemă la algoritm De la problemă la algoritm Procesul dezvoltării unui algoritm, pornind de la specificaţia unei probleme, impune atât verificarea corectitudinii şi analiza detaliată a complexităţii algoritmului, cât şi

Διαβάστε περισσότερα

ELEMENTE DE REZISTENTA MATERIALELOR

ELEMENTE DE REZISTENTA MATERIALELOR ELEMENTE DE REZISTENTA MATERIALELOR 1 INTRODUCERE IN REZISTENTA MATERIALELOR 1. REZISTENTA MATERIALELOR. OBIECTUL STUDIULUI Perechea de valori efort unitar-deformaţie specifică (constituind - în forma

Διαβάστε περισσότερα

Tema: şiruri de funcţii

Tema: şiruri de funcţii Tem: şiruri de fucţii. Clculţi limit (simplă) şirului de fucţii f : [ 0,], f ( ) R Avem lim f ( 0) = ir petru 0, vem lim f ( ) Î cocluzie, dcă otăm f: [ 0, ], f ( ) =, = 0 =, 0 + + = +, tuci lim f f =..

Διαβάστε περισσότερα

METROLOGIE CONTINUT CURS

METROLOGIE CONTINUT CURS A. MASURAREA MĂRIMILOR ELECTRICE METROLOGIE CONTINUT CURS I. NOŢIUNI FUNDAMENTALE ALE MĂSURĂRII 1.1 Introducere 1. Mărimi fizice 1.3. Măsurarea 1.4. Sistemul legal de unităţi de măsură 1.5. Mijloace electrice

Διαβάστε περισσότερα

REPARTIŢIA TENSIUNILOR ÎNALTE PE LANŢURI DE IZOLATOARE

REPARTIŢIA TENSIUNILOR ÎNALTE PE LANŢURI DE IZOLATOARE REPARTIŢIA TENSINILOR ÎNALTE PE LANŢRI DE IZOLATOARE 1. NOTINI TEORETICE Principalul criteriu distinctiv al sistemelor şi echipamentelor electrice de înaltă tensiune faţă de cele de joasă tensiune îl constituie

Διαβάστε περισσότερα

ECHIPAMENTE NUMERICE AVANSATE IN SISTEME ELECTROMECANICE

ECHIPAMENTE NUMERICE AVANSATE IN SISTEME ELECTROMECANICE ECHIPAMENTE NUMERICE AVANSATE IN SISTEME ELECTROMECANICE STRUCTURA SI FUNCTIILE COMENZII NUMERICE ELEMENTE DE PROGRAMARE A CN ENA_SEM - Curs 2 1 FUNCTIILE COMENZII NUMERICE Realizarea unor traiectorii

Διαβάστε περισσότερα

1. ŞIRURI ŞI SERII DE NUMERE REALE

1. ŞIRURI ŞI SERII DE NUMERE REALE . ŞIRURI ŞI SERII DE NUMERE REALE. Eerciţii rezolvte Eerciţiul Stbiliţi dcă următorele şiruri sut fudmetle: ), N 5 b) + + + +, N * c) + + +, N * cos(!) d), N ( ) e), N Soluţii p p ) +p - < şi mjortul este

Διαβάστε περισσότερα

PROCESE TEHNOLOGICE ȘI PROTECȚIA MEDIULUI

PROCESE TEHNOLOGICE ȘI PROTECȚIA MEDIULUI PROCESE TEHNOLOGICE ȘI PROTECȚIA MEDIULUI Tema 3. Distilarea și extracția. Obiectivele cursului: În cadrul acestei teme vor fi discutate următoarele subiecte: - operația unitară de concentrare a amestecurilor

Διαβάστε περισσότερα

Maşina sincronă. Probleme

Maşina sincronă. Probleme Probleme de generator sincron 1) Un generator sincron trifazat pentru alimentare de rezervă, antrenat de un motor diesel, are p = 3 perechi de poli, tensiunea nominală (de linie) U n = 380V, puterea nominala

Διαβάστε περισσότερα

ΤΑ ΑΡΙΘΜΗΤΙΚΑ. 2. Τακτικά αριθμητικά

ΤΑ ΑΡΙΘΜΗΤΙΚΑ. 2. Τακτικά αριθμητικά ΤΑ ΑΡΙΘΜΗΤΙΚΑ Σύμφωνα με τη Γραμματική της Ρουμανικής Γλώσσας, τα αριθμητικά διακρίνονται σε: 1. Απόλυτα αριθμητικά α. Απλά: unu, doi, trei... (ένα, δύο, τρία) κ.λπ. β. Σύνθετα: doisprezece, treizeci...

Διαβάστε περισσότερα

AMPLIFICATORUL CU CIRCUIT ACORDAT DERIVATIE

AMPLIFICATORUL CU CIRCUIT ACORDAT DERIVATIE AMPLIFICATORL C CIRCIT ACORDAT DERIVATIE 4 M IN OT OT Analizor spectru IN Fiura 6 (). Comutatorul K este pe poziţia de R mare. Comutatorul K scurtcircuitează rezistenţa R a. Cunoscând valoarea L a bobinei

Διαβάστε περισσότερα

MĂRIMI ELECTRICE Voltul (V)

MĂRIMI ELECTRICE Voltul (V) SINTEZE DE BACALAUREAT ELECTRICITATE www.manualdefizica.ro NR. DENUMIREA MĂRIMII FIZICE UNITATEA DE MĂSURĂ 1. Lungimea (l) metrul (m). Masa (m) kilogramul (kg) ELECTRICITATEA. MĂRIMI ȘI UNITĂȚI DE MĂSURĂ

Διαβάστε περισσότερα

Lucrarea 6 DETERMINAREA COEFICIENTULUI DE REZISTENȚĂ HIDRAULICĂ LINIARĂ. 6.1 Considerații teoretice

Lucrarea 6 DETERMINAREA COEFICIENTULUI DE REZISTENȚĂ HIDRAULICĂ LINIARĂ. 6.1 Considerații teoretice 4 Lucrarea 6 DETERMINAREA COEFICIENTULUI DE REZISTENȚĂ HIDRAULICĂ LINIARĂ 6.1 Considerații teoretice O instalaţie care asigură transportul şi distribuţia fluidelor (lichide, gaze) între o sursă şi un consumator

Διαβάστε περισσότερα

ANUL al V-lea Nr. 2/2015. Prezenţa elementelor de teoria probabilităţilor în programa de liceu

ANUL al V-lea Nr. 2/2015. Prezenţa elementelor de teoria probabilităţilor în programa de liceu DIDACTICA MATEMATICĂ SUPLIMENT AL GAZETEI MATEMATICE ANUL al V-lea Nr. 2/2015 Modele de lecţii Prezenţa elementelor de teoria probabilităţilor în programa de liceu de Eugen Păltănea Propunem o tematică

Διαβάστε περισσότερα

Προσωπική Αλληλογραφία Επιστολή

Προσωπική Αλληλογραφία Επιστολή - Διεύθυνση Andreea Popescu Str. Reşiţa, nr. 4, bloc M6, sc. A, ap. 12. Turnu Măgurele Jud. Teleorman 06102. România. Ελληνική γραφή διεύθυνσης: Όνομα Παραλήπτη Όνομα και νούμερο οδού Ταχυδρομικός κώδικας,

Διαβάστε περισσότερα

STUDIUL SI VERIFICAREA UNUI MULTIMETRU NUMERIC

STUDIUL SI VERIFICAREA UNUI MULTIMETRU NUMERIC Lucrarea nr. 3 STDIL SI VERIFICAREA NI MLTIMETR NMERIC I. INTRODCERE Aparatele de măsurare de tip multimetru permit măsurarea mărimilor electrice cele mai uzuale: tensiune, curent, rezistenţă. Primele

Διαβάστε περισσότερα

NORMATIV PRIVIND SECURITATEA LA INCENDIU A CONSTRUCŢIILOR. Partea a IV-a Instalaţii de detectare, semnalizare şi avertizare incendiu

NORMATIV PRIVIND SECURITATEA LA INCENDIU A CONSTRUCŢIILOR. Partea a IV-a Instalaţii de detectare, semnalizare şi avertizare incendiu NORMATIV PRIVIND SECURITATEA LA INCENDIU A CONSTRUCŢIILOR Partea a IV-a Instalaţii de detectare, semnalizare şi avertizare incendiu CUPRINS CAPITOLUL 1 - OBIECT ŞI DOMENIU DE APLICARE...2 CAPITOLUL 2 -

Διαβάστε περισσότερα

FIZICA CAPITOLUL: ELECTRICITATE CURENT CONTINUU

FIZICA CAPITOLUL: ELECTRICITATE CURENT CONTINUU FIZICA CAPITOLUL: LCTICITAT CUNT CONTINUU. Curent electric. Tensiune electromotoare 3. Intensitatea curentului electric 4. ezistenţa electrică; legea lui Ohm pentru o porţiune de circuit 4.. Dependenţa

Διαβάστε περισσότερα

CUPRINS LUCRARE DE DISERTAȚIE

CUPRINS LUCRARE DE DISERTAȚIE CUPRINS 1. Introducere...5 2. Reverse Engineering...7 2.1. Realizarea ingineriei inverse...7 2.2. Factorii care influențează tehnica Reverse Engineering...8 2.3. Diferențe între scanare și digitizare...9

Διαβάστε περισσότερα

Statisticǎ - exerciţii

Statisticǎ - exerciţii Statisticǎ - exerciţii Ştefan Balint, Tǎnasie Loredana 1 Noţiuni de bazǎ Exerciţiu 1.1. Presupuneţi cǎ lucraţi pentru o firmǎ de sondare a opiniei publice şi doriţi sǎ estimaţi proporţia cetǎţenilor care,

Διαβάστε περισσότερα

Sisteme mecanice de criptare

Sisteme mecanice de criptare Prelegerea 3 Sisteme mecanice de criptare Sistemele de criptare pot fi aduse la un grad mai mare de complexitate şi securitate dacă se folosesc mijloace mecanice de criptare. Astfel de mecanisme special

Διαβάστε περισσότερα

Inițiere în simularea circuitelor electronice pasive

Inițiere în simularea circuitelor electronice pasive Inițiere în simularea circuitelor electronice pasive 1. Scopul lucrării: Iniţierea studenţilor cu proiectarea asistată de calculator (CAD) a unei scheme electrice în vederea simulării funcţionării acesteia;

Διαβάστε περισσότερα

1. PROBLEMELE REZISTENŢEI MATERIALELOR

1. PROBLEMELE REZISTENŢEI MATERIALELOR . PROBLEMELE REZISTENŢEI MATERIALELOR.. Obiectul şi problemele reistenţei materialelor Reistenţa materialelor este o disciplină de cultură tehnică generală, situată între ştiinţele fiico-matematice şi

Διαβάστε περισσότερα

OSCILOSCOPUL ANALOGIC

OSCILOSCOPUL ANALOGIC OSCILOSCOPUL ANALOGIC 1. Scopul aplicaţiei Se urmăreşte studierea osciloscopului analogic HM303-6 al firmei germane HAMEG. Lucrarea prezintă principiul de funcţionare al osciloscopului la nivel de schemă

Διαβάστε περισσότερα

STABILIZATOARE DE TENSIUNE REALIZATE CU CIRCUITE INTEGRATE ANALOGICE

STABILIZATOARE DE TENSIUNE REALIZATE CU CIRCUITE INTEGRATE ANALOGICE Cuprins CAPITOLL 8 STABILIZATOARE DE TENSINE REALIZATE C CIRCITE INTEGRATE ANALOGICE...220 8.1 Introducere...220 8.2 Stabilizatoare de tensiune realizate cu amplificatoare operaţionale...221 8.3 Stabilizatoare

Διαβάστε περισσότερα

INTRODUCTION TO PROFESSIONAL WHEEL ALIGNMENT FASEP SRL ITALY

INTRODUCTION TO PROFESSIONAL WHEEL ALIGNMENT FASEP SRL ITALY Titlul original: INTRODUCTION TO PROFESSIONAL WHEEL ALIGNMENT FASEP SRL ITALY Traducerea si adaptarea : Claudiu COLIBABA Toate drepturile pentru materialele publicate in aceasta lucrare apartin F.A.S.E.P

Διαβάστε περισσότερα